Alte cazuri de recompensă prin avansare în carieră pentru acei supravieţuitori ce au susţinut naraţiunea atacului surpriză la Pearl Harbor şi Clark Field.

Manifestul societăţii automatiste  

Această secţiune este continuarea celei precedente

English version soon

2.5.4.18. Alte cazuri de recompensă prin avansare în carieră pentru acei supravieţuitori ce au susţinut naraţiunea atacului surpriză la Pearl Harbor şi Clark Field.

Am arătat deja în secţiunile anterioare că pentru a contracara tendinţa dizidentă între veteranii atacului de la Pearl Harbor, statul american a luat decizia supra-recompensării acelor supravieţuitori care erau dispuşi să susţină narativa oficială. Cel mai important dintre ei a fost chiar Kermit Tyler, epicentrul dezinformării faţă de acest tragic eveniment. În contrast cu el, am văzut cum a evoluat viaţa lui George Elliott, dar nu şi colegul său de la radarul Opana, Joseph Lockard. El se apropie mult de Tyler, ceea ce spune destul despre atitudinea sa ulterioară. Ne aducem aminte de modul în care este formulată întrebarea 139 spusă lui Lockard de la audierile de la sfârşitul războiului de către generalul Russell, încât pare un ordin cum că nimeni nu întrevedea iminenţa războiului. Acest tip de manipulare împreună cu alte beneficii l-au convins pe Lockard să accepte în final naraţiunea oficială mincinoasă a atacului surpriză, deşi el a văzut cu ochii lui ce s-a întâmplat cu adevărat. Ne putem imagina că acelaşi lucru s-a întâmplat şi cu Elliott, cu diferenţa că el a rămas pe poziţii.

La fel s-a întâmplat cu toţi supravieţuitorii care au aflat de radar şi submarin, şi care au continuat să ceară explicaţii despre acest măcel orchestrat de proprii stâlpi administrativi ai Nord-Americii împreună cu cei japonezi din Zaibatsu. Ne putem imagina că, în spiritul vieţii lui Elliott, nici supravieţuitorii dizidenţi nu au fost compensaţi / decoraţi, strategie tipică de manipulare prin pedepse şi recompense folosite de dictatura capitalistă. Discrepanţa Elliott / Lockard se regăseşte la toţi supravieţuitorii de la Pearl Harbor şi Clark Field. Umpluţi de onoruri şi privilegii, unii au uitat de Tyler şi povestea cu planul de sacrificare pe care statul nord-american l-a instituit asupra propriilor cetăţeni. Însă cei mai mulţi dintre supravieţuitorii atacurilor din decembrie 1941 s-au încăpăţânat să păstreze linia dizidentă. Dizidenţii politici proveniţi din supravieţuitorii atacurilor din decembrie 1941 au fost marginalizaţi pe tot parcursul vieţii, printr-un amplu proces de poliţie politică şi psihiatrie politică, după cum am arătat până acum şi voi arăta şi în următoarele secţiuni. Ei au fost rapid denigraţi, excluşi, şi acuzaţi că întină memoria celor ucişi, precum însuşi Elliott, şi poate că şi comandantul de atunci al bazei, Husband Kimmel. Nu există absolut nicio dezbatere în spaţiul public privind auto-sabotajul din decembrie 1941, şi nici un supravieţuitor dizident nu este menţionat în materialele de mare audienţă pe această temă. Pe undeva aceste mărturii există, însă sînt ascunse sistematic de opinia publică.

În paralel, sistemul eugenic a venit cu recompense materiale şi emoţionale pentru cei dispuşi să accepte naraţiunea atacului surpriză. Pe lângă recompensa simbolică a naraţiunii „Generaţiei de Aur Americane” oferită celor dispuşi să uite ce au văzut la Pearl Harbor şi Filipine, spionajul civil american a venit cu altele, ceva mai reale, respectiv „norocul” excesiv în carieră, omagiul selectiv în parade militare sau plăcuţe memoriale. Discriminările în cazul Pearl Harbor şi Clark Field sînt absolut revoltătoare. În aceste secţiuni am să le descriu cu cazuri concrete pe toate. În cea de faţă am să descriu cazurile de noroc chior atât în timpul atacurilor din decembrie 1941 de la Pearl Harbor şi Clark Field, dar şi în cariera miliară din timpul războiului, şi chiar şi cea miliară sau civilă de după sfârşitul războiului.

