Manifestul societăţii automatiste
2.5.4.6.6.2.1. Tehnici de dezinformare indirectă asupra realităţii
Acest articol este continuarea celui precedent
English version soon
În sub-sub-capitolul de până acum am analizat tehnicile de dezinformare directă. După cum spun înşişi termenii, ele se referă direct la evenimentele ce se doresc a fi distorsionate dezinformaţional sau chiar scoase din atenţia opiniei publice. Aceste tehnici se adresează în principal profesioniştilor recunoaşterii adevărului, dar şi celor care au luat contact direct cu ele prin mijloace empirice. În sub-sub-capitolul ce urmează voi descrie tehnici de dezinformare care nu se referă direct la evenimente cu rezonanţă uriaşă în opinia publică, ci la cele aflate în proximitatea asociativ-mnezică a acestora, pentru a muta atenţia departe de ele. Acesta este sensul „diversiunii”, specific spionajului civil , folosit însă cu mult înainte în istorie în spectacolele de iluzionism şi produsele de divertisment în general. Din această cauză diversiunea e cam singurul concept referitor la spionajul civil despre care opinia public mai ştie câte ceva.
În lucrarea mea mai veche „Dinamica Psihologiei Abisale” , îmi imaginăm memoria ca pe un copac, iar cele mai importante conţinuturi mnezice ca pe nişte fructe distribuite în coronamentul său. Această comparaţie ne poate ajuta să înţelegem şi modul în care funcţionează dezinformarea indirectă, cu condiţia să ne imaginăm aceste fructe ca pe nişte focare de căldură sau orice altceva iradiază, ce îşi pierde din energie pe măsura depărtării de nucleul iradierii. Ei bine, acele straturi mnezice succesive consecutive ale acestui nucleu sînt vizate de dezinformarea indirectă. Aceste tehnici învăluie dezinformaţional în grosul societăţii un potenţial focar de dizidenţă politică, precum betonul învăluie un focar radioactiv, în aşa fel încât acele informaţii să nu se răspândească la prea mulţi.
Toate aceste tehnici de dezinformare indirectă se înscriu în cea de manufacturare (directă) a probelor, aşa l-am descris în secţiunea anterioară, însă se diferenţiază oarecum de grosul ei. Deşi manufacturarea probelor din natură vizează exclusiv o falsificare a evenimentelor tuturor celor 3 timpuri, totuşi acţiunea sa este menită să le modifice exclusiv pe cele prezente şi viitoare. Dimpotrivă, aceste tehnici de dezinformare indirectă se folosesc în cea mai mare parte pentru falsificarea sau diminuarea efectelor dizidente ale unei realităţi trecute. Aceasta fie a fost în prealabil cenzurată, aşa cum este cazul clonării, fie urmează să fie cenzurată direct în mintea receptorului, prin manipulare psihologică. Manufacturarea probelor este o falsificare a realităţii prezente pentru o minciună a viitorului, despre care, evident, opinia publică nu ştie nimic; dimpotrivă tehnicile de dezinformare indirectă sînt un produs de întărire în prezent a unei minciuni trecute, făcută cu argumente mai puternice sau cu realism mai mare.
O parte dintre aceste tehnici de dezinformare sînt tratate ca raţionamente individuale de ştiinţa logicii în capitolul dedicat sofismelor, precum este cazul cu cel al falsei cauze (Post hoc ergo propter hoc). Însă ele se referă la erori comune şi rămân doar la acest nivel de raţionament simplu, aşa cum au fost gândite de teoreticienii antichităţii, fără a fi analizate şi în cadrul unor propoziţii logice complexe sau teorii ample. Pentru ca sofismul (individual) să devină dezinformare este nevoie ca argumentaţia să ia fie o formă de realitate obiectivă, fie una teoretică amplă, printr-un construct continuu de argumente.
