Loading...

1 decembrie 2013

Psihopatologia mentalitatii ultranationaliste



Atunci cand vorbim de nationalism vorbim de fapt de trei lucruri total distincte in materie de resorturi psihice implicate in acest sentiment:

1. nationalismul gregar;
2. nationalismul moderat;
3. ultranationalimul;

Aceste 3 forme de nationalism pot fi interpretate in limba, in functie de atitudinea celor care subscriu la el. Interesant este ca, desi sunt specific umane, baza lor se regaseste inclusiv in lumea animala, fireste, intr-o forma ceva mai rudimentara.

Nationalismul gregar este simpla sociabilitate, nevoia de apartenenta la un grup social. Nu e mare lucru de analizat aici, pur si simplu unele animale au observat ca viata in comunitate e mai usoara decat cea solitara. In acelasi fel, omul a observat ca daca isi imparte sarcinile si fiecare se specializeaza pe o anumita activitate, comunitatea este mai eficienta, lucrurile sunt facute mai bine. Caracteristic pentru acest tip de nationalism sunt relatiile cordiale cu toti membrii comunitatii. Nationalismul moderat presupune la om deja o nevoie de separare pe grupuri in interiorul comunitatii, o anumita tendinta de respingere a altor membri sau a altor comunitati si de apropiere afectiva superioara fata de propria comunitate. El poate fi corelat cu speciile de animale amenintate de un pradator sau de o realitate geografica nefavorabila, fie de insuficienta resurselor necesare supravietuirii. In acest caz intra vizibil in rol selectia naturala care promoveaza cele mai abile exemplare pentru supravietuire, cu marginalizarea celor mai putin dotate. In acest stadiu conflictele intre grupurile unei comunitati apar doar in cazurile concrete de imperechere sau impartire a resurselor, fara ca atmosfera tensionata sa se perpetueze si dupa ce acestea s-au incheiat.

Dimpotriva, ultranationalismul inseamna o constanta ostilitate fata de aceste grupuri externe celui din care individul face parte si comportamente sau atitudini clar agresive la adresa lor. O astfel de conformatie psihopatologica este modelata principial de fenomenul armatelor marsaluitoare si jefuitoare de comunitati din ultimele milenii la care se adauga alti factori pe care ii voi analiza mai jos. Exista si precedent in lumea animala, respectiv la familiile rivale ale speciilor de pradatori care se decimeaza intre ele si in afara momentelor cand concureaza pentru resurse sau pentru imperechere. De exemplu, un lup dintr-o familie rivala poate fi ucis de membrii altei familii daca este prins singur, fara protectia familiei sale. Dar astfel de comportament nu poate fi numit ultranationalist ci mai curand salbatic normal. Daca celelalte forme de nationalism au corespondent vizibil in lumea animala, ultranationalismul este specific uman. El nu se reduce la o astfel de relatie salbatica de razboi pentru ca, la om, el se manifesta si in timp de pace. Pentru a-i intelege mecanismele trebuie analizat mai intai contextul social al celorlalte doua forme.

Pornind de la propria familie, omul tinde sa iubeasca descrescator oamenii intr-un sens centrifug, de la nucleul propriei persoane, catre membrii familiei si apoi catre ceilalti oameni din exteriorul ei, aflati pe nivelurile urmatoare. Pe aceasta linie centrifuga spiralata se gasesc progresiv propriul eu, rudele de gradul 1, rude de gradul 2, rude de gradul 3, prieteni, vecini, cunoscuti, concitadini si conationali. Societatea este un fel de familie extinsa la fel cum familia este o societate restransa, cu apropieri si departari, cu tensiuni si aliante intre membri. Orice grup social functioneaza dupa modelul roiului albinelor; cand stupul roieste albinele mai in varsta formeaza o noua familie, uitand practic ca stupul mai nou erau parte din propria familie; daca cele doua familii de albine nu se separa atunci risca sa apara conflicte intre ele. In acelasi fel, orice familie si orice comunitate tinde sa se separe in grupulete mai compacte dar mai antagonice cu celelalte pe masura ce se dezvolta. Psihologia a observat de mult ca excluderea sau marginalizarea unui membru ajuta la intarirea legaturilor dintre ceilalti membri. O astfel de repozitionare a legaturilor dintre membrii unui grup este o miscare naturala sanatoasa a speciilor de ocupare cat mai eficienta a teritoriilor locuibile; conflictul dintre membrii, familiile si comunitatile unei specii face ca o parte aflata in el sa se mute mai departe si sa colonizeze alte teritorii. In felul acesta, specia isi ia un fel de masura de protectie in cazul unor posibile cataclisme; popularea cat mai distribuita a teritoriilor locuibile face ca sansele de supravietuire a speciei in cazul unor astfel de posibile dezastre sa fie mai mari.