Am văzut ghinioanele bizare în care unii supravieţuitori şi-au pierdut viaţa, precum William Edwin Dyess sau Douglas Hein. Ce-i drept, poveştile lor tragice pot să fi fost întruchiparea unui ghinion care se întâmplă natural. Alţii, dimpotrivă, pot avea noroc chior, la fel de natural. Glenn Harvey Lane este un astfel de caz, dacă poveştile despre el nu sînt cumva cosmetizate. Dar, dacă chiar aşa s-a întâmplat cu viaţa lui, atunci el e un personaj din filmele de război marca Hollywood, de gen „Rambo” sau „Greu de ucis”. S-a născut pe 29 ianuarie 1918, în comitatul Hardin, Iowa. S-a înrolat în Marina SUA pe 12 februarie 1940 şi a fost repartizat la USS Arizona în Pearl Harbor. Aici el a lucrat în Divizia de Aviaţie ca radio - transmiţător clasa a treia, în echipajul aerian din avioanele Kingfisher Scout ale navelor de luptă. Suflul exploziei din USS Arizona l-a aruncat în apă, dar a înotat până la USS Nevada, care fusese şi ea lovită. Şi de aici a supravieţuit. Apoi a fost repartizat la diverse escadrile şi nave, ca membru al echipajului de zbor în diverse avioane de recunoaştere şi bombardiere în timpul bătăliilor de la Marea Coralilor, Midway, Santa Cruz, Guadalcanal, Insulele Marshall şi Tulagi. A scăpat teafăr din toate atacurile japoneze. A mai supravieţuit odată şi de pe nava USS Yorktown, care a fost atacată şi scufundată de japonezi exact în timpul când încerca să aterizeze pe puntea sa, la bordul unui avion. Văzând că nu are şanse să aterizeze altundeva, Glenn a încercat să ajungă pe insula Midway, dar a rămas fără combustibil şi a sărit din avion în apă. Norocul i-a surâs din nou după ce el şi restul echipajului au fost în cele din urmă recuperaţi de un alt avion amfibian PBY.

În cele din urmă, avea să fie decorat cu Inima Purpurie din partea Marinei, de parcă viaţa sa ar fi fost un concurs. Glenn s-a pensionat în 1969 ca Şef de Comandă la NAS Whidbey Island, după o carieră navală de 30 de ani. A fost membru al organizaţiilor Pearl Harbor Survivors, North Cascades Chapter Five, PBY Memorial Association, Veterans of Foreign Wars, Whitehead-Muzzall Post 7392, Fleet Reserve Association, Branch 97, USS Arizona Reunion Association şi Church on the Rock, toate din Oak Harbor.

S-a căsătorit prima dată cu Beverly J. Beck pe 1 iulie 1942, în Alameda, California. Apoi s-a căsătorit cu Abbe Galbreth şi a lăsat în urmă şase copii, 24 de nepoţi şi numeroşi strănepoţi şi strănepoţi. A decedat pe 10 decembrie 2011 în Mt. Vernon, Washington, în urma unei scurte boli, şi înmormântat la Casa Funerară Wallin, luni, 19 decembrie 2011. La minutul 6 din video-ul «AXS TV, Dan Rather Reports, "Arizona Memorial" Excerpt» auzim că există un interviu cu el de 2 ore filmat în 1999. Nu am reuşit să găsesc până acum acel interviu, ca să văd ce a avut de spus după o asemenea viaţă.

Un alt probabil norocos natural este un anumit pilot care ar fi scăpat de la Clark Field, după ce ar fi decolat la bordul unui bombardier un B-17, rămas neatins. Am găsit 3 variante diferite din mărturiile unor supravieţuitori, din care numai una poate fi adevărată; cea mai răspândită şi acceptată de primele pagini ale motoarelor de căutare din www este că n-ar mai fi rămas niciun aparat B-17 capabil să zboare după atacul japonez, ceea ce infirmă varianta de mai sus. Cea de-a doua este că ar fi rămas 4 aparate B-17 după atacul japonez, după cum auzim la minutul 22.54 din video-ul „75th Anniversary of Battle of Bataan & Corregidor (WW2HRT_30-07)” . Cea de-a treia este cea care se suprapune peste această poveste, şi care se găseşte în articolul „Disaster in the Philippines” din web-site-ul „airandspaceforces” . Citim aici că generalul Lewis H. Brereton ar fi spus că în urma atacului ar fi rămas un B-17 nelovit, capabil să zboare.