O altă condiţie pentru a fi dezinformare, este ca acea construcţie teoretică să conducă la falsificarea istoriei în sensul intereselor unei elite oligarhice şi/sau militare sau a scăderii drepturilor şi stimei de sine a cetăţenilor simpli. De exemplu, paradoxul antic al broaştei ţestoase, care nu poate fi ajunsă de atletul Ahile*, nu se înscrie în categoria dezinformării, pentru că nu afectează vreo clasă socială. Acel argument este un exerciţiu simplu de argumentare logică. El a fost creat pentru a da apă la moară empiriştilor spre a arăta că judecata corectă singură nu poate aduce adevărul. Poate fi gândit ca un model de dezinformare directă realizat prin tehnica plantării de probe (infiltrării) de către empirişti în ideologia raţionalistă. Însă fără această condiţie pragmatică el rămâne o joacă şi atât. Acest argument nu are nici un rol în istoria ştiinţei însă el poate fi folosit ca model pentru a respinge raţionamentele eronate dar şi a înţelege că eroarea este posibilă acolo unde nu pare. Într-un fel sau altul logicienii au fost manipulaţi să nu descrie marile minciuni ale istoriei, în special cele din perioada modernă, prin neducerea la consecinţele maxime a erorilor provocate de astfel de jocuri logice.
Aşadar tehnicile de dezinformare indirectă sînt variante de manufacturare a probelor, cu diferenţa că fie nu acţionează direct asupra realităţii ce se doreşte a fi distorsionată ci asupra evenimentelor proxime acestora, aflate în trecut sau viitor, sau asupra documentelor care o descriu . La fel ca şi tehnicile de dezinformare directă şi acestea se împart în cele de dezinformare indirectă a realităţii şi în cele de dezinformare indirectă a documentelor în care aceasta este redată.
* Paradoxul lui Zenon este că într-o cursă, alergătorul mai rapid, Ahile, nu-l poate depăşi pe cel mai lent aflat în faţa sa, broasca ţestoasă, deoarece el trebuie să ajungă întâi la jumătatea distanţei dintre cei doi, şi apoi la jumătatea noi distanţe, şi tot aşa la infinit, astfel că cel lent va fi mereu în faţă.
2.5.4.6.6.2.1. Tehnici de dezinformare indirectă ale realităţii
Tehnicile de dezinformare indirectă a realităţii se referă la un ansamblu de acţiuni care se aplică exclusiv asupra realităţii şi nu a documentaţiei ce o vizează, despre care voi detalia într-o secţiune următoare. Aceste tehnici se pot împărţi la rândul lor în tehnici ce vor să împiedice ajungerea unor informaţii la opinia publică, tehnici de extirpare mnezică a acestor date, după ce ele au ajuns în percepţia publică, şi tehnici ce vor să îndulcească reacţia opiniei publice după ce aceste informaţii au ajuns dar şi rămas întipărite în conştiinţa publică. Detaliate, ele se divid astfel:
A. De negare
- Antecedenţa,
- Consecutivitatea,
- Clonarea,
- Contracararea ( Cosmetizarea şi Denigrarea),
- Camuflarea
B. De presiune psihologică
- Explozia patetică,
- Reprimarea traumatică,
- Reprimarea sexuală,
C. De reparaţie
- Falsa revoluţie
- Externalizarea,
- Individualizarea,
- Clemenţa.
În continuare le voi descrie detaliat pe fiecare.
Antecedenţa (falsă cauză)
Antecedenţa este tehnică de dezinformare prin care se manufacturează o falsă cauză a unor evenimente prezente, ce poate părea posibilă sau probabilă pentru opinia publică. Ea este aplicarea directă a sofismului cu acelaşi nume din logică, cunoscut şi sub numele „Post hoc ergo propter hoc”, despre care am amintit mai sus, prin care un eveniment A este prezentat în mod eronat ca fiind o cauză a unui eveniment ulterior B doar pentru că se află înaintea apariţiei ultimului. Pentru a fi încadrată în această tehnică acţiunea se bazează pe două momente consecutive, ultimul fiind sigur aspectul adevărului iar primul fiind dubios, nesigur, chestionabil sau pur şi simplu fals.
În istoria dezinformării această tehnică a produs ideea insuficient argumentată cum că Hitler ar fi declarat război SUA, deoarece semnase Pactul Tripartit cu Japonia prin care atacul asupra uneia dintre ţările semnatare obliga celelalte părţi să declare război puterii atacatoare. Am arătat falsul istoric al acestei idei la ora 01.39 din documentarul meu „Cea mai mare crimă din istorie” . Semnarea acestui pact face ca o declaraţie de război dinspre Germania hitleristă către SUA să fie foarte probabilă, şi de aceea marea majoritatea oamenilor au luat-o de bună, deşi Hitler n-a semnat nicio declaraţie de război pentru nicio ţară invadată. Sub raportul strict formal, logico-matematic, Pactul Tripartit semnat de Hitler cu Japonia are valoare de adevăr, fiind confirmat de toate sursele. Însă efectul de declarare a războiului împotriva SUA este unul fals, chiar dacă acest pact are în el stipulată exact această obligaţie. Hitler însă şi-a încălcat promisiunea dată cu ocazia acestui tratat, iar ideea declaraţiei de război este una din multele minciuni ale istoriei dictaturii capitaliste.
