Manifestul societăţii automatiste
2.5.4.14. Alterarea probelor umane. Persecuţia mărturiilor vii ale sabotajului de la Pearl Harbor şi Clark Field
Există 4 tipuri de profiluri de supravieţuitori ai atacului de la Pearl Harbor. Primul constă din câţiva norocoşi extremi care nu au fost în bază în timpul atacului. Unii s-au întors după câteva zile, iar spionajul militar i-a ferit în mod deliberat de contactul cu alţi colegi care aflaseră de radar şi submarin. În felul acesta ei au devenit false izvoare istorice, necrezând varianta sabotajului, susţinută de cei care trăiseră pe viu atacul.
Al doilea grup constă dintr-o minoritate de supravieţuitori, mai cu sânge albastru aşa…, care au acceptat varianta oficială a atacului surpriză, dar ştiau şi de radar şi de submarin. Unii dintre ei au fost chiar sabotorii, în special prin ajutarea la plantarea explozibilului în magazia de muniţie din nava USS Arizona, care a dus la acea mega-explozie tragică. Unii dintre ei au avut o tradiţie de întreprinzători în familie, cu părinţi sau bunici care au avut diferite afaceri, care ştiu ce înseamnă unele compromisuri. În aceeaşi manieră au înţeles din experienţa familială că pentru a prospera în capitalism e nevoie să faci şi nişte lucruri imorale, şi chiar ilegale. Spionajul civil i-a „motivat” prin diferite recompense şi unii au ajuns să aibă propriile afaceri de succes, sau să facă cariere în industria militară.
Cel de-al treilea grup este cel al docililor ce s-au lăsat cumpăraţi de cel mai puternic, aşa cum fac în general docilii. Din aproape în aproape, din recompensă în recompensă, unii au ajuns să devină false izvoare istorice pentru naraţiunea mincinoasă a atacului surpriză sau pentru camuflarea unor indicii şi probe care arătau altceva. Ei şi-au dat seama sau au fost convinşi de faptul că planul e mult prea mare pentru a încerca să schimbe ceva, şi au acceptat minciuna, ademeniţi şi ei preventiv cu diverse beneficii.
Grupul cel mai amplu este dat însă de cei care nu s-au dezis de ce au văzut, şi astfel au devenit dizidenţi politici. Spionajul civil i-a marginalizat din start iniţial, interzicându-le în mod expres accesul la un loc de muncă în colectiv, unde să vorbească despre radar şi submarin. Istoricul american specializat pe propaganda viziunii oficiale despre Pearl Harbor, Daniel Martinez, a scăpat un porumbel pe gură descriind părerea dizidentă a celor mai mulţi supravieţuitori ai acelui eveniment. El însuşi a afirmat într-un articol din „Baltimore Sun” că „Majoritatea supravieţuitorilor de la Pearl Harbor cred în teoriile conspiraţiei”, prin care trebuie în acest context să înţelegem teoria auto-sabotajului.
Însă cei mai mulţi dintre supravieţuitorii de la Pearl Harbor au fost oameni simpli, fără abilităţi speciale şi realizări remarcabile în viaţă, dar care au aflat măcar despre radarul de la Opana. Unii dintre ei au reuşit să creeze nuclee de tineri revoltaţi faţă de ce s-a întâmplat la Pearl Harbor. Astfel, ei au creat mişcarea hippie. Dar, cu o infuzie puternică de capital, în paralel cu infiltrarea unor curve informaţionale în viaţa lor, care i-au manipulat din postura de soţii, cei mai veridici au fost în cele din urmă atraşi de „beneficiile” capitalismului. Astfel s-a creat în mod artificial celebra clasă mijlocie americană, dată ca model de succes social până în anii 1990. În acest caz huzurul vieţii de bogat din clasa mijlocie a părut să fi meritat „sacrificiul” de la la Pearl Harbor. Ca antreprenori, ulterior au ajuns ei înşişi să facă compromisuri şi „sacrificii” de genul celui de la Pearl Harbor în scopul profitului. Aşa că fie s-au convins singuri, fie au fost convinşi de agenţi ce lucrau sub acoperire în IRS sau FBI să uite de radarul şi submarinul de la Pearl Harbor, altfel s-ar putea să intre niţel pe la „mititica”. Timp de câteva decenii, şi cu o foarte puternică şi consecventă campanie de denigrare publică a mişcării hippie, unii dintre ei au renunţat la vechile idei.