Desigur, ambele cazuri sînt exemple de noroc rar, dar totuşi 100% natural. Aşa ceva este aproape imposibil de controlat de spionajul civil sau militar. Acestea pot manufactura doar ghinionul în caz de supravieţuire în urma unor scene de război, nu şi norocul. De exemplu un spion infiltrat într-un grup de militari îl poate ucide pe altul, iar cauza tragediei să pară focul inamic. Am găsit aşa ceva în cazul vestitei şcoli militare din centrul Sibiului, în timpul mascaradei tragice din decembrie 1989. Un militar a fost împuşcat în perimetrul acestei UM de către un coleg, care se afla în clădire în timpul războiului civil instigat între Armată, Miliţie şi Securitate, aşa cum l-am descris în secţiunea cu acelaşi nume . Un alt „ghinion” fabricat artificial este provocarea deliberată de foc fratricid prin dezinformări încrucişate, care au produs atunci în jur de 400 de morţi între militari şi angajaţi ai MI, după cum se vede în aceeaşi secţiune.

În contrast cu aceste practici de provocare artificială de ghinion în teatrele de operaţiune se află cele ale provocării artificiale de noroc de către spionajul militar sau/şi civil. Sînt unii supravieţuitori care par să fi fost puternic împinşi de la spate de „roata norocului” atât în perioada de angajat în sistemul militar, cât şi în viaţa civilă, unde şi norocul şi ghinionul pot fi influenţate de diversiuni. Am văzut în secţiunile anterioare cum supravieţuitorii atacurilor din decembrie 1941 au fost preventiv acuzaţi de incompetenţă, indolenţă şi chiar laşitate pentru că nu ar fi fost pregătiţi să respingă „atacurile surpriză”. Această denigrarea contrastează puternic cu naraţiunea „Generaţiei de Aur Americane” care îi glorifica excesiv pe ceilalţi veterani americani ai Războiului 2 Mondial. Cu toate acestea, există anumiţi supravieţuitori din Hawaii şi Filipine care au avut cariere impresionante, fără merite deosebite, în genul Kermit Tyler sau Joseph Lockard. Dimpotrivă, ei par să fi pus mai mult sau mai puţin discret umărul la auto-sabotajul bazelor în care activau spre a le expune atacurilor japoneze. Iar cel mai clar exemplu este însuşi generalul Douglas Macarthur, cel care a împiedicat în mod expres apărarea bazei Clark Field la 8 decembrie 1941, după cum am arătat în detaliu în secţiunea „Indicii despre auto-sabotaj asupra flotei navale americane din anii 1940 în scop dezinformaţional” . O să vedem mai jos câteva cazuri de evoluţie similară a unor astfel de aşazişi supravieţuitori, în contrast cu damnarea la care statul Nord-American i-a tratat pe alţii. De fapt, o astfel de evoluţie este specifică tuturor supravieţuitorilor obedienţi faţă de naraţiunea oficială a atacului surpriză.

Unul dintre cei mai mediatizaţi supravieţuitori de la Pearl Harbor este Joseph Langdell. El a avut misiunea de a găsi şi forma o asociaţie a supravieţuitorilor dispuşi să contracareze curentul dizident ce a derivat în câteva decenii în mişcarea flower-power. Viaţa lui lasă să se întrevadă un proces amplu de racolare şi integrare în spionajul militar, cu ramificaţii civile. S-a născut în 1914, la o microfermă în sudul New Hampshire. După liceu, Langdell s-a înscris la Universitatea din Boston, pe care a absolvit-o în 1938, cu diplomă în administrarea afacerilor. O firmă din Boston l-a angajat pe postul de contabil. Apoi s-a înscris într-un program al Marinei, care le permitea absolvenţilor de facultate să urmeze şcoala de ofiţeri, şi să devină sublocotenenţi în termen de trei luni. La începutul anului 1941, Langdell a fost distribuit pe USS Arizona. După atac, el s-a aflat la bordul mai multor nave, printre care şi USS Frazier. Spre sfârşitul războiului, Langdell se găsea în Filipine, la o bază militară din Manila. Printre responsabilităţile sale se număra supravegherea cluburilor de ofiţeri navali din zonă.