La noi în România cel mai stringent exemplu de aplicare a tehnicii antecedenţei de dezinformare este manufacturarea ordinului lui Ceauşescu de împuşcare a protestatarilor anticomunişti din decembrie 1989, după ce în prealabil a fost minţit că România ar fi fost invadată de armata Ungariei, la fel cum s-a întâmplat şi cu militarii, despre care am arătat în grad mediu de detaliu la ora 01.38 din documentarul meu „Eroii au murit.1899. CIA”
Consecutivitatea (falsul efect)
Consecutivitatea este tehnica de dezinformare prin care se manufacturează un fals efect al unor evenimente prezente, ce are aspect de posibil sau probabil. Şi în cazul aceste tehnici acţiunea dezinformaţională se bazează pe două momente consecutive; dar, spre deosebire de tehnica anterioară, primul moment este sigur sub aspectul adevărului iar ultimul este nesigur sau fals.
Cel mai clar exemplu de folosire a acestei tehnici este colapsarea turnurilor de la World Trade Center în urma izbirii avioanelor în ele (sau dronelor, după cum aflăm din cartea „The New Pearl Harbor: Disturbing Questions About the Bush Administration and 9/11” a lui David Ray Griffin şi documentarul făcut după ea ) . Faptul că armătura din oţel a acestor turnuri s-ar fi topit în urma focului iscat datorită impactului a trezit multe suspiciuni arhitecţilor şi inginerilor. Nu a existat un semn de înmuiere tipică topirii metalelor, cele două turnuri căzând cu o viteză tipică gravitaţiei. În acest articol şi în altele am sugerat ipoteza că în interiorul acestei armături ar fi putut fi plasate pachete cu thermite ce poate explica topirea oţelului şi căderea atât de lipsită de forţă de rezistenţă a etajelor superioare de deasupra impactului cu avioanele/ dronele. În acest caz acest eveniment este o manufacturare de probe prin tehnica de consecutivitate.
Un alt caz ceva mai recent de tehnică a consecutivităţii de dezinformare, pare a fi o posibilă manufacturare a incendiului de la Catedrala Notre-Dame din Paris din 2019, care a coincis cu uriaşul protest al Vestelor Galbene. El are rolul de a justifica dezinformaţional atât pentru prezent dar mai ales pentru viitor represiunea la care a fost supus de forţele de ordine. Incendierea acoperişului Notre-Dame este menită să justifice pentru generaţiile viitoare represiunea, devenind un fel de plantare de probe prin simplificarea poveştii. Aceasta va fi redusă la următoarele propoziţii în rezumat care are aspect de stimulare a unui poli-silogism eronat, dar cu o oarecare sugestibilitate pentru cei ce nu vor fi cunoscut realităţile scenei politice franceze din 2019 :
Premisa 1: „În 2019 au existat proteste antiprezidenţiale la Paris.”
Premisa 2: „În 2019 a luat foc acoperişul catedralei Notre-Dame.
Premisa 3: „În 2019 poliţia a reprimat protestele antiprezidenţiale de la Paris.”
Concluzie: „În 2019 poliţia a reprimat protestele antiprezidenţiale de la Paris pentru că protestatarii au incendiat acoperişul catedralei Notre-Dame.”
Mai aproape de zilele noastre această tehnică s-a folosit cu scopul denigrării dizidenţilor faţă de măsurile dictatoriale luate de guverne în scopul presupusei protecţii împotriva virusului SARSCOV-2, Protestul lor de stradă a fost urmat de o umflare artificială a numărului de infectaţi, sugerând ideea că ei ar fi răspândit boala. Pentru cei din viitor, care nu au trăit această pandemie pe viu, dar şi pentru cei ce au uitat acele zile, reamintesc că testările nu erau sigure, unele dând rezultat pozitiv , altele negativ la aceeaşi persoană. De asemenea, vaccinul cel mult-lăudat iniţial ca „singura cale de a scăpa de pandemie”, a avut o mulţime de cazuri de ineficienţă, cei din infimul procent de risc al acestui virus, murind sau făcând forme severe şi după cele 3 sau 4 doze de administrare. Asta înseamnă că numărul de infectări era manipulat „din pix” iar simptomele au fost amplificate în bună măsură prin sugestia dată de ştirile apocaliptice lansate de mass-media şi influencerii din reţelele de socializare. Folosirea acestei tehnici a falsului efect avut rolul de denigrare a dizidenţilor politici, ca sabotori ai umanităţii.