După ce temele Pearl Harbor şi Războiul Mondial 2 au ieşit în mod natural din atenţia opiniei publice, celebra clasă mijlocie americană a fost treptat decimată prin politici speciale de falimentare ale IMM-urilor. Ingineria de la 11septembrie 2001 a fost o clonă pentru Pearl Harbor, mult mai eficient făcută după cum vedem din însuşi titlul cărţii lui David Ray Griffin „The New Pearl Harbor: Disturbing Questions About the Bush Administration and 9/11” (după care s-a făcut acest documentar ). Cum greşelile au fost mult mai puţine în această nouă inginerie socială, cei care au crezut varianta oficială au fost mult mai mulţi decât cei care au aflat detalii despre atacul de la Pearl Harbor şi evenimentele din Filipine, ce avuseseră loc în urmă cu 60 de ani. E de înţeles că cei care au crezut varianta oficială în 2001 o vor crede şi pe cea oficială din 1941, în virtutea similarităţii. Iată un mod extrem de abil de a mai ciupi câţiva dizidenţi din vechea gardă de hippioţi sau dizidenţi anti-capitalişti, şi a-i înregimenta în politica oficială măcar ca neutri!
Dizidenţii de la Pearl Harbor şi Filipine nu au început sau nu au fost lăsaţi să înceapă vreo mişcare politică, însă nu au crezut varianta oficială care s-a spus. Spionajul civil i-a urmărit şi pe ei îndeaproape şi i-a izolat cu scopul de a nu lua contact cu eventualii dizidenţi, la rândul lor izolaţi. Orice tentativă de a vorbi cu cineva despre Pearl Harbor sau Clark Field se termina cu concedierea lor de la locul de muncă sau ghinioane precum cele întâmplate de mine despre care am detaliat în secţiunea „Poliţia politică experimentată de mine de dictatura capitalistă”. Astfel de experienţe, demne de romanul „1984” al lui George Orwell, îi face pe cei mai mulţi să tacă data viitoare desp
Cel mai important caz de poliţie politică aplicată supravieţuitorilor de la Pearl Harbor a fost însuşi marele erou al aflării adevărului despre ce s-a întâmplat atunci, George Elliott. În ciuda eroismului său absolut remarcabil, George Elliott este aproape astăzi total scos din istorie. Pe numele său complet, George Elmer Elliott, el s-a născut pe data de 7 februarie 1918, la Chicago, Cook County, Illinois, şi a murit în data de 20 decembrie 2003 (85 de ani) la Port Charlotte, Charlotte County, Florida. Câteva agenţii de presă şi ziare au anunţat moartea sa în 2003 în formulări lapidare. De exemplu, ziarul „Los Angeles Times” a anunţat acest lucru în articolul „George Elliott, 85; Warning on Pearl Harbor Went Unheeded” , publicat 6 zile mai târziu, în 26 decembrie 2003.
În locul său, Google oferă în primele variante de căutare numele cunoscutei scriitoare britanice George Eliot. În secţiunea numită „Manipularea majoră făcută prin intermediul superiorilor ierarhici” am arătat cum au fost „promovate” în atenţia opiniei publice diferite persoane cu acest nume, precum locotenentul George F. Elliott, născut în 1846, fără conotaţia eroului de la radarul Opana. Ce-i drept, numele „George Elliott” este unul destul de comun. Însă tendinţa dezinformaţională a spionajului civil şi militar s-a străduit constant să adauge confuzie faţă de acesta şi evenimentele din 7 decembrie 1941. Am arătat deja că el este numit „Elliot” în diverse documente, cu un singur „t” pentru a face confuzia mai mare. Pentru a afla ceva despre el trebuie să adăugăm „Pearl Harbor” în căsuţa de căutare alături de numele său.