Langdell a fost trecut în rezervă la sfârşitul războiului şi a revenit în Massachusetts, unde a început o afacere cu licitaţii. Apoi s-a mutat cu familia la Walnut Creek, la est de San Francisco. S-a căsătorit cu Elizabeth McGauhy. A cumpărat un magazin de articole de mobilier pentru casă şi, ulterior, şi-au construit de la 0 un magazin, Village Mart, în Yuba City, la nord de Sacramento. Talentul său managerial în afaceri nu era totuşi unul foarte pronunţat, deoarece nu a prosperat. Dar, pe lângă aceste afaceri modeste, Langdell a fost dominat de un „hoppy” (lobby) mai puţin profitabil văzut din exterior, dar care probabil că i-a adus venituri mult mai consistente decât cele din „afaceri”. El a început să călătorească prin ţară, căutând alţi supravieţuitori ai USS Arizona care susţineau naraţiunea oficială, şi cu care au format diverse organizaţii de reuniune. A fost activ în aceste grupuri timp de mulţi ani, fiind şi preşedintele unuia dedicat USS Arizona. Fiul său cel mare nu a continuat „afacerea” familiei, ci s-a angajat tot în Marina SUA. Iată ce înseamnă relaţiile bine puse, lobby-ul şi nepotismul în SUA, care în restul lumii se numeşte corupţie!

La cea de-a 50-a aniversare a atacului, Langdell a participat ca intervievat la realizarea documentarului „Viaţa şi moartea unei doamne” alături de pilotul japonez Zenji Abe, care a participat la atacul de la Pearl Harbor în 1941. Pe parcursul cărţii de faţă am făcut mai multe referiri la el, deoarece – coincidenţă! – ulterior şi el a devenit şi el un fel de „vedetă” media, ca izvor istoric, cu cărţi scrise şi interviuri din care am citat şi eu. Unele informaţii pe care le-a oferit sînt adevărate, în acord cu evoluţia evenimentelor, confirmată de alte surse. Însă cel puţin una dintre aceste informaţii este falsă. Începând de la minutul 39 dintr-un interviu din 2006, cu aceeaşi ocazie a aniversării a 65 de ani de la tragicul eveniment, Abe a declarat că chiar el însuşi ar fi lansat bomba supra USS Arizona . Vai, cum s-au nimerit astrale să se potrivească şi cei doi să se întâlnească! Ce păcat că minciuna cu bomba are picioare cam scurte! În secţiunea „Peste 1000 de morţi în urma exploziei magaziei de muniţie a navei USS Arizona, aproape jumătate din totalul victimelor de la Pearl Harbor” am arătat că era nevoie de cel puţin 4 bombe care să lovească în acelaşi loc pentru a perfora cele 4 etaje ale navei şi, la final, ultima a ajunge să explodeze tocmai în magazia de muniţie. În acea perioadă nu existau bombe de penetraţie, care au apărut abia în anii 1960. Aţa că şi povestea lui Abe este o gogoriţă.