În România cel mai vizibil exemplu de dezinformare prin tehnica aceasta a fost manufacturarea formaţiunii demagogice „Uniunea Salvaţi România”, care a parazitat protestele ecologiste împotriva RMGC, cunoscute sub sloganul „Uniţi, Salvăm Roşia Montană”. Ea comunică mincinos istoriei faptul că dictatura capitalistă ar fi ţinut cont de protestele de stradă de atunci, care s-ar fi concretizată în acest înşelător partid. Acest produs de dezinformare de fapt a transformat tematica anti-neoliberalistă a protestelor de stradă de atunci într-o campanie demagogică aflată la polul opus, prin USR.
Ambele aceste tehnici de dezinformare se suprapun parţial peste ceea ce psihanaliza clasică numea ( „mecanismul de apărare al Eului” numit) „deplasare”. Legătura dintre ele este mult mai intimă decât atât, putând interfera una în cealaltă, când atât cauza cât şi efectul pot fi false, într-o falsă înlănţuire cauzală de evenimente, manufacturate de forţe diferite de cele din lanţul cauzal propriuzis. Un exemplu pentru aşa ceva este incidentul din golful Tonkin care a dus începerea războiului din Vietnam. Navele Marinei Statelor Unite s-au apropiat atât de mult de această ţară încât au intrat în apele sale teritoriale şi au provocat un foc de avertisment din partea nord-vietnameză în data de 2 august 1964. Apoi echipajul acelor nave a raportat în data de 4 august o falsă confruntare între cele două părţi, care de fapt n-a avut niciodată loc. De aici a pornit războiul din Vietnam, mincinos justificat ca eliminare a pericolelor la adresa democraţiei şi libertăţii pe care această ţară le-ar fi adus lumii. Din acest punct de vedere, atât tehnica dezinformării indirecte prin antecedenţă cât şi cea prin consecutivitate se dovedesc a fi literal un fals efect la o falsă cauză deoarece atacul vietnamez invocat nu a existat, fiind o minciună a istoriei. Prin urmare, inclusiv efectul ca răspuns la acestei prezumtive agresiuni, sugerat iniţial de cei de la baza piramidei ierarhiei militare, este unul fals.
Clonarea (post-cenzuratoare)
Clonarea este o tehnică de dezinformare care constă în simularea unui eveniment, persoană sau grup social care a fost iniţial cenzurat din pecepţia publică. Tehnica de clonare vine să acopere în memoria publică acel gol cu o altă realitate. Clonarea dezinformaţională a realităţii este un joc de teatru al personajelor implicate sau a elementelor naturale, altele decât cele umane. Ea nu ar fi avut raţiune să existe dacă nu ar fi fost cea cenzurată anterior. Spre deosebire de manufacturare, care este o manipulare a realităţii independente să devină falsă probă, dimpotrivă, clonarea este simularea, falsificarea realităţii prin înlocuirea ei cu una contrafăcută, pe care publicul nu o poate diferenţia de prima. Ea presupune o ascundere a adevăratelor cauze materiale pentru evoluţia realităţii aşa cum se desfăşoară.
Ca oricare dintre tehnicile expuse în această secţiune, şi clonarea se înscrie în genul mai larg al manufacturării probelor, descrisă în secţiunea precedentă. Dincolo de diferenţa de grad de generalitate, diferenţa dintre clonare, ca manufacturare indirectă, şi manufacturarea directă constă în faptul că realitatea clonată este cu totul altceva decât cea ţintă, care este vizată de această a doua realitate. Manufacturarea (directă) devine o realitatea autentică in timp ce clonarea vizează o realitate simulată.