Ca fiinta abia iesita din salbaticie, omul se comporta foarte asemanator ca restul speciilor in aceasta privinta. 5 000, 10 000 sau 15 000 de ani de civilizatie inseamna foarte putin fata de evolutia multimilionara a umanitatii. Prin urmare, odata cu suprapopularea, in interiorul comunitatii umane incep sa apara tensiuni, dorinte de separare si respingere. Acestea sunt mult mai puternice in cazul pradatorilor, asa cum este si omul. In acest caz, specia se autoregleaza conform cu speciile pradate de care depinde. Acest tip de autoreglare se face prin agresiune puternica impotriva unora dintre membrii sai. Daca specia pradatorului s-ar inmulti prea mult, riscand astfel sa aduca in pragul disparitiei prada, atunci practic si-ar ameninta pe sine cu disparitia. Asa ca, in loc sa isi extermine prada, pradatorul accepta in mod natural sa isi stranga cureaua propriei specii. Dusmania fata de speciile rivale de pradatori este o etapa a acestei tendinte autoreglative.

Ca pradator maxim, este aproape un miracol ca omul a putut ajunge la un numar de peste 7 miliarde de indivizi. Tigrul, leopardul de zapada si atatea alte specii de pradatori se invart ingrijorator in jurul cifrei de 1000. Insa prosperitatea noastra ca specie vine nu atat dintr-un huzur nenatural de exterminare a prazii, ci de la tehnologia pe care am dezvoltat-o in aceste cateva mii de ani de evolutie a civilizatiei. In locul unei vanatori exterminatore, omul a ales in mod inovativ sa creeze ferme de animale, sa le inmulteasca si sa se hraneasca cu ele. Nu doar ca omul nu a exterminat speciile pradate de animale, dar le-a si diversificat, imperechindu-le artificial si creand astfel specii oarecum noi. Genetica a permis in ultimul secol chiar crearea astfel de noi animale.

S-ar putea ca numarul nostru sa fie totusi cam mare. „Colonizarea” perpetua a naturii, distrugerea ei pentru implementarea unor noi asezaminte umane sau pentru exploatarea resurselor sale poate produce un dezechilibru care inseamna amenintarea si mai mare a unor specii aflate deja in pericol. Mentalitatile razboinice, predispozante la a porni agresiune impotriva altor grupuri sociale, au la baza aceasta opinie. Asemenea pradatorilor care isi autoregleaza numarul prin lupte feroce, si cei care subscriu la aceasta mentalitate realizeaza direct sau indirect o reducere a numarului de indivizi din interiorul speciei. Dar, pe de alta parte, exista si opinia sau atitudinea psihica dupa care pamantul are destule resurse pentru a mentine chiar si mai multi oameni decat acum*. In orice caz, atunci cand in mentalitatea colectiva a umanitatii intervine tema reducerii numarului de indivizi, fiecare membru isi propune un criteriu de selectie pe care sa il indeplineasca si el. Nationalismul, xenofobia si orice forma de apropiere de un anumit grup si respingere a altor grupuri sociale este o prelungire culturala a acestui imperativ salbatic biologic de reducere a numarului propriei specii. Pe fondul unor amenintari mai puternice, nationalismul poate deveni ultranationalism, atunci cand agresivitatea, ca raspuns la aceste amenintari, devine si ea direct proportional mai puternica.