Povestea cu bomba aruncată înspre USS Arizona este aproape la indigo cu cea a căderii clădirii 7 din Complexul World Trade Center în urma atacurilor din 2001, deşi nu a fost atinsă de vreun avion/dronă. Cartea lui David Ray Griffin „The New Pearl Harbor”, împreună cu documentarul făcut după ea , pe care l-am tot citat în cartea de faţă, descrie perfect această ciudată clonare a evenimentelor. În cartea mea „Decembrie 1989 sub lupa psihologiei istoriei” la care am lucrat în paralel cu aceasta, precum şi în documentarul „Eroii au murit.1899. CIA”, am găsit o mulţime de astfel de „coincidenţe” bizare, în ciclul de diversiuni de atunci, cu povestea navei USS Arizona. Probabil că cea mai stringentă dintre ele a fost acea staţie de amplificare uitată (sic!) de cineva „întâmplător” într-un camion lângă mitingul din 21 decembrie 1989 organizat de Ceauşescu; ea a început dintr-o dată să emită sunete asurzitoare de mulţime care huiduia… Această diversiune a manufacturat până recent minciuna că muncitorii aduşi la ordin ar fi început să-l huiduiască pe dictator. Din aceste fictive huiduieli ar fi început „revoluţia” şi la Bucureşti, după ce cu astfel de metode a fost începută şi la Timişoara, câteva zile mai înainte. Diferenţa dintre explozia din interiorul USS Arizona şi diversiunea staţiei de amplificare din 21 decembrie 1989 este că prima a produs morţi imediat, în timp ce cea din 1989 i-a produs în câteva zile. Numărul de 1177 de victime de la Pearl Harbor versus 1166 din decembrie 1989 din România este o coincidenţă ironică pentru paralelismul celor două evenimente.

În secţiunea dedicată navei USS Arizona, menţionată mai sus, am conchis că acea explozie a fost un auto-sabotaj făcut de agenţi ai spionajului atât militar cât şi civil, infiltraţi între membrii echipajului. În secţiunea imediat ulterioară ei am arătat că a existat un plan general de auto-sabotaj asupra întregii flote navale americane din Pacific, în scop dezinformaţional , pentru a convinge opinia publică americană să accepte războiul în scopul profitului marilor industriaşi şi bancheri din ambele ţări. În urma acelei uriaşe conflagraţii, cei predispuşi la acţiuni politice în interiorul graniţelor au fost excluşi într-un conflict în afara ţării, după modelul de guvernare afirmat parţial de Machiavelli şi apoi fără echivoc de Hegel în celebra sa lucrare „Filosofia dreptului” (Batoche Books 2001, pagina 259).

Întâlnirea dintre Joseph Langdell şi Zenji Abe pare una providenţială, asemenea celei dintre personajele aflate în conflict interpretate de Al Pacino şi Robert De Niro, în scena restaurantului din filmul "Heat" (1995). O astfel de întâlnire dintre poliţist şi infractor se suprapune peste dialectica mitologică a întâlnirii răului cu binele din religii, mituri şi legende. În acelaşi fel întâlnirea dintre cei doi a fost menită să fie o reunire dialectică a contrariilor care devin sinteză, după ce iniţial au fost teză şi antiteză, aşa cum chiar Hegel o descrie ca filosof, în stilul său alambicat. Cei doi au depus o coroană de flori în faţa zidului cu numele membrilor echipajului care au murit pe navă. În acest documentar el îi spune lui Abe „am privit cum bomba voastră scufundă Arizona în nouă minute”, secvenţă care a fost apoi preluată în mai multe documentare. Probabil că dacă această scenă ar fi avut loc înainte de 1994, Jean Baudrillard ar fi făcut referire la ea în cartea sa „Iluzia Sfârşitului”. Langdell a murit în 2015 la 100 de ani, iar numele său este gravat în blocul din dreapta al memorialului adiacent.

Apoi, există câţiva aşa-zişi supravieţuitori ai atacului de la Pearl Harbor care nu au fost tocmai supravieţuitori, în sensul că vieţile lor niciodată nu au fost ameninţate atunci, deoarece ei nu se găseau în perimetrul acţiunii. Însă, cumva, ei au fost făcuţi din pix eroi, asemenea cazurilor cu familiile din provincie care au acceptat să-şi îngroape morţii în Cimitirul Eroilor din Bucureşti, care astfel au devenit din pix, martiri ai „revoluţiei” române. Această practică lasă să se întrevadă probabilitatea că ei să fi fost deliberat trimişi departe şi feriţi de acele bombe după cum au fost şi intenţionat făcuţi din pix eroi.

