Baldovin Concept censured on Facebook

(ro- for English scroll down) Baldovin Concept a fost pentru o perioada in imposibilitate de a fi publicat pe Facebook. Probabil ca unii dusmani ai sigurantei femeilor au fost deranjati de articolele scrse aici in ultimul an, si l-au raportat masiv ca spam, desi continutul sau nu contine reclame si nu vinde nimic. La rugamintile mele, dvs. cititorii ati contraraportat ca spatiu sigur care nu incalca standarderele comunitatii, pentru care va multumesc.

Eng- Baldovin Concept was for some time banned to be published on Facebook. Probably some women's security enemies were disturbed by the last year's articles I wrote here and received multiple negative spam reports to Facebook, although its content doesn’t contain advertising or any kind of commerce. But due to my asking for help, you the readers counter-reported this space as safe, not going against the Facebook Community Standards, so I thank you for that.

30 august 2025

2.5.4.8.10. Metodele tehnicilor de manipulare prin discreditarea şi denigrarea dizidenţilor politici

Manifestul societăţii automatiste  




Acest articol este continuarea celui precedent
English version soon



2.5.4.8.10. Metodele tehnicilor de manipulare prin discreditarea şi denigrarea dizidenţilor politici





Ademenirea iniţială a metodelor de manipulare prin falsă echitate socială are rolul de a atrage omul pre-industrial într-o ierarhie de comandă. Aceste metode de manipulare funcţionează pentru cei mai mulţi cetăţeni; ei niciodată nu vor şti că au fost manipulaţi astfel, considerând că deciziile pe care le-au luat au fost produsul propriului liber arbitru. Cu mase întregi care îi servesc, oligarhii îşi permit acţiuni imorale sau chiar genocidale, care le cresc şi mai mult puterea. Însă, o minoritate înţelege acest proces şi încearcă să comunice acest lucru şi celor mulţi. Ei sînt dizidenţii politici. Ideile lor afectează dominaţia oligarhilor asupra restului lumii; după ce află despre aceste practici, dizidenţii îi privesc mai mult cu circumspecţie decât cu admiraţie. Pentru a-şi menţine imaginea bună şi implicit dominaţia asupra maselor, oligarhii folosesc un complex aparat de dezinformare şi manipulare publică pentru a contracara aceste informaţii venite dinspre dizidenţii politici, sau cei care au experienţa interacţiunii cu ei. Acest proces se face prin agenţiile de spionaj, care controlează cultura de masă în sensul discreditării şi denigrării atât a dizidenţilor politici cât şi a victimelor sistemului social. Atât dezinformarea cât şi manipularea publice combat încercarea lor de iluminare a majorităţi, cu scopul de a o ţine într-un adevărat mit al peşterii dezinformaţional, şi de a continua dominaţia marilor industriaşi şi bancheri ai lumii.

Între nivelul manipulării marginalilor prin falsă echitate socială spre a se încadra într-o ierarhie de comandă şi cel al discreditării prin denigrare a dizidenţilor există o zonă de tampon. Ea constă în crearea artificială de frustrări sociale şi naturale care se adresează majorităţii aflată la limita dizidenţei politice. Aceste frustrări create artificial sînt menite să îi sperie pe cei mulţi în a ieşi din această stare socială, în intenţia de a-i păstra în lanţul ierarhic. Ele se prezintă ca ameninţări generale, de masă, spre deosebire de cele îndreptate predilect spre o anumită persoană, sau grup social, care fac parte dintr-o metodă distinctă de manipulare. În faţa lor, omul simplu îşi schimbă şi ideile şi comportamentul în favoarea unuia gregar, acceptat de toţi. El nu are vocaţia avangardei şi nu este dispus să iasă din rând. Dacă are şanse mari de supravieţuire în sistemul politic curent, atunci omul nu îşi riscă bunăstarea de dragul dizidenţei politice; el o adoptă atunci când fie primeşte o retribuţie mai mare sau alte beneficii, fie când munceşte mai puţin. De aceea ameninţările generale îi conving pe cei mai mulţi să nu adopte idei politice dizidente.

Dar, desigur, aceste metode vizează şi pe dizidenţi sau pe cei care au ieşit din sistem şi denunţă practicile negative ale acestuia. În unele situaţii îi vizează mai mult pe ei decât pe cei care le-ar putea fi discipoli. Metodele de manipulare a maselor prin denigrare a acestor oameni se pot împărţi în două clase:

a. manufacturarea unor false probe legale împotriva adversarilor ideologici;
b. manufacturarea unor false probe medical-psihiatrice, ce îi sperie pe eventualii lor admiratori.

În continuare le voi descrie detaliat.

a. Metodele de manipulare prin manufacturarea unor false probe legale

Am arătat în secţiunea numită „Manufacturarea probelor în produsele spionajului civil” cum însele izvoarele istorice pot fi falsificate, şi cu ele însăşi istoria. În continuare voi descrie metodele de manipulare prin care dizidenţii politici sînt atraşi în capcane reale cu consecinţe infracţionale şi penale, care le fac imagine negativă şi îi denigrează în faţa opiniei publice. Aceste metode de manipulare sînt marginalizarea, reproşul nesfinţeniei, justiţia extremistă şi manufacturarea infracţională, penală şi genocidală.