Clonarea în documente se numeşte fals în acte în limbajul juridic. De aceea clonarea realităţii s-ar putea numi şi fals în realitate. Jurisprudenţa nu face însă diferenţierea între falsul total şi cel parţial în acte. Cel puţin nu am văzut această diferenţiere în codurile penale ale unor state precum România, Germania, SUA sau Franţa. Poate or avea alte state, n-am avut timp să le verific pe toate. Însă din ce am văzut până acum, această diferenţiere nu există în legislaţie. Pentru psihologia dezinformării ea este capitală. Falsul parţial în acte intră la plantarea probelor , aşa cum am descris-o în grupul tehnicilor de dezinformare directă. El presupune păstrarea unei anumite părţi din celula din realitate sau document, ca întreg, şi înlocuirea lor parţială. Dimpotrivă, în cazul clonării celula din realitate sau documentul clonat sînt înlocuite total.
Deşi între cele două există asemănări foarte mari, totuşi clonarea se referă la refacerea totală a acelui colţ (celulă) de realitate ce trebuie ascuns opiniei publice, în timp ce plantarea se referă doar la o parte din acest colţ, realitatea rămânând în bună măsură aceeaşi. Observăm că, din punct de vedere semantic, termenul de „replică” era mai bine ales în locul celui de „clonare”. Însă sub raportul efectului asupra opiniei publice ultimul este mult mai descriptiv, deoarece în urma efectului acestei tehnici publicul rămâne cu impresia că clona este însăşi realitatea sau documentul înlocuite. Acelaşi efect îl are şi plantarea probelor, însă acolo minciuna parcă e mai mică, deoarece o bună parte din celula realităţii sau documentul plantate rămân originale.
Cel mai clar act de clonare dezinformaţională a realităţii a fost legat tot de incidentul din golful Tonkin care a dus începerea războiului din Vietnam, pe care l-am descris mai sus. Din punct de vedere dezinformaţional, incidentul din golful Tonkin este mult mai prost conceput decât planul atacului de la Pearl Harbor pe care le-am descris la începutul acestui sub-capitol , ce avusese loc cu peste 20 de ani în urmă. Practic, spionajul civil părea că s-ar fi prăbuşit odată cu această operaţiune la un nivel specific secolelor 17-18. Atunci inamicii erau simplu acuzaţi de atac, fără nici un fel de dovadă. În mod normal Instigarea acestui război trebuia să se facă cu instrumente mult mai performante, şi mai greu de depistat, după dezastrul dezinformaţional de la Pearl Harbor. Şi totuşi, spionajul civil a preferat o inginerie de tipul preistoriei spionajului civil.
Instigarea, da, este una ce ţine de acest nivel. Însă, de fapt, ea a fost dublată de o clonare dezinformaţională ulterioară cu care s-a manufacturat ideea că spionajul civil nu ar fi avut la acea dată asemenea putere încât să creeze o asemenea inginerie socială. Interesul acestei foarte complexe inginerii dezinformaţionale a fost acela de a convinge omul simplu că FBI în 1941 şi spionajul civil în general nu are asemenea capacitate, de vreme ce, se putea vedea, s-a folosit o tehnică preistorică de dezinformare. Pe lângă manufacturarea acestei idei, incidentul din golful Tonkin era menit să externalizeze responsabilitatea pentru instigarea războiului nu către spionajul civil, ci către acei ofiţeri ai navelor americane implicate în incident, care au raportat intenţionat greşit presupusul atac vietnamez din 4 august 1964.
În România cel mai stringent caz de clonare mi se pare a fi fost maşina infamului patron al Hexi-pharma, Dan Condrea, care a fost portretizat ca responsabil pentru diluarea dezinfectanţilor din spitale. Datorită lor, răniţii de la incendiul de la Colectiv au căpătat infecţii nozocomiale. În urma acuzaţiilor publice, Condrea s-ar fi sinucis, intrând cu maşina într-un copac la viteză mare. Însă propriile mele investigaţii (preluate apoi de diverse trusturi de presă fără să mă citeze) au arătat că acea maşină izbită de copac era alt tip decât cea a lui , deşi marca era aceeaşi. Cel mai probabil spionajul civil ori l-a eliminat anterior şi a pus în locul lui un cadavru, ori l-a extras şi i-a dat o altă identitate, clonându-i astfel dispariţia.