E remarcabil faptul că acum nu există în spaţiul public interviuri filmate cu Elliott, exceptând un minut dintr-unul mai lung, acordat pe la 80 de ani. Eu l-am văzut prin diferite documentare. În afară de acel minut, restul e cenzurat. Jurnalistul David J. Castello povesteşte că Elliott era o persoană extrem de suspicioasă şi chiar paranoidă uneori , ceea ce dă de înţeles că a suferit ameninţări şi persecuţii după 1941, după cum am văzut în declaraţia sa transcrisă. În articolul sus menţionat Castello scrie că Elliott i-ar fi spus că cei doi ar fi primit ordin să oprească radarul la 6.54, adică aproximativ atunci când avioanele japoneze puteau fi interceptate.
Pe lângă George Elliott, o mulţime de supravieţuitori care nu au susţinut varianta oficială au fost marginalizaţi până când au acceptat-o. În secţiunea „Manipulare complexă asupra celor implicaţi în atacul de la Pearl Harbor” am descris deja faptul că prima comemorare a atacului de la Pearl Harbor s-a realizat oficial abia în 2001, la 60 de ani, şi fără veterani, aşa cum vedem în situaţii similare. De exemplu la comemorarea a 10 ani a zilei D (debarcarea din Normandia) din 6 iunie 1954, vedem parada veteranilor, care sînt aclamaţi de mulţime. Abia la a 75-a şi 80-a comemorare apare şi parada, cu câţiva supravieţuitori, care ne manipulează să credem că doar atâţia ar mai fi trăit în acel moment. De fapt aceia erau cei care acceptaseră naraţiunea oficială a „atacului surpriză”. Ceilalţi fuseseră marginalizaţi. La împlinirea a 20 de ani de la atac, în 1961, Elvis Presley a susţinut un concert la Pearl Harbor, de parcă comemorarea acestei tragedii ar fi fost o petrecere de anul nou sau de Crăciun. În mod dezinformaţional, adepţii minciunilor oficiale acuză pe dizidenţi de lipsă de respect faţă de familiile victimelor; însă vedem că acest eveniment a fost exact o lisă de respect pentru memoria celor ucişi, când, în loc de pietate şi rugăciune, sistemul escrococratic american a propus o petrecere. Din pacate, pentru pilonii administrativi ai SUA, acel eveniment chiar a fost o petrecere, pentru că ei îşi frecau mâinile de perspectiva unui uriaş război atunci când s-a întâmplat. Concertul lui Elvis a fost menit să acopere vocile dizidente ale răniţilor şi restului de supravieţuitori care cereau dreptate şi la 20 de ani de la consumarea faptelor. În loc să se distreze, ei au rămas împietriţi în trecut…
În acest fel ei au fost excluşi din „Generaţia de Aur Americană”. Continuând să acuze pe cei care îi lăudau în mod formal şi ipocrit, ei erau percepuţi în ochii opiniei publice ca nerecunoscători pentru falsul omagiu care li se aducea. Însă doar ei ştiau drama prin care încă treceau doar pentru faptul că nu au putut sau nu au vrut să uite ce văzuseră. Cei care au rămas în continuare pe poziţii, precum George Elliott, au fost efectiv scoşi din civilizaţie şi istorie într-un mod care l-ar face invidios şi pe Stalin. Dimensiunea acestei persecuţii a avut accente odioase. Pentru a afla care sînt cei care continuă să răspândească adevărul despre sabotajul de la Pearl Harbor în jurul lor au fost trimişi agenţi de spionaj atât de la spionajul militar în frunte cu USMC şi DIA cât şi de la cel civil, prin FBI cât şi CIA.