Marginalizarea este un fel de închisoare în aer liber, practicată de dictaturile moderne pentru dizidenţii politici, spre deosebire închisoarea de facto prin care ei sînt condamnaţi în cele clasice. Marginalizarea constă în stoparea avansării profesionale sau chiar concedierea la locul de muncă a acestora. Aşa ceva este exact ce evită cei mai mulţi, aşa că această metodă se suprapune peste principiile manipulării descrise mai sus. Celebra expresie românească interbelică „Gura! Că-ţi pierzi pâinea!”, reluată parţial şi după 1945, însemna un îndemn la inactivitate politic-dizidentă datorită ameninţării concedierii de la locul de muncă. Însă aşa ceva putea însemna şi închisoarea, nu doar concedierea în dictaturile de dreapta de dinainte de 1944, la fel cum s-a întâmplat şi în cazul dictaturii socialiste (de stânga) de după. S-a schimbat doar orientarea politică a dizidenţilor. După cum am tot afirmat pe parcursul acestei cărţi, dictaturile moderne occidentale sînt în principal bazate pe dezinformare şi manipulare, şi mai puţin pe forţa instituţiilor represive. Folosirea preponderentă a forţei este specifică dictaturilor clasice şi mai rară în dictaturile moderne. Ele au practicat mai rar acest gen de pedeapsă prin închisoarea de facto pentru dizidenţii politici, însă au practicat-o foarte frecvent pe cea ambiguă a marginalizării prin concediere de la locul de muncă, pe lângă restul de metode de manipulare.

Cel mai cunoscut caz de marginalizare este cel al „Listei negre de la Hollywood” („Lista lui Bill”), despre care am mai amintit în această carte; peste 100 de oameni de film au fost acuzaţi de idei politice comuniste şi excluşi din industria filmului din 1947 până în 1957 în SUA. Unii dintre ei erau într-adevăr comunişti, însă mulţi dintre cei consemnaţi în ea nu îl susţineau. Cei din urmă au negat vehement acuzaţia de simpatie faţă de această utopie politică, dar tot au fost marginalizaţi în mod absurd. Absurditatea a fost cu atât mai mare cu cât partidul comunist era legal în SUA. Recunoaştem în această acuzaţie, pe cea de putinism adusă dizidenţilor politici contemporani, în urma cărţii „Trolii lui Putin”, scrisă de jurnalista finlandeză Jessikka Aro. Însă atât acuzaţia de putinism pentru dizidenţii de azi cât şi ce de comunism a celor din lista lui Bill este o dezinformare pentru opinia publică, cu consecinţe manipulatorii. În cazul acuzaţiei de putinism se doreşte asocierea ideilor dizidente cu traumele invaziei sovietice de după 1944. Marginalizarea celor din „lista neagră de la Hollywood” avea scopul de a-i împiedica atât pe ei cât şi pe alţii să facă un film dizident care ar fi spus adevărul despre radarul de la Opana şi despre generalul Douglas Macarthur de la Clark Field. Am descris aceste evenimente în detaliu anterior în secţiunea „Descrierea celei mai mari dezinformări factuale din istorie: tragedia de la Pearl Harbor din decembrie 1941



Şi mie mi s-a întâmplat ceva asemănător celor din „Lista lui Bill”. După cum am menţionat deja în această carte, în anii 2000 am făcut acţiunea artistică „Armata e gunoi”, care ataca fundamentele sistemului social politic militarist-terorist actual şi cerea adevărul despre implicarea armatei în crimele din decembrie 1989. De asemenea, în aceeaşi perioadă am scris cartea „Stârpirea vampirilor”, în care propuneam revenirea la o democraţie directă de tipul Atenei şi Spartei antice.

În momentul în care am făcut aceste proiecte eram în plin avânt profesional ca grafic-designer, cu 6 ani de experienţă, dar şi ca teoretician şi artist. Am avut expoziţii personale şi de grup, scrisesem deja 7 cărţi, existente în mediul online, publicasem una în format clasic . Aceasta a fost urmată de alte două, scrise ulterior . Am donat cele 3 cărţi în mai multe biblioteci din Transilvania şi sudul ţării, printre care Biblioteca Naţională şi BCU.

Eram căsătorit cu o femeie pe care o iubeam şi care mă iubea, şi locuiam într-un apartament cumpărat prin credit imobiliar. Îmi trăiam practic visul. Câştigam bine şi acumulam constant experienţă în grafic-design. Aveam în plan pe termen lung chiar construcţia unei case în apropiere de Bucureşti. După aceste două proiecte de dizidenţă politică viaţa mea a început să o ia treptat în jos. La fel ca şi cei din „Lista lui Bill”, după 6 ani de experienţă, dintre care 3 ani la firma la care lucram, am fost subit evaluat ca „necorespunzător”, deşi timp de 3 ani nu primisem asemenea calificative negative. De asemenea, nu am avut probleme de sănătate sau vreun episod depresiv care să-mi oprească randamentul la locul de muncă. Dimpotrivă, aceasta era în continuă creştere, conform cu însăşi experienţa în domeniu.

După acel moment nu mi-am mai găsit loc de muncă nici ca începător în domeniul grafic-designului, deşi ajunsesem să îmi simplific în sens negativ CV-ul spre a părea începător şi a nu speria angajatorii cu pretenţii salariale mari, scoţând proiectele cele mai complexe la care lucrasem. În lipsa unui loc de muncă de peste un an, relaţia cu soţia s-a deteriorat şi s-a terminat cu divorţul. Mi-am găsit după un an un post de profesor de artă, doar pentru că cunoşteam bine materia, şi treceam cu uşurinţă examenele. Însă în acel moment salariul era unul de mizerie, cu care nu am mai putut plăti ratele la creditul imobiliar. Aşa că a trebuit să vând apartamentul, într-un moment când preţurile erau jos; per total am ieşit în pierdere. Cărţile mele din biblioteci au fost scoase, împreună cu numele meu.