Mai cunoscut, şi chiar activ în zilele noastre, este cazul falsei naţionaliste Diana Şoşoacă , care a preluat mot-a-mot discursurile dizidenţilor politici şi le-a amestecat cu elemente negative, după cum am descris într-un nivel mai mare de detaliu în acest articol şi acesta . Omologul ei pe filiera naţionalistă, George Simion ar putea fi şi el în aceeaşi situaţie, cu diferenţa că la acest moment a lăsat mai puţine indicii de colaborare cu spionajul civil decât Şoşoacă.
Contracararea
Contracararea este o tehnică de ambiguizare a percepţiei despre o realitate sensibilă, ce se doreşte a fi ştearsă din percepţia opiniei publice, în care se manufacturează o realitate contrarie ei. Ea este expresia directă aceea ce psihanaliza clasică numea „formaţiunea reacţională” ( unul dintre „mecanismele de apărare ale Eului”) şi căreia eu i-am spus mai simplu „contracarare” în lucrarea mea mai veche „Dinamica Psihologiei Abisale” . Contracararea este o tehnică opusă clonării dar care are aceleaşi principii, respectiv scoaterea din atenţia publică a unor date/evenimente, prin mascarea lor de altele. Contracararea are două forme, respectiv cosmetizarea şi denigrarea, pe care le voi descrie în continuare.
Cosmetizarea
Această tehnică de dezinformare e mult mai veche decât spionajul civil însă a fost adoptată de acesta şi dusă pe culmi nebănuite. Ruptă direct din principiile marketingului şi publicităţii , cosmetizarea înseamnă falsa ridicare a imaginii şi ambalajului unui produs pentru a părea mai performant decât cele concurente. Aplicată la manufacturarea probelor realităţii în scop dezinformaţional, cosmetizarea are aspect de ascundere a elementelor negative a unei realităţi, la fel cum publicitatea îi dă produsului.
Cel mai clar exemplu pentru această tehnică este costumaţia de lux cu care marii ucigaşi, infractori şi escroci ai istoriei, precum regii şi demagogii în general, se îmbracă în acţiunile de protocol.
Denigrarea
În sub-subcapitolul anterior am descris plantarea şi manufacturarea probelor ca tehnici ale spionajului civil prin care se manifestă aşanumitele „mecanisme de apărare ale Eului” descrise de psihanaliza clasică precum, „refularea”, „formaţiunea reacţională” (contracararea) sau, mai ales, „identificarea cu agresorul”. Aceasta din urmă este ad litteram aplicată în cazul denigrării victimei. Ea are scopul de a justifica în percepţia publică agresiunea asupra unei persoane sa a unui grup social ca pe un fals act justiţiar de reparaţie.
Această tehnică a fost foarte bine descrisă de feminism, faţă de care am scris cu câţiva ani în urmă cartea „Să desadizăm lumea!” , ce a întrerupt publicarea celei de faţă în această perioadă. Femeile abuzate emoţional şi fizic de anumiţi bărbaţi au putut-o descrie destul de fidel, direct din postura de victime.
Două lucruri i se pot reproşa totuşi acestui construct teoretic destul de bun; primul este faptul că nu au văzut şi reclamat denigrarea practicată şi la adresa bărbaţilor de pe o scară socială inferioară de către cei supraprivilegiaţi. De fapt, uneori ea este practicată la adresa unor bărbaţi chiar de către femei, chiar de unele feministe radicale însele. De exemplu, sintagma „masculinitate toxică” tinde să acuze toţi bărbaţii ca abuzatori şi chiar violatori, după cum am tot arătat pe parcursul acelei cărţi. Dacă acestei presupuse „reacţii de apărare” îi urmează violenţă fizică şi verbală asupra bărbaţilor, atunci putem paria că în acest caz este vorba de denigrare şi nu altceva. În replică, ţin să precizez fără echivoc, că dacă un bărbat comite el primul un abuz fizic sau verbal asupra unei femei, răspunsul ei nu mai poate fi înscris în această tehnică, indiferent de cât de supra-proporţionat ar fi el.
Dar cel mai important reproş la adresa elaborării teoretice feministe a acestei sintagme, este faptul că nu au descris-o ca pe produs colectiv şi deliberat al spionajului civil cu scop de dezinformare publică, ci ca pe o tehnică individuală de abuz folosită de persoane singulare.