După 2001 au circulat nişte idei, ce par fabulatorii, despre cum că nici un etnic evreu din SUA nu ar fi fost ucis în atacurile de la 11 septembrie 2001, pentru că ar fi primit informaţii să nu meargă în acea zi la serviciu. N-am avut timp să verific această informaţie, o voi face într-o zi. Dar la prima vedere pare o idee fabulatorie infiltrată de spionajul civil în mişcarea „Adevăr pentru 9/11”, pentru a le crea membrilor săi în mod dezinformaţional imagine de susţinători ai antisemitismului. Însă în cazul atacului din 7 decembrie 1941 de la Pearl Harbor această variantă să fi fost parţial adevărată. E posibil ca unii prinşi întâmplător la ţărm în timpul atacului să fi fost „protejaţi” în faţa iminenţei atacului de către cei care ştiau ce se va întâmpla.

Unii dintre cei „norocoşi” parcă au avut un ciudat legământ cu norocul pe toată durata vieţii, aşa cum e cazul Donald A. Graham. S-a născut în San Jon, New Mexico, şi a absolvit Academia Navală a SUA din Annapolis, Maryland, în 1926 în 1930. A fost trimis pe diverse portavioane şi distrugătoare, urmând totodată să urmeze cursurile Colegiului de Război Naval din Newport, Rhode Island, înainte de a fi repartizat pe USS Arizona în 1939. În timpul atacului japonez el se afla în cabina sa de pe ţărm, şi ar fi ajuns la faţa locului abia când nava era în flăcări fără să poată face ceva pentru a-i evita scufundarea. Apoi a devenit ofiţer de artilerie la USS Pennsylvania şi i s-a atribuit sarcina reorganizării apărării sale antiaeriene.

În timp ce alţii erau damnaţi ca laşi şi incompetenţi, „eroismul” său de la ţărm i-a adus numiri precum:

- ofiţer de pregătire şi instruire în cadrul flotei CinCLant;
- comandant al Diviziei 102 de distrugătoare;
- comandant al navei de transport de atac Lenawee (APA-195) în timpul conflictului coreean;
- comandant al Proiectului de arme speciale al Forţelor Armate, Albuquerque;
- comandant al primului crucişător cu rachete ghidate Boston (CAG-1);
- membru executiv al Comitetului pentru rachete balistice al Marinei, care a jucat un rol major în dezvoltarea Polaris;
- şef al Biroului de arme navale;

Vedeţi ce înseamnă să fii omul potrivit la locul potrivit, şi care susţine scenariul potrivit! Graham a avansat în grad până a devenit directorul Grupului de Evaluare a Sistemelor de Arme, şi a contribuit la conducerea Marinei SUA în era rachetelor şi a armelor nucleare. A ajuns Viceamiral al Marinei SUA, şi comandant al celei de-a doua flote. Apoi a fost şi director al Grupului de evaluare a sistemelor de arme, OSD, până când s-a pensionat în 1969. Cam aşa este definită reţeta succesului în capitalismul sălbatic…

Un alt astfel de caz a fost cel al amiralului Kleber Sandlin Masterson. S-a născut pe 12 iulie 1908 la San Jon, Quay County, New Mexico. Masterson a fost repartizat pe nava USS Arizona înainte de al Doilea Război Mondial. Cumva, şi el se afla la ţărm când ea a fost sabotată la Pearl Harbor. Cert este că Masterson nu a văzut concret atacul. După 1941 a fost transferat pe nava Pennsylvania. În 1944 s-a întors în SUA şi a fost repartizat la Biroul de Artillerie din Washington DC, unde a devenit şeful planificării inginereşti. În 1950 a funcţionat ofiţer de antrenament pentru artilerie la Baza Navală Americană din Guantanamo Bay, Cuba. În 1953 a comandat o navă de transport în Războiul din Coreea, apoi a fost repartizat la Proiectul de Arme Speciale al Forţelor Armate din Albuquerque, New Mexico. În 1956 a fost promovat la gradul de căpitan, devenind comandantul USS Boston, primul crucişător cu rachete ghidate al Marinei SUA. În anul următor, a fost promovat la gradul de contraamiral şi repartizat la divizia de rachete ghidate din cadrul Biroului Şefului Operaţiunilor Navale din Washington DC. În 1958 a devenit directorul diviziei de rachete ghidate şi membru al Comitetului pentru Rachete Balistice al Marinei, care a jucat un rol important în dezvoltarea rachetelor Polaris utilizate pe submarinele nucleare. În 1961, după ce a comandat o divizie de crucişătoare în Atlantic, a devenit şef adjunct al operaţiunilor navale pentru dezvoltare. În anul următor, a fost promovat la funcţia de şef al Biroului de Artilerie. În 1964 a fost promovat la gradul de viceamiral şi a devenit comandantul Flotei a 2-a cu baza în Norfolk, Virginia, şi al Flotei de Atac în Atlantic al NATO. El a comandat forţele navale americane în timpul intervenţiei din Republica Dominicană din acea perioadă. Ultima sa funcţie a fost cea de Director al Comandamentului Sistemului de Arme Navale din Washington DC, de unde s-a pensionat în 1969, după 39 de ani de serviciu militar.