Orice fel de avansare profesională şi socială mi-au fost stopate. Pe la jumătatea anilor 2010 am fost respins la examenul de admitere din „Şcoala doctorală” la Universitatea Naţională de Arte, cu un proiect de revizuire a teoriei imaginii. Acesta s-a concretizat ulterior în cartea „Contribuţii la dezvoltarea imagologiei” scrisă în 2021 . În acelaşi fel am fost respins la examenul de admitere din „Şcoala doctorală” de la Facultatea de Filosofie pentru dezvoltarea formalizării logice a formelor de umor, proiect aflat la confluenţa dintre psihologie şi logică, aşa cum l-am început în cartea mea „Dinamica psihologiei abisale”. Acestea sînt doar câteva dintre piedicile pe care spionajul civil mi le-a pus timp de aproape 20 de ani. Mai multe detalii pot fi văzute în secţiunea numită „Poliţia politică în dictatura capitalistă aplicată pentru a ascunde adevărul despre 1989” din cartea mea „Decembrie 1989 sub lupa psihologiei istoriei”. Cam acesta este preţul dizidenţei politice în dictatura capitalistă, prezentată pompos ca „democraţie liberală”. Toţi dizidenţii politici trec prin aşa ceva. Unii dintre ei renunţă astfel la ideile dizidente sau la comunicarea lor în public.

Reproşul nesfinţeniei este o metodă de denigrare a dizidenţilor politici care constă în supradimensionarea unor mici defecte sau caracteristici umane normale, şi etichetarea lor drept crime mai mari decât le speculează legislaţia. Această metodă de manipulare în masă le creează celor mai mulţi falsa impresie că vor fi condamnaţi dacă adoptă ideile şi stilul de viaţă al dizidenţilor politici. Reproşul nesfinţeniei este menit în acelaşi timp să justifice ca act de justiţie măsura excesivă a marginalizării, amintită anterior, precum şi altele pe care le voi descrie pe parcurs.

Cel mai cunoscut exemplu al acestei metode de manipulare este reproşul adus mişcării hippie din anii 1960. Ea este prezentată în mass-media şi cultura de masă în general ca o adunătură de leneşi şi drogaţi ce se gândesc doar la ei şi nu la cei din jur. Astăzi cei mai mulţi dintre noi avem informaţii falsee despre cultura hippie, tocmai acestei uriaşe campanii de denigrare. Ea este de asemenea parte a aceluiaşi proces de dezinformare din istorie precum cel din exemplul de mai sus, respectiv ascunderea manufacturării aceluiaşi eveniment de la Pearl Harbor din decembrie 1941. Hippioţii au fost de fapt cei mai curaţi şi drepţi americani, adevărata generaţie de aur americană din secolul al XX-lea. Ei au fost adevăraţii urmaşi ai părinţilor fondatori americani ai secolului al XIX-lea, care s-au rupt de coroana britanică şi au încercat să facă o societate mai bună pe noul continent. Ca şi părinţii fondatori ai SUA, şi hippioţii au gândit o societate a libertăţii, nu a marilor industriaşi şi bancheri, care între timp sufocaseră America şi întreaga lume cu lăcomia lor.

Mulţi din generaţia „flower power” au aflat despre radarul de la Opana şi despre diversiunea infamului general Douglas Macarthur de la Clark Field (Filipine), al doilea Pearl Harbor, mai puţin cunoscut. După cum am arătat în secţiunea dedicată evenimentului, Macarthur nu a permis subordonaţilor nici să atace baza japoneză din Taiwan (numit atunci Formosa) şi nici să se apere de iminentul atac dinspre aceasta. Mulţi militari au aflat de la radio despre atacul din Hawaii care avusese loc cu 9 ore înainte. Văzând decizia lui Macarthur, ei au refuzat să devină victime şi au dezertat pur şi simplu. FBI, CIA şi US Military Corps i-au hăituit pe aceştia timp de decenii după război, cu scopul de a-i marginaliza şi a-i instiga la diverse infracţiuni pentru a-i prinde în capcane penale. Unii dintre ei au apucat să vorbească cu adevăraţii Tineri Frumoşi şi Liberi ai istoriei, aşa cum eronat s-au numit anti-stângiştii români în ultima decadă, ca o clonă a acelei minunate generaţii. Toată moştenirea culturii hippie stă sub semnul acestei dezinformări majore.

Dezertorii de la Clark Field nu ştiau iniţial despre radarul de la Opana sau despre minisubmarinul japonez scufundat de nava Ward, după cum nici cei de la Pearl Harbor nu ştiau despre ce se întâmplase în Filipine. Dar timp de aproape 10 ani informaţiile au ajuns la cei care aveau urechi să audă şi memorie spre a ţine minte. Oripilaţi de o societate care a pus la cale cea mai mare crimă din istorie, hippioţii au încercat să creeze o proprie cultură într-o societate alternativă, cu recuperarea valorilor pierdute. Apogeul mişcării a fost anul 1969, cu celebrele concerte maraton de la Woodstock.

La fel ca şi mişcarea Rajneesh a lui Osho, cultura hippie ameninţa profitul marilor industriaşi şi bancheri, obţinut prin manipularea tinerilor sau a celor lipsiţi de experienţa în ierarhia capitalistă de comandă. Aceste mişcări şi altele similare au ajuns la apogeul lor să devină adevărate fenomene de masă, oferind gratuit integrare socială şi respect marginalilor. În societatea capitalistă aşa ceva se obţine cu preţul integrării într-o ierarhie de comandă. Pentru a contracara concurenţa, agenţiile americane de spionaj au folosit metode complexe de manipulare. Iniţial ele au folosit ameninţări şi marginalizarea adepţilor, prin concedierea lor de la locurile de muncă. Cazul listei negre de la Hollywood descris mai sus este cel mai concludent. Dar, în anumite cazuri ele au dus mai mult la întărirea convingerilor anti-capitaliste, şi la întărirea acestor mişcări cu noi adepţi. Timp ce 15 ani ameninţările cu marginalizarea au dus la întărirea mişcării hippie, nu la slăbirea ei.