După cum am amintit în această secţiune şi ulterior am arătat mai detaliat la finalul acestui articol , există o diferenţă netă între „identificarea cu agresorul” descrisă de psihanaliza clasică la nivel individual, nevroticist, şi perlaborarea dublă, deliberată şi sistematizată de către spionajul civil la nivel de grup social. Nevroticul cuprins de reacţia de „identificare cu agresorul” e ostil faţă de o persoană în care proiectează propria agresivitate. Dimpotrivă, sadicii din spionajul civil şi restul de instituţii represive, ce fac echipă în manufacturarea acestor produse de inginerie socială, construiesc şi dirijează ostilitatea opiniei publice către inamic, în mod deliberat şi sistematic. „Identificarea cu agresorul” devine astfel denigrare a victimei. Spionajul civil este cea mai puternică instituţie în statul capitalist modern, şi are puterea să distrugă absolut pe oricine nu face parte din propria sa ogradă prin această tehnică.
La noi în România, cel mai clar caz de manufacturare denigratoare este cea a fostului preşedinte al României Nicolae Ceauşescu, pentru care s-a instigat războiul civil din decembrie 1989, după cum am arătat la nivel mediu de detaliu în documentarul meu „Eroii au murit.1899. CIA” , şi la un nivel mai detaliat în această serie de articole . Scopul acestei inginerii sociale a fost extragerea din România a resurselor naturale şi a forţei de muncă ieftine cu care să fie acoperite acele joburi pe care occidentalii nu le mai doreau. Pentru a nu simţi degradarea nivelului de trai odată cu instituirea unui capitalist sălbatic în România, lui Ceauşescu i s-a manufacturat această falsă imagine de distrugător al poporului; nivelul de trai al muncitorului român a fost manufacturat astfel să fie perceput în mod eronat ca fiind mai jos decât a fost în realitate. Prin această tehnică de dezinformare , nivelul său de trai actual inferior faţă de acele vremuri a fost astfel manipulat să pară superior în comparaţie cu această imagine manufacturată de denigrare a lui Ceauşescu şi României de dinainte de 1989. Dar chiar şi aşa, aceste tehnici avansate de manipulare nu au putut contracara nostalgia omului simplu faţă de viaţa de dinainte de 1989.
Cel mai clar caz de manufacturare denigratoare în ultimii ani din România s-a întâmplat lui Alexandru Cumpănaşu, unchiul fetei răpite la Caracal, Alexandra Măceşanu. Având carismă şi experienţă de media, Cumpănaşu a devenit un pericol pentru accederea la pârghiile puterii în stat, după amploarea pe care cazul dispariţiei nepoatei sale a provocat-o în România. Pentru a contracara această perspectivă, spionajul civil a lansat o amplă campanie de denigrare media asupra sa, printre care şi manufacturarea unui flirt pe o platformă de socializare cu o minoră de 17 ani. Dat fiind faptul că opinia publică din România nu ştia prevederile codului penal în vigoare, care nu incriminau la acea dată relaţii intime cu minore de peste 15 ani (între timp vârsta s-a ridicat la 16) , după cum am arătat în acest articol , mulţi dintre români au devenit ţinta acestei dezinformări. Exact acelaşi lucru i s-a întâmplat ulterior lui Dan Diaconescu , caz care s-ar putea să fie o clonare (intenţionată) a lui Cumpănaşu
Camuflarea
Este o tehnică de dezinformare prin care un eveniment, persoană, grup social sau informaţie, strâns legate de o inginerie socială orchestrată de spionajul civil, ajung să fie scoase din atenţia publică prin instigarea unui eveniment şi mai dramatic. Intenţia de a camufla aceste date se datorează faptului că undeva în spaţiul public există un izvor de informaţii care contrazic varianta oficială cu privire la elementele iniţiale. Cel mai clar exemplu din istorie în acest sens este camuflarea detaliilor incriminatoare despre Pearl Harbor şi Clark Field prin războiul din Coreea şi apoi prin cel din Vietnam. În zilele noastre cel mai clar exemplu de camuflare este cel al ascunderii minciunilor spuse de autorităţi şi presă în timpul pandemiei COVID-19 prin manufacturarea războiului din Ucraina, despre care am detaliat aici . În România, cel mai flagrant caz de camuflare mi se pare a fi fost uciderea copilului Ionuţ pentru a camufla protestele ecologiste anti RMGC de la Roşia Montană .
Pentru a nu prelungi prea mult acest articol am să continui prezentarea restului de tehnici de dezinformare indirectă ale realităţii în următorul.
Postări
Niciun comentariu:
Write comments