După pensionare a fost timp de patru ani preşedinte al Societăţii de Ajutor a Marinei şi Corpului Puşcaşilor Marini. A murit pe 3 mai 1998 în Alexandria, Virginia, la vârsta de 89 de ani. Printre decoraţiile şi premiile sale militare şi străine se numără Medalia pentru Servicii Distinse ale Marinei (cu stea de aur), Legiunea de Merit, Medalia de Menţiune a Marinei şi a Corpului Puşcaşilor Marini (cu simbolul „V”), Medalia de Menţiune a Unităţii Marinei, Medalia pentru Servicii în Apărare Americană (cu simbolul „A”), Medalia pentru Campania Americană, Medalia pentru Campania Asia-Pacific (cu patru stele de campanie), Medalia Victoriei în cel de-al Doilea Război Mondial, Medalia pentru Servicii în Apărare Naţională (cu stea), Medalia pentru Servicii în Coreea, Medalia pentru Servicii în Naţiunile Unite şi Ordinul Naţional pentru Merit al Franţei. Fiul său, Kleber S. Masterson Jr. a urmat, de asemenea, cariera militară, ajungând contraamiral în Marina SUA.

Unele dintre aceste ieşiri la ţărm din interiorul bazei în timpul atacului se datorează unor cauze obiective, precum unele probleme de sănătate, dacă ele au existat cu adevărat. Un astfel de caz pare să fie cel al lui Everett Allen Malcolm. S-a născut în Maxwell, New Mexico, în aprilie 1916. A absolvit liceul Raton în 1932, la vârsta de 16 ani. S-a mutat cu tatăl său în comunitatea minieră Terrero, N.M., unde a lucrat ca „Tresor” pentru American Metals Co. Şi-a economisit banii, ceea ce i-a permis să urmeze cursurile Institutului Militar din New Mexico în anii 1934-1936. În 1937 s-a înscris la Academia Navală a SUA pe care a absolvit-o la începutul lunii februarie 1941. Prima sa misiune a fost ca sublocotenent la bordul navei de luptă USS Arizona din Pearl Harbor, la care a fost repartizat în aprilie 1941. La sfârşitul lunii noiembrie a aceluiaşi an a fost trimis la spitalul naval pentru tratamentul unei infecţii. Pe 6 decembrie s-a prezentat înapoi la navă, dar i s-a spus să revină la ora 9:30 următoarea zi, adică exact când se terminase atacul. Ăsta da „noroc”! (sic!) Aşa că în timpul atacului şi el era la ţărm. Dar, spre deosebire de cei 2de mai sus el a revenit în port şi a ajutat la operaţiunea de stingere a incendiilor de pe USS Vestal, navă ancorată lângă USS Arizona. Greu de aflat cu siguranţă dacă infecţia a fost reală, sau un fals „ghinion” care ascundea de fapt un noroc anterior artificial manufacturat.

Dar comportamentul comunitar de ajutor acelor în suferinţă în urma atacului se pare că l-a tras cumva în jos, şi nu a avut evoluţia fulminantă a celor doi. Însă nu e chiar departe de ei. În 1942 a fost repartizat la şcoala de război chimic din Bayonne, New Jersey. În iunie 1942 a fost repartizat pe nava de luptă Indiana, care a fost implicată în peste 12 campanii navale majore timp de peste 3 ani în Pacific. Printre acestea s-au numărat luptele de la Guadalcanal, Insulele Gilbert şi Mariane, Iwo Jima şi Okinawa. Pe 28 august, Malcolm a condus unul dintre primele detaşamente de puşcaşi marini debarcaţi la ţărm pentru a asigura ocuparea bazei navale japoneze Yokosuka din Golful Tokyo.