După aceea, spionajul a folosit o metodă aflată la extrema cealaltă, respectiv un uriaş flux monetar revărsat în piaţă. Aşa ceva se traduce prin reluarea metodelor de falsă echitate socială, cu folosirea preponderentă a tehnicii de dezinformare a falsei revoluţii , adică promisiunea unei schimbări radicale în societate. Fluxul monetar din anii 1970 era o adevărată mită oferită celor dispuşi să uite de Pearl Harbor în schimbul unei proprietăţi de peste 100 000 de dolari. Celor mai abili şi mai populari dintre hippioţi li s-a creat un culoar favorabil pentru a ajunge la aceşti bani. Ei şi-au construit astfel firme care au prosperat pentru mai multe decade. Ajunşi patroni, ei au atras un al doilea val de hippioţi în care aveau încredere, ca subalterni. În felul acesta s-a creat clasa mijlocie americană, ce astăzi este recunoscută de cei mai mulţi americani ca dispărută. Preocupaţi cu afacerile, sau cu munca în aceste unităţi de producţie, cei mai mulţi au uitat de idealurile culturii hippie. După ce vor fi ajuns bătrâni şi ţintă naturală a ironiilor noilor generaţii de tineri, spionajul a retras treptat capitalul din rândul clasei mijlocii americane prin impozite şi crize artificiale diverse, ruinând-o. Între timp subiectul autosabotajului de la Pearl Harbor a fost depărtat de atenţia lor prin tehnicile de dezinformare descrise anterior .

Recunoaştem în această manipulare metodele de falsă echitate socială. O clasă mijlocie puternică justifică în cele din urmă abuzurile capitalismului prin redistribuirea bogăţiei către majoritate. Apoi aparatul dezinformaţional al spionajului a venit cu această metodă de manipulare a reproşului nesfinţeniei pentru cei care au rămas îndârjiţi în idealurile culturii hippie. Lor li s-a aplicată această falsă etichetă de leneşi şi drogaţi. Ne putem imagina că în SUA leneşii nu prea există. Cei care au ales să facă agricultură pentru consum propriu şi să muncească într-un ritm mai lent au fost puţini în anii 1960, faţă de spiritul alert al stilului de viaţă nord-american. Comunităţile izolate ale mormonilor sau altele similare nu puteau afla nici de noua muzică rock şi nici de Pearl Harbor. Neidentificându-se cu această cultură şi nici cu acel stil de viaţă, ei nu au ajuns vreodată la Woodstock. Hippioţii au fost copii de muncitori din marile metropole de pe coasta de est a SUA, recunoscută ca nucleul industriei americane. Ei nu au fost leneşi, şi faptul că mişcarea hippie s-a destrămat se datorează în bună măsură tocmai predispoziţiei lor workaholice, care a fost ademenită cu bani, după cum tocmai am descris.

Apoi, reproşul lenei are sens într-o societate tradiţională, când inactivitatea poate duce la inaniţie sau chiar moarte. Datorită reclamelor şi a diverselor metode de manipulare, într-o societate capitalistă nu există leneşi. Acuzaţia de lene este una dintre aceste metode de manipulare. Dimpotrivă, în capitalism omul simplu munceşte prea mult, iar un pic de lene e binevenită. Vom vedea în următorul capitol că excesul de muncă duce la depresie la urmaşi, idee arătată cu argumente structuraliste în cartea mea „Dinamica psihologiei abisale”  . În acest context, lenea este mai curând o formă de rezistenţă şi pre-terapie antidepresivă, cu condiţia să nu devină absolută.

La fel se poate spune şi despre acuzaţia de consum de substanţe psihoactive adusă hippioţilor. Această realitate nu diferă de cea a altor comunităţi. Ca în orice comunitate, şi în cea „flower power” au existat câţiva care au folosit droguri puternice. Dar cele mai folosite au fost droguri uşoare precum cannabis-ul, care se foloseau frecvent încă de atunci în toată societatea americană. Dacă ne uităm în video-urile cu spectatorii de la Woodstock, nu se vede că ar fi fost toţi ameţiţi. În multe filmări nu se vede niciunul sub influenţa unor droguri. Dar, da, au existat câţiva hippioţi care au consumat droguri puternice. La fel ca şi în cazul mişcării Rajneesh, infiltrată de „gruparea Hollywood”, şi în cazul celei hippie au fost infiltraţi agenţi sau colaboratori ai agenţiilor de spionaj care au distribuit droguri participanţilor. Interesul a fost tocmai denigrarea în masă a întregii mişcări, în spiritul mentalităţii conservatoare şi puritane, după modelul descris în documentarul meu „Diversioniştii”. Astfel că unii hippioţi au picat în această capcană şi au devenit dependenţi de substanţă psihoactivă. Aceasta a fost a doua lovitură dată mişcării, cu ţintă predilectă pentru ortodocşii hippie, cei care au rezistat tentaţiei de a se angaja la unii „amici” ajunşi patroni. Mulţi dintre ei au ajuns pe străzi, incapabili de a-şi îndeplini sarcinile familiale. Iubitele sau soţiile i-au părăsit, iar copiii lor le-au păstrat o imagine negativă. Uneori mamele însele au făcut exces de substanţe psihoactive, şi şi-au neglijat copiii, care de asemenea le-au păstrat amintire negativă.

În acelaşi fel drogurile introduse de „gruparea Hollywood” în sânul mişcării Rajneesh, ţintindu-l în special pe Osho, au condus la transe gălăgioase a unora dintre membrii ei. Unii chiar aşa simţeau să se exprime. Însă între ei erau alţii ce doar simulau aşa ceva, la comanda spionajului, pentru un interes foarte meschin de a denigra mişcarea. Aceste ţipete i-au deranjat pe locuitorii conservatori ai localităţii Oregon, în care membri Rajneesh cumpăraseră proprietăţi. Câteva plângeri la poliţie din partea nativilor şi plantarea de probe false despre contaminarea apei sau alte false crime, a dus la luarea cu asalt a mişcării şi arestarea lui Osho. Acest eveniment a fost re-transmis de toate posturile TV, mişcarea fiind prezentată ca doritoare de a prelua puterea în SUA şi de a schimba cursul ţării spre pierzanie.