[(Urmatorul paragraf este mai tehnic. Parcurgerea lui poate ajuta pentru intelegerea textului ce ii urmeaza, insa se poate si sari peste el in cazul in care cititorul il considera prea dificil) Complexul Oedip nu este numai predispozitia erotica a lui Z pentru X si predispozitia sa ostila pentru Y, asa cum spune psihanaliza clasica. Pulsiunea sexuala e secundara in aceasta ecuatie. De fapt complexul Oedip este sintetizarea transgenerationala a societatii razboinice. Inainte de a fi erotica, apropierea lui Z de X este una camaradereasca, in timp ce ostilitatea sa fata de Y isi are originea in confruntarea cu inamicul. Daca copilul mosteneste pulsini sexuale puternice de la parinti atunci complexul sau Oedip va fi pronuntat erotic direct proportional cu intensitatea acelor pulsiuni, avand practic forma descrisa de psihologia clasica. Dar daca aceste pulsiuni sunt slabe atunci complexul Oedip va fi si el desexualizat invers proportional cu intensitatea energetica a pulsiunii sexuale mostenite, manifestandu-se mai putin nevroticist (interiorizat) si mai mult paranoid (exteriorizat) . De fapt insusi complexul Oedip este implicatia infantila a ostilitatii, a agresivitatii. Iar agresivitatea este momentul secundar al complexului Traumatic, dupa momentul primar care este faza sa regresivo-depresiva**. Orice intensitate crescuta a energiei psihice se datoreaza prezentei resurselor de satisfacere a pulsiunilor, dublata de o amenintare concreta sau chiar o experienta traumatica ce impiedica aceasta satisfacere. El este un complex universal devreme ce psihicul oricarui om este guvernat de negocierea dintre dorinta de placere si teama de pedeapsa. Insa el este mai pronuntat la clasele inferioare, amenintate mai mult cu pedeapsa decat cele superioare. ] 

Problema ultranationalismului este problema claselor inferioare insele, dominate de agresivitate culturala, ca urmare a frustrarilor la care sunt supuse prin educatie. Agresivitatea implica refuzul de a-si accepta un loc inferior intr-o ierarhie extinsa. Locul inferior pe care clasele inferioare si-l accepta se datoreaza unei simple nevoi de supravietuire sociala ci nu unei consimtiri totale. In forul lor interior, clasele inferioare isi detesta pozitia sociala si spera la o pozitie superioara, uneori mistica. Aici sta cheia religiei insasi. Din aceasta cauza clasele inferioare sunt incapabile de a se organiza si de a accepta un loc mai modest intr-o ierarhie a luarii deciziilor. Astfel ca membrii acestor clase sunt incapabili sa fraternizeze si sa empatizeze autentic unii cu altii. „Proletari din toate tarile, uniti-va!” este un adevarat ideal, un imbold de eficientizare a unei stari sociale anacronice. Daca teoriile politice comuniste isi doreau o astfel de empatizare prin ceea ce ele numeau „lupta de clasa”, dimpotriva ultranationalismul extinde clasa la natiune. Pentru ultranationalism „dusmanii poporului” nu sunt burghezii (sau nu numai burghezii) ci alte popoare (eventual din care fac parte burghezii). Uneori, intre cele doua teorii se pot gasi puncte comune. Exista astazi ultranationalisti care cred ca noii burghezi, noii patroni au genealogie nationala diferita de cea in care ei activeaza economic, deseori construind ideatie paranoida legata de descendenta acestora.

Din punct de vedere afectiv, ultranationalistii sunt foarte insingurati. Capacitatea lor empatica este foarte mica, invers proportional cu devotamentul cu care ei isi iubesc tara. Asta pentru ca insasi notiunile de „natiune”, „popor” si „tara” sunt ele insele ambigue si comporta proiectia unui ideal in ele fara a putea fi verificate concret. In realitate ultranationalistul este un om paranoid, suspicios, galagios, incapatanat si gata sa se ia la harta cu oricine nu ii accepta opiniile. Tulburarea de personalitate de tip paranoid e cea mai des intalnita printre ei. Putinii prieteni pe care ii are sunt spirite slabe, care au nevoie de un reper in lumea din care nu pricep mai nimic. De multe ori si acestia il parasesc si, de aceea, cuvantul „tradator” e foarte frecvent folosit de ei. Ultranationalistul merge la comemorari istorice incercand sa stabileasca relatii afective cu alti ultranationalisti cu care sa porneasca o revolutie „nationala”, evental. Lacrimile si sperantele unei lumi ideale (nationale) care apar la astfel de intalniri pot fi puse in relatie cu discrepantele oedipiene acute ale acestei mentalitati; o astfel de intalnire titanico-melodramatica seamana cu intalnirea copilului cu mama care a fost plecata o perioada. Interesant este ca, la cea mai mica neintelegere sau divergenta de opinie, „fratii” ultranationalisti de ieri se pot transforma radical in… tradatori. Paradoxul ultranationalistului e ca, desi isi iubeste enorm tara (abstracta) si poporul (abstract), el e in relatii ostile sau reci cu membrii (concreti ai) acestora. Majoritatea cunoscutilor sai sunt apreciati fie ca lasi fie ca tradatori. Satul de atatia tradatori, ultranationalistul se gandeste uneori la emigrarea intr-o alta tara, mai „civilizata” si cu cetateni mai „barbati” si mai „onesti”…