Unul dintre ei este foarte posibil să fi fost Elsworth F. Hamilton . Aflăm despre el în numărul 281 de joi 1 decembrie 1966 al ziarului „The Hawaii Hochi” că ar fi accidentat mortal cu maşina pe Yoshito Fuchigami, şi că a fost identificat şi arestat de poliţie în propria locuinţă. Faptul că a ucis un pieton cu maşina şi că a plecat de la locul accidentului, îi confirmă nişte apucături nedemne de membru al „Generaţiei de Aur Americane”. Numai că acest articol este foarte probabil să fie o denigrare publică în genul celei aplicate pe restul de supravieţuitori. E foarte ciudat că un astfel de articol a apărut pur şi simplu. Dacă tot este un membru al „Generaţiei de Aur Americane”, atunci agenţiile de spionaj civil şi militar ar fi trebuit să-i protejeze totuşi identitatea acestui om. Faptul că cineva este un erou nu îl face şi sfânt, automat. Oricine poate greşi. Dar iată că nu vedem o minimă protecţie a sa în faţa unei greşeli mari, dar totuşi nu de neiertat. În mod normal, un astfel de om nu era vreo beizadea care să circule cu viteze ameţitoare pentru a impresiona tinerele naive cu maşina lui. Aşadar, el avea cel puţin 45 de ani în 1966, iar dacă ar fi avut asemenea caracter ar fi făcut astfel de crime şi înainte. Dacă chiar a accidentat mortal un pieton, aşa ceva a fost un accident regretabil. Spionajul civil ar fi trebuit măcar să-i protejeze identitatea, drept recunoştinţă pentru un veteran. Dar, nu numai că aceasta nu îi este protejată, dar imaginea îi este şi mai mult înnegrită, odată ce se spune că ar fi plecat de la locul accidentului. Nu am găsit alte informaţii despre el, însă Elsworth Hamilton pare un om decis să caute dovezi despre sabotaj la Pearl Harbor, înfundat cu un astfel de articol denigrator. Şi, putem să ne imaginăm că însuşi evenimentul acesta este posibil să fie o diversiune menită să acopere faptic denigrarea din acest articol, prin manufacturare de false probe incriminatoare. Eventualii lui colaboratori au primit astfel indirect avertizarea că ar putea să aibă acelaşi „ghinion” dacă ar continua ce ar fi început el.
Deşi pare greu de crezut, au fost supravieţuitori care au păţit-o mult mai rău decât George Elliott, Elsworth Hamilton şi restul de marginalizaţi. Am spus deja anterior despre cum militarii americani au fost efectiv abandonaţi în Filipine, fără medicamente sau muniţie, de parcă SUA nu ar mai fi avut nave maritime prin care să trimită aceste ajutoare. Celebrul marş al morţii de la Bataan, de 5 sau 7 zile (depinde de sursă), în care prizonierii de război americani au fost ţinuţi fără mâncare sau apă, le-a adus multora sfârşitul. Mulţi pun acest eveniment pe baza faptului că miliarii japonezi nu erau obişnuiţi cu condiţia de prizonier de război, şi i-au tratat pe americani în mod josnic. Este o explicaţie destul de plauzibilă. Însă faptul că localnicilor filipinezi li s-a interzis în mod expres să le dea apă, cam pare o inginerie socială special făcută să elimine cât mai mulţi dintre ei spre a nu deveni martori ai diversiunii subminării apărării la Clark Field.