Între timp majoritatea drogurilor folosite de unii membri ai mişcărilor hippie şi Rajneesh au ajuns legale sau ne-incriminabile. Însă mass-media a continuat să incrimineze hippioţii ca drogaţi. Hollywood a ajuns faimos pentru folosirea de droguri mult mai puternice decât cele folosite de unii hippioţi dependenţi de ale. Cazurile de lucrători în industria filmului arestaţi de Poliţie sînt foarte rare, şi atunci totul se termină cu o amendă, pentru ei fiind doar simbolică. Pentru ei nu există o campanie în masă de discreditare publică. Probabil că, dacă nu ar face filme precum cele din secţiunea „Filmul folosit ca mijloc de dezinformare şi manipulare publică”, atunci şi Hollywood-ul ar fi avut soarta mişcării Rajneesh.

Protejarea exceselor de la Hollywood se explică prin faptul că lumea filmului a acceptat un târg plătit cu miliarde de dolari venite de la marii industriaşi şi bancheri. În schimbul lor şi a unui trai de huzur şi excesuri, Hollywood-ul a făcut filme dezinformaţionale despre ascunderea crimelor capitalismului sau supradimensionarea defectelor altor sisteme politice, inclusiv a culturii hippie. Nu am văzut nici un film în care hippioţii să fie prezentaţi într-o lumină pozitivă. Unul dintre cele mai denigratoare filme la adresa culturii hippie este „Once Upon a Time in Hollywood”, în care joacă sex-simbolurile hollywoodiene din anii 1990 şi 2000, respectiv Brad Pitt şi Leonardo DiCaprio. Hippioţii sînt prezentaţi ca o grupare de ucigaşi şi tâlhari, deşi la origine ei tocmai asta dezavuau la autorităţi. În apariţia sa scenică din cadrul festivităţii MTV Movie Awards din 1999, faimosul comediant Jim Carrey a jucat rolul unui hippiot foarte ameţit şi abuziv emoţional, prin curtare agresivă, din poziţie de necunoscut, faţă de o femeie.


La noi în România, cel mai cunoscut caz de metodă de supra-denigrare prin reproş al nesfinţeniei este cea de denigrare a minerilor în anii 1990. Odată cu greva lor din 1977, între ei au fost infiltraţi agenţi ai Securităţii care să le ia pulsul spre a nu mai face o altă grevă. Dacă dictatura socialistă i-a controlat prin metode mai blânde, ce-a capitalistă i-a pus pe liber de facto. După 1990 aceşti infiltraţi i-au manipulat spre un conflict radical cu forţele progresiste reprezentate de protestatarii din Piaţa Universităţii. Rezultatul a fost mineriada din 11-13 iunie 1990, cu crime făcute în cea mai mare parte de aceşti falşi mineri. Deşi sînt filmări cu cei care comit violenţe, aceştia nu au fost identificaţi prin anchete uşor de făcut chiar şi de poliţie. Prin urmare ei nu a fost vreodată condamnaţi într-un proces. Dimpotrivă, condamnarea s-a făcut în masă, asupra întregii zone din Valea Jiului şi a locuitorilor ei. Pe baza faptului că erau mai duri şi mai puţin eleganţi în exprimare, mass-media i-a denigrat pe toţi ca pe nişte brute violente. În felul acesta distrugerea mineritului şi apoi a industriei naţionale a fost justificată ca măsură de pedeapsă împotriva „brutelor”.

Mai aproape de zilele noastre, cel mai vizibil caz de manipulare publică prin metoda reproşului nesfinţeniei este cel al lui Alexandru Cumpănaşu, unchiul fetei răpite, Alexandra Măceşanu, de la Caracal în 2019. El a fost manipulat să danseze în direct pe o reţea de socializare; la ţanc, mass-media denigratoare a prezentat scena ca dans pe cadavrul nepoatei sale. Candidatura sa la preşedinţie, sugerată de unii susţinători de-ai săi, şi naturală în contextul eforturilor de căutare a fetei pe fondul lipsei de transparenţă a autorităţilor, a fost interpretată ca profit de pe urma familiei îndurerate, deşi şi el era parte din familie. Această metodă a fost atât de bine aplicată încât le-a sugerat celor mai nonconformişti că el singur şi-ar fi răpit şi ucis nepoata pentru a-şi face reclamă şi a se folosi astfel de tragedie pentru a-şi atinge nişte ambiţii personale de a ajunge preşedinte.

Remarcăm că metoda de manipulare a reproşului nesfinţeniei aduce prejudicii de imagine unui om singular sau unui grup social, însă nu vine şi cu procese şi pedepse emise de o instanţă judecătorească pentru aceste acuze mai mult sau mai puţin voalate. Dar, la acest nivel această metodă de manipulare nu afectează decât imaginea publică a ţintei denigrate. Ea poate totuşi aduce prejudicii ulterioare datorită impopularităţii ce reiese din această campanie de denigrare. La acest nivel manipularea vizează în principal masle ca principală ţintă, după cum am spus, respectiv convingerea lor să nu ia model imaginea dizidentă, astfel denigrată. Însă atunci când acţiunile de denigrare afectează direct ţinta denigrată şi îi aduce prejudicii fizice şi materiale minore sau moderate, metoda se numeşte justiţia extremistă. În aceeaşi tendinţă, atunci când aceste prejudicii sînt majore atunci metoda de manipulare devine manufacturare de probe infracţionale, penale şi genocidale, despre care voi detalia mai jos. Prin urmare justiţia extremistă este continuarea directă prin aplicare practică a metodei de denigrare prin reproşul nesfinţeniei. Închiderea minelor şi concedierea minerilor a urmat acelei campanii de denigrare începută ca reproş al nesfinţeniei şi continuată ca justiţie extremistă. Procesele staliniste în care au fost condamnaţi adversarii ideologici ai comuniştilor sau chiar rivalii liderilor comunişti au fost precedate de denigrare prealabilă în presă. La acest nivel obiectivul este în special manipularea maselor să evite susţinerea pentru ţinta denigrării însă şi ţinta este afectată.