După război Malcolm a efectuat diverse activităţi în Guam, Bremerton, Washington, la şantierul naval din New York şi la baza navală din San Diego. În 1955, Marina l-a trimis la Universitatea din Pittsburgh pentru a studia ingineria petrolieră. Şi-a obţinut masteratul în 1956. După doi ani de lucru şi studiu al industriei petroliere private din Long Beach, California, comandantul Malcolm a fost din nou trimis în Pearl Harbor, ocupându-se de alimentarea cu carburant a flotei a 7-a din Pacific. În 1960, a fost trimis să lucreze la Pentagon tot în operaţiuni de aprovizionare navală. Ultima sa sarcină a fost în Oakland, California, la baza aeronavală Alameda. S-a retras din Marină în ianuarie 1962. În februarie 1962, a început să lucreze pentru Microwave Electronics. Folosindu-şi talentele în domeniul aprovizionării marinei, el a organizat şi a simplificat sistemul de achiziţii de materiale pentru a-l face mai eficient şi mai rentabil. Nu-i rău, zic…

Alţi susţinători ai naraţiunii oficiale au fost victime reale ale atacului de la Pearl Harbor, dar care nu au aflat de alarmele înăbuşite date de nava Ward şi de radarul Opana. Ei au scăpat prin noroc natural atât în timpul atacului, cât şi după aceea. Însă, datorită spitalizării ulterioare, ei au rămas departe de bază după atac, şi n-au apucat să afle de radar şi submarin. Ne putem închipui că spionajul i-a propulsat ca false mărturii oculare ale naraţiunii „atacului surpriză”, aşa cum devine orice om simplu ce nu-şi poate închipui că elita organizaţiei din care face parte ar putea pune la cale un astfel de auto-sabotaj. Un astfel de om este Vernon James Olsen. După explozia din USS Arizona el s-a ales cu arsuri severe pe corp şi a fost internat imediat în spital. Ne putem imagina că a stat câteva luni bune acolo pentru recuperare, iar ştirile despre radar şi submarin nu ar fi putut ajunge la el. După recuperare a fost trimis pe USS Lexington, şi a luptat în marea de corali. A supravieţuit scufundării şi a acestei nave. Apoi a fost repartizat pe USS Nassau şi a participat la multe misiuni navale în Pacific. După război, Vernon a fost repartizat pe USS Fulton şi a participat la testul atomic de la Atolul Bikini în iulie 1946. La 9 decembrie 1946, Vernon s-a retras din Marină cu gradul de Ajutor de electrician clasa I.

Dacă punea umărul la creşterea amplorii tragediei, poate că Olsen avansa mai mult în ierarhia militară. Dar e sigur că nu a primit totuşi obstacole în viaţa civilă. După retragerea din Marinăel s-a angajat la Commonwealth Edison Company din Rockford. Acolo el era responsabil cu distribuirea energiei electrice în întreaga zonă metropolitană Rockford. S-a pensionat în 1975, după 28 de ani de serviciu. A murit în 22 Aprilie, 2011, la 91 de ani. Rămăşiţele sale incinerate au fost depuse de scafandri pe USS Arizona, într-o ceremonie omagiară la 7 decembrie 2011.

Spre deosebire de alţii, Vernon James Olsen nu poate fi acuzat de spion diversionist care a facilitat auto-sabotajul reacţiei de apărare a bazei. Însă nici nu s-a străduit prea tare să afle ce s-a întâmplat atunci, şi vedem că a fost recompensat pentru asta. Există mulţi supravieţuitori după răni mult mai grave care n-au primit asemenea omagii, şi nici nu au prosperat după război. Însă şi ei au fost ţinuţi aproape de zona militară şi astfel controlaţi în a nu răspândi informaţii despre radar şi submarin. Probabil că unii dintre ei au păstrat ranchiună pe demagogii americani curenţi şi trecuţi, blamându-i pentru atac. Chiar dacă aparatul de manipulare a spionajului civil şi militar i-a protejat, totuşi ei nu au fost onoraţi precum cei care au susţinut în mod deschis naraţiunea oficială.

Gabriel Baldovin

Tweet