Această ipoteză este susţinută de o serie de ciudăţenii care s-au întâmplat cu prizonierii de război americani ochiţi deliberat de către forţele americane începând din 1944, într-un foc fratricid continuu. Modelul de aplicare poate fi văzut în diversiunile războiului radio-electronic din România în 1989, cauzate de dezinformări încrucişate. După ce Japonia a început să piardă insulă după insulă în Pacific, prizonierii de război americani din Filipine, împreună cu alţii ce ţineau de ţările aliate, au fost îmbarcaţi de japonezi în diferite vase, unele civile, cu intenţia de a fi relocaţi în arhipelagul nipon. În jur de 10 astfel de vase au fost atacate de cele americane în 1944. Atacul asupra vaselor japoneze de război este justificat parţial de însăşi starea de război. Însă nu chiar total. SUA ar fi trebuit în acel moment să prevadă că Japonia nu ar fi lăsat prizonierii de război americani liberi odată cu retragerea din Filipine, şi că îi va lua cu ei. Marina militară japoneză era deja decimată în 1944, aşa că războiul nu depindea de scufundarea ultimelor vase japoneze rămase. Atacul asupra acestor nave a fost deliberat făcut timp de mai multe luni în special pentru a-i nimici pe cei care văzuseră ce s-a întâmplat la Clark Field.
La fel ca şi în cazul subminării alarmei la Pearl Harbor, spionajul militar american nu a informat oficial navele americane că în cele japoneze ar putea exista prizonierii de război americani, şi au primit ordin să atace cu toată puterea şi să le nimicească. O mărturie ce confirmă asta poate fi auzită la minutul 4 din video-ul „WARNING What Happened on Japan's Prisoner Hell Ships Will Haunt You - Forgotten History”. Însă, cumva alţii au ştiut de acest plan odios. La ora 01.22 din video-ul „The Sinking of Rakuyō Maru: The Day an American Submarine Rescued Its Own Victims”, care e constant şters de Youtube, există o mărturie din partea unui puşcaş marin care afirmă că unii au ştiut că prizonierii americani, alături de alţi prizonieri ai ţărilor aliate, vor fi transportaţi pe apă din Filipine către arhipelagul nipon.
Pe lângă această mărturie ce confirmă autosabotajul, au existat câteva erori în punerea în aplicare a acestui plan. În războiul naval exist o practică comună cinică de colectare de prizonieri de război după o luptă terminată cu scufundarea navei inamice. După câteva ore sau zile de la încheierea luptei, nava învingătoare se întorcea pentru a-i colecta pe cei puternici, care reuşiseră să rămână în viaţă. Indiferent de cât de porniţi împotriva inamicului, cei care ar fi fost astfel salvaţi rămâneau îndatoraţi salvatorilor. Dincolo de asta, cei slabi piereau deja, astfel că nimeni nu se îngrijea de ei. Aşa s-a întâmplat şi cu colectarea prizonierilor de război americani din apele oceanului Pacific.
Din păcate, nimeni nu a oprit atacurile, care au continuat pe mai multe luni.1800 de prizonieri de război americani transportaţi de nava japoneză Arison Marou au fost ucişi în octombrie 1944 odată cu scufundarea ei. Au existat doar 8 supravieţuitori. În data de 15 decembrie 1944, nava japoneză Oryuku Maru a fost scufundată de bombardamentul unor avioane ce au decolat de pe nava USS Hornet. Ea plecase cu 2 zile mai devreme din Manila, având la bord 1620 supravieţuitori americani ai marşului morţii sau alte locaţii şi alţi 1900 militari şi civili japonezi. Cei care au supravieţuit au fost re-îmbarcaţi în Enoura Maru şi Brazil Maru pe 6 ianuarie. Pe 9 ianuarie Enoura Maru a fost şi ea bombardată de avioane ce au decolat tot de pe nava USS Hornet. Au murit alţi 350 de prizonieri de război americani. Însă focul fratricid intenţionat poate fi confirmat la minutul 27.20 din documentarul „I just wanted to Live! The Bataan Death March. (55 min, Full Version of Documentary)”. Auzim aici despre mărturia unui bombardament american nu asupra unor vase japoneze, ci asupra unor vase americane în care se aflau doar americani.