Justiţia extremistă nu trebuie confundată cu cea sălbatică, cunoscută în general ca răspuns disproporţionat. Aceasta din urmă este reacţia naturală pe care atât animalele cât şi omul o au faţă de o anumită frustrare, în intenţia de a opri originea sa. Formula „justiţie sălbatică” are o evidentă latură contradictorie, ţinând cont că justiţia este una specifică civilizaţiei. Însă justiţia civilizată este mult cosmetizată, în special pentru omul simplu. De fapt ea este continuarea celei sălbatice, care presupune reguli pe care cei puternici le impun celor slabi. Diferenţa dintre cele două tipuri de justiţie constă în faptul că în general justiţia civilizată are reguli faţă de care se supun toţi, în timp ce cea sălbatică se aplică doar celor slabi. Însă ştim foarte bine că „justiţia civilizată” are numeroase excepţii de la această regulă; dreptul roman a folosit regula zilei de excepţie, în care legile cunoscute nu se aplicau. Puternicii zilei scăpau de acuzaţii prin fixarea termenului de judecată exact în acea zi, cunoscută doar de câţiva. Iată că justiţia sălbatică supravieţuieşte în cea civilizată, iar prima nu este un oximoron după cum cea de-a doua nu este un pleonasm.

Ne putem da seama că în viaţa de zi cu zi noi oameni simplii sîntem dominaţi mai curând de regulile justiţiei sălbatice mai curând decât ale celei civilizate. Cel mai frecvent exemplu de justiţie sălbatică este cel al răspunsului violent fizic la o agresiune verbală. Când eram copii am întâlnit fiecare astfel de cazuri, dacă am crescut într-un mediu comun. Justiţia sălbatică se practică şi de adulţi prin numeroasele cazuri de răspuns disproporţionat. Cel mai dur exemplu de justiţie sălbatică în viaţa cotidiană este cel al şicanelor în trafic, ce pleacă de la frustrări minore şi pot ajunge până la adevărată luptă de stradă. Interesul celui care aplică răspunsul disproporţionat este acela de a stopa pe viitor frustrarea produsă de oponent. Ne putem da seama că astfel de reacţii violente în trafic sînt total absurde din punct de vedere practic, deoarece cele două părţi e puţin probabil să se mai întâlnească. Apoi, de cele mai multe ori în lumea civilizată el nu stopează rivalul, ci mai mult îl înfurie. Astfel că, implicând mase mari de oameni, justiţia sălbatică poate conduce la o spirală a violenţei, care poate ajunge la războaie cu milioane de morţi, după cum vom vedea la descrierea a unei alte metode de manipulare din acest grup.

Însă justiţia sălbatică poate duce la un război individual sau de grup în mod natural. După ce se ajunge la asemenea daune, ambii iniţiatori ai conflictului iniţial recunosc că era mai bine dacă cineva îi oprea în săvârşirea răspunsului disproporţionat. Amplificarea spiralei violenţei duce la pierderi mult mai mari pentru ambii decât frustrarea iniţială. Aşa s-au născut scuzele, în cazul unor abuzuri minore, sau chiar însăşi justiţia civilizată, în cazul unor frustrări mai grave. Justiţia civilizată este făcută de profesionişti în drept, cu rolul de a stopa escaladarea conflictului, către care degenerează cea sălbatică, făcută la cald în timpul disputei de către cel mai avantajat. Pentru a evita aşa ceva, societatea umană a stabilit reguli (legislative) ale pedepselor, de controlare a abuzurilor între oameni şi repunerea victimei în starea de dinainte de abuz. Deşi uneori nu se ajunge la acest obiectiv, asta este definiţia justiţiei (civilizate).

Justiţia extremistă este o combinaţie între acestea două. Ea constă în supradimensionarea pedepsei pentru un defect, o neregulă sau o infracţiune anume cu scopul de a marginaliza, denigra sau chiar elimina un potenţial disident sau adversar politic. Diferenţa dintre justiţia sălbatică şi cea extremistă este faptul că prima este instinctuală, subită, în timp ce cealaltă este elaborată metodic, cu regulile justiţiei civilizate. Feminismul a folosit formula „blamare a victimei” de cele mai multe ori în contexte corecte; de exemplu justificarea violului, a violenţei fizice sau verbale asupra unei femei pentru faptul că purta haine scurte, este caz de justiţie extremistă practicată la nivel mediu, ce se manifestă tocmai prin blamarea victimei. Crima este justificată ca reacţie de apărare.

Însă agenţiile de spionaj folosesc justiţia extremistă la nivel major prin manufacturarea de false probe penale. Pe de altă parte, justiţia extremistă poate acoperi o tendinţă sadică a feminismului radical de răzbunare pe „masculinitatea toxică”, incapabilă să se apere. Există cazuri de feminism radical care foloseşte el însuşi blamarea victimei atunci când devine agresiv fizic ca reacţie la un abuz verbal sau agresiune verbală. Feminismul radical interpretează ca violenţă verbală inclusiv salutul sau complimentul fără aluzie sexuală venit din partea unui bărbat, şi reacţionează ele cu cuvinte agresive şi jignitoare sau chiar cu violenţă fizică. Aşa ceva este mai mult justiţie sălbatică deoarece feministele radicale răspund disproporţionat unor greşeli minore. Însă un astfel de răspuns poate deveni justiţie extremistă atunci când la celălalt capăt al disputei este un dizident politic. Desigur, încercarea violentă de a „corecta” cu pumni şi violenţă disproporţionată cele câteva palme date de feministele radicale unor bărbaţi, este tot justiţie sălbatică, şi degenerarea spiralei violenţei. După cum am mai spus şi cu altă ocazie, dacă la cuvintele agresive şi jignitoare, sau la o palmă dată de o femeie în acest context, bărbatul ofensat îi aplică acesteia o lovitură mult mai puternică, atunci şi el a răspuns cu justiţia sălbatică.

Justiţia extremistă este o combinaţie între cea sălbatică şi cea civilizată în sensul că constă într-un răspuns disproporţionat aplicat unei ţinte care e gata de ripostă, însă nu ajunge la o degenerare într-o spirală amplă a violenţei, în sensul tipic celei sălbatice de implicare în conflict a întregii comunităţi a ţintei. Spirala violenţei poate exista şi în acest caz, însă la acest nivel ea se rezumă exclusiv la ţintă, nu la implicarea unor comunităţi întregi. Acest lucru se datorează faptului că în spatele iniţierii ei se află o forţă de provocare care are interesul să o aplice exclusiv asupra ţintei şi să o stopeze acolo, nu să o amplifice.

Acea justiţie extremistă care cultivă o spirală a violenţei exclusiv în jurul ţintei de denigrare devine manufacturare infracţională şi penală. O şicană în trafic provocată ţintei individuale de către un diversionist deghizat în şofer comun, ce degenerează în luptă de stradă, este un exemplu de manufacturare de false probe infracţionale şi penale. La începutul documentarului meu „Diversioniştii” am descris un caz de astfel de manufacturare de false probe infracţionale şi penale împotriva protestatarului Ion Ene. Acesta a fost agresat fără motiv de un astfel de agent infiltrat, care dădea impresia că se apără de o fictivă agresiune anterioară. De asemenea, am descris situaţii de înscenare de false probe de violenţă asupra jurnalistului şi protestatarului Mălin Bot în articolul „Atentie la Mihai Cristian Dide!”. O membră din anturajul falsului protestatar Dide a încercat să-i rupă lui Mălin Bot stabilizatorul de imagine, forţând astfel o reacţie violentă a acestuia împotriva unei femei. După mai multe astfel de experienţe, am găsit pe pielea mea evenimente care, la o analiză ulterioară, s-au dovedit a fi încercări de înscenări de crime precum viol, furt sau violenţă. Am descris câteva dintre ele în secţiunea „Poliţia politică în dictatura capitalistă…” din cartea mea, amintită anterior.

Pe lângă acestea, personal am experimentat posibile capcane de manufacturare de false probe infracţionale şi penale în situaţii pe care le-am trăit rar înainte de editarea documentarului „Diversioniştii”, şi care s-au înmulţit după această dată. Unele dintre aceste evenimente e posibil să fie întâmplări naturale şi nu diversiuni. Însă altele au un grad de bizarerie specific diversiunilor. De exemplu, în iunie 2023 am găsit un telefon care nu avea cartelă în el dar mergea decent. Nu existau motive să fie pur şi simplu abandonat la gunoi. Am făcut o postare pe Facebook despre acest telefon, cu intenţia de a-i găsi posesorul. Am găsit o poză a posesorului după un contact de muncă, însă respectiva firmă nu a fost de găsit. Nici Ambasada Indiei (contractul de muncă arăta că posesorul e indian) şi nici Direcţia pentru Imigrări a Municipiului Bucureşti nu mi-au furnizat vreo informaţie despre numele posesorului. În cele din urmă l-am predat la poliţie.

De atunci în calea mea au început să apară într-un procent mai ridicat obiecte de valoare faţă de cât experimentasem înainte. Recomand dizidenţilor politici să treacă pe celălalt trotuar când văd portofele sau bani pe jos. Asumarea unor obiecte de valoare găsite în spaţiul public este ilegală în toate codurile penale. Nici predarea lor la poliţie nu e scutită de riscuri, deoarece „posesorul” poate declara că a avut mai multe valori pierdute, fapt ce poate atrage suspiciunea că găsitorul şi-a însuşit o parte din ele. Aşa că e mai bine pentru dizidenţi să ocolească astfel de „noroace”. Ce-i drept, o astfel de prevedere nu exclude manufacturarea unei false probe penale prin plantarea probelor, aşa cum s-a întâmplat cu Jack din filmul Titanic, căruia i s-a plantat un ceas în buzunar de către rivalul lui. Însă aşa ceva e un pic mai greu de făcut decât „norocul”.

În acelaşi fel se pot manufactura false probe infracţionale şi penale şi pentru grupuri sociale. Am descris detaliat cele mai vizibile astfel de metode de manipulare prin înscenări de crime în acelaşi documentar „Diversioniştii”. Am dat exemplu acolo pe cel al protestului din 10 august 2018; manifestanţii au fost constat agresaţi cu gaze lacrimogene, fiind astfel instigaţi la a răspunde violent acestei provocări. Unii dintre ei au făcut-o şi au fost ulterior condamnaţi. Printre ei a fost condamnată o persoană care aruncase o sticlă de plastic într-un jandarm îmbrăcat în armură şi cască. Iată că, acolo unde munca de teren nu poate manufactura false probe infracţionale şi penale, un judecător şantajat, sau un agent al spionajului ce lucrează sub acoperire în justiţie, poate completa acest tablou.

Dacă instigarea spiralei violenţei duce la crime de milioane de morţi atunci metoda de manipulare devine manufacturare genocidală. Cea mai frecventă practică pentru aşa ceva este instigarea războaielor. Aşa cum am tot arătat în acest capitol, cel mai clar exemplu pentru aşa ceva este tot începerea războiului din Pacific, aşa cum l-am dat şi metodelor anterioare. Pentru convingerea naţiunii americane să accepte un război contra Japoniei şi Germaniei şi a aliaţilor săi europeni, am văzut cum a fost manufacturat atacul de la Pearl Harbor din decembrie 1941. În sprijinul acesta a existat şi diversiunea din data de 24 Februarie 1942, când forţele militare din oraşul Los Angeles au tras 1400 de proiectile pentru a răspunde unui fals atac japonez asupra SUA continentală. Dezinformarea din presa americană a anunţat atacul japonez, nu şi faptul că totul a fost un „zvon”.

Urmele justiţiei extremiste în manufacturarea acestui război pot fi văzute în modul subit în care el s-a terminat, spirala violenţei fiind oprită exact la momentul oportun. Superioritatea armelor americane a dus la distrugerea Japoniei, însă acel război s-ar fi putut totuşi termina cu înfrângerea SUA la fel ca în Vietnam peste 30 de ani. Piloţii Kamikaze s-au dovedit a fi cea mai redutabilă armă de până atunci. Ei ar fi putut continua lupta şi câştiga chiar dacă toate oraşele japoneze ar fi fost rase de bombe atomice. Însă sistemul administrativ japonez era infiltrat de agenţi ai Zaibatsu-lui japonez care, la rândul lor, erau în colaborare cu spionajul american, după cum am arătat în documentarul meu „Cea mai mare crimă din istorie”. Ei doreau transformarea Japoniei într-o ţară eminamente industrială, şi pentru asta trebuiau eliminaţi ultranaţionaliştii şi ţăranii japonezi. Ei au instigat războiul din Pacific din culise şi tot ei l-au terminat înainte ca piloţii Kamikaze să învingă SUA.

Deşi manufacturarea genocidală se practică în general asupra maselor convinse să înceapă războiul, totuşi şi indivizii izolaţi pot fi atraşi în capcane de manipulare spre a fi făcuţi responsabili ulterior de genocid. Cel mai clar exemplu este cel al lui Hitler însuşi, manipulat să declare război SUA. La ora 01.39 din documentarul menţionat mai sus am arătat cum acesta a fost manipulat să semneze „Pactul Tripartit” de către Japonia, prin care semnatarele sale se obligau să declare război oricărei puteri care ar fi declarat război unei ţări din cadrul acestei alianţe; iniţial Hitler nu dorea nici un fel de alianţă militară cu această ţară deoarece ştia că nu va putea trimite trupe în cealaltă parte a lumii, şi se îndoia că japonezii ar fi făcut altfel. Conflictul armat cu China era ceva în care Hitler nu dorea să intre; de aceea articolul 3 din acest document stipulează că alianţa în curs de semnare excludea această variantă. Sînt convins că Hitler n-ar fi semnat Pactul Tripartit dacă ar fi ştiut că Japonia ar fi atacat la Pearl Habror. De fapt, el nu s-a ţinut de cuvânt şi nu a declarat război SUA, după cum stabilea înţelegerea din „Pactul Tripartit”; SUA a declarat război Japoniei în urma acelui atac, însă Hitler nu s-a conformat înţelegerii. El doar a criticat acţiunile SUA in discursul său din 11 decembrie 1941 în Reichstag-ul german, la 4 zile după atacul de la Pearl Harbor. Însă aşa ceva nu echivalează cu o declaraţie de război către SUA, conform procedurilor de drept internaţional. Fiind el însuşi ajutat cu câţiva ani înainte de către megacompania americană General Motors în construcţia unor maşini de război, ştia că un de război cu SUA nu poate fi câştigat. De fapt armele trimise din 1942 de SUA către Rusia a schimbat soarta războiului din Europa. Oricum, istoria a fost falsificată prin echivalarea acelui discurs din Reichstag ca declaraţie de război împotriva SUA, şi astfel Hitler a fost făcut responsabil exclusiv pentru inflamarea războiului din Europa. Dar fără cadoul oferit de General Motors şi altele din partea SUA, el ar fi rămas unul local, de recuperare a teritoriilor pierdute în Primul Război Mondial.

La noi în România, cel mai cunoscut caz de metodă de supra-denigrare prin manufacturare de false probe genocidale este cea a soţilor Ceauşescu. Având rol de demagogi în dictatura socialistă, ei au preluat sau s-au pliat peste defectele tipice ale acestui sistem politic. Însă aceste defecte au fost supra-denigrate de dictatura capitalistă de după 1989, Nicolae Ceauşescu fiind prezentat ca un fel de Dracula modern. Capetele de acuzare ale procesului stalinist, în urma căruia a fost condamnat la moarte şi executat şi el şi soţia sa, au fost minciuni grosolane. O bună parte dintre români încă mai cred că el ar fi comis genocid, că ar fi avut în plan distrugerea satelor sau că ar fi distrus deliberat industria naţională. Toate acestea s-au realizat de facto în perioada dictaturii capitaliste instaurate după 1989, şi date ca false probe ca înfăptuite de Ceauşescu. Cei mai mulţi dintre cei ucişi din timpul invaziei diversionist-militare din decembrie 1989 (dezinformaţional numită „revoluţie”) au fost apolitici, care nu participau la manifestări antiregim. Din cei în jur de 1160 de victime (cifrele variază de la sursă la sursă) doar aproximativ 200 au fost manifestanţi antiregim. Cei mai mulţi au fost ucişi după 22 decembrie 1989, ziua în care soţii Ceauşescu au pierdu puterea. Sub 20 de manifestanţi antiregim au murit până în acea dată, datorită unor diverse accidente inerente, nu represiunii. Mai multe detalii în acest sens pot fi găsite în documentarul meu „Eroii au murit.1899. CIA” şi mai detaliat în cartea mea „Decembrie 1989 sub lupa psihologiei istoriei

Observăm prin aceste metode de manipulare că diferenţa dintre stalinismul dictaturii clasice de simulare a unor probe valabile într-un tribunal şi cele ale dictaturii moderne (pompos numită „democraţie liberală”) constă în modul mai realist, mai convingător, în care sînt manufacturate aceste probe false împotriva adversarilor şi dizidenţilor politici. În dictatura modernă, aceste metode de manipulare funcţionează atâta timp cât ţinta manufacturării nu se plânge public că este victima unor posibile înscenări. O astfel de suspiciune compromite nu doar realismul procesului