Ultranationalistul poate fi ultrasul de pe stadioanele de fotbal. Cand joaca nationala isi pune mana pe piept si canta foarte implicat imnul. El se imbratiseaza extatic cu ceilalti ultrasi pe care nu-i cunoaste, atunci cand echipa nationala da gol. Lucrul acesta e uitat pe deplin atunci cand echipa de club cu care tine se confrunta cu o echipa rivala dar din aceeasi tara pentru care cantase anterior. Atunci ultrasul e gata sa ii linseze pe ultrasul echipei rivale. O astfel de discrepanta are rezonanta traumatica si, pe cale de consecinta, oedipiana. Putem vedea aici o distorsionare a spiralei familial-sociale; in locul afectivitatii naturale specifica nucleului sau familial, ultranationalistul o expulzeaza in zona exterioara a necunoscutului national. El mizeaza acolo pe hazardul agatarii unui individ care sa permita proiectia unui ideal si cu care sa isi imparta iubirea. In acelasi fel, ostilitatea este si ea aruncata la intamplare in afara spiralei familial-sociale in zona necunoscutului alt-national. Natiunea proprie este perceputa ca un parinte bun in timp ce natiunea diferita este un parinte rau. Dominat de o constitutie psihopatologica paranoida, conflictul intre dragoste si ura la ultranationalist evadeaza din albia clasica familial-oedipiana, trecand granita catre natiune.

Vom avea nationalism gregar si nationalism moderat atata timp cat vom avea si sclavagism (fie clasic fie corporatist) in aceasta lume. Iar atata timp cat tehnologia nu va fi inlocuit total munca umana, va exista si sclavagism. Desigur, atata timp cat va exista acest sclavagism, societatea umana va fi prinsa cu un picior in salbaticie. Acest lucru va implica si nevoia de a ne promova propriul copil in fata altora, meniti sa fie sclavi. Insa ultranationalismul este inactual. Nu mai e nevoie de agresivitate fata de alte natiuni si alte grupuri sociale. Daca pune in pericol alte specii, specia umana isi poate scadea numarul de indivizi prin scaderea natalitatii. Este mult mai comod si mai putin traumatic decat solutia razboiului propusa de ultranationalisti. Metodele diverse de contraceptie pot oferi o astfel de solutie. De aceea, ca solutie etica, el trebuie respins.

*Personal, subscriu la aceasta a doua opinie. Sunt foarte multe deserturi, stepe si alte zone aride pe care omul le poate transforma in oaze cu ajutorul tehnologiei. O astfel de dezvoltare a speciei umane nu implica distrugerea colaterala a altor specii ci chiar promovarea acestora. 

**Cititorul atent ar putea observa o discrepanta cu teoriile mele din Dinamica Psihologiei Abisale, plasand acum complexul Oedip aproape de zona arhaico-primitiva a omului, respectiv prima grupa de complexe, cea Traumatic-Eden. In Dinamica Psihologiei Abisale, plasam complexul Oedip in cel Narcis, teoretizandu-l ca forma particulara a sa. Insa nu este nici o inconsecventa aici. Pur si simplu prima grupa de complexe se regaseste metamorfozata si in cea de-a doua (Polis-Cain) si si in cea de-a treia (Tabu-Narcis). De fapt toate complexele ulterioare sunt metamorfozari cultural-istorice ale grupei Traumatic-Eden.







Post Comment

0 comentarii:

Postati un comentariu

Nume

E-mail *

Mesaj *

If you want to receive the entries that I write

insert your e-mail address here and then push the button bellow:

Delivered by FeedBurner

Facebook