Însă această adevărată campanie mafiotă de lux de ucidere a martorilor a continuat şi după terminarea războiului. Autorul unor memorii despre iadul americanilor din Filipine, William Edwin Dyess, a murit într-un accident de avion in 22 Decembrie 1943. Amintirile sale au fost publicate câteva decenii mai târziu. Odată cu era internetului mai mulţi supravieţuitori ai prizonieratului din Filipine au putut depune mărturii despre ce li s-a întâmplat. Însă multe dintre ele sînt acoperite de altele, care susţin doar naraţiunea oficială a sălbăticiei militarilor japonezi, nu şi pe a autosabotajului american. Din fericire, destui reuşesc să facă o imagine completă asupra ceea ce s-a întâmplat atunci.
Aceeaşi situaţie s-a întâmplat şi cu unii supravieţuitori de la Pearl Harbor. Foarte mulţi dintre cei care aveau memoria proaspătă despre radar şi submarin au fost special trimişi în misiuni foarte riscante, unele chiar diversioniste, special pentru a fi ucişi şi făcuţi să tacă pentru totdeauna. Unul dintre ei este Douglas Hein. Din februarie 1941 până în decembrie 1941 el a fost repartizat ca locotenent la bordul U.S.S. Arizona. Nu este confirmat oficial despre ce a făcut începând din ianuarie 1941 până în mai 1943. Dar, din iunie 1943 până în 12 februarie 1944, Hein a activat tot ca locotenent la bordul U.S.S. Iowa (BB-61). Iată un alt caz de stagnare în grad timp de peste 3 ani. Probabil că nu voise să spună vreo minciună, precum Kemit Tylor… Între 12 şi 15 februarie 1944 îl găsim consemnat la bordul U.S.S. Nehenta Bay (CVE-74), în drum spre U.S.S. Indiana (BB-58), unde rămâne până în 7 aprilie 1944, cu acelaşi grad de locotenent. Timp de un an, între mai 1944 şi mai 1945, iar nu se cunoaşte ce a făcut, e posibil să fi fost la studii de aviaţie navală. Între iunie 1945 şi până 11 septembrie 1945, după terminarea războiului din Pacific, Hein a fost repartizat în funcţia de comandant în Escadrila 5 a SUA de Bombardiere a Flotei Pacificului, dar tot cu grad de locotenent. În data de 12 septembrie 1945 a fost delegat ca pilot în echipajul navei U.S.S. Antietam, pentru un absurd sprijin al trupelor americane, în condiţiile încetării războiului. După o aterizare eşuată, avionul său a derapat peste bord, şi a fost călcat de navă. Corpul lui Douglas Hein nu a fost niciodată recuperat.
Un alt exemplu este William Clyde Glenn, şi el un fost supravieţuitor al USS Arizona. Glenn a murit aproape un an mai târziu la bătălia navala de la Guadalcanal din 13 noiembrie 1942. Ca ei sînt mai mulţi astfel de supravieţuitori.
Merită aici să ne reamintim de filmul „Salvaţi soldatul Ryan”, analizat deja în secţiunea „Filmul folosit ca mijloc de dezinformare şi manipulare publică”. Acest film este chintesenţa dezinformării nu doar faţă de ce s-a întâmplat în 1941 la Pearl Harbor şi Filipine, ci a întregii campanii de teroare pe care capitalismul o practică asupra cetăţenilor săi. Acest film ne injectează dezinformaţional o ficţiune despre cum sistemul social american, chipurile, ar salva unicul fiu rămas în viaţă al unei familii. După ce cu 15 ani înainte statul american şi-a lăsat proprii cetăţeni pradă disperării şi sinuciderilor prilejuite de marea criză din 1929. Dar, iată-l cum, dintr-o dată, i s-ar fi năzărit să retragă la vatră pe acei militari care şi-au pierdut restul fraţilor în război. Iată o bună contracarare (formaţiune reacţională, în psihanaliză) a acuzaţiilor de tăinuire (şi chiar planificare, în ceea ce mă priveşte) a atacului de la Pearl Harbor, venite în special de la supravieţuitorii acelei tragedii.
About Baldovin
Gabriel Baldovin is a psychologist, philosopher and artist. He previously worked as a graphic designer and teacher
Postări
Niciun comentariu:
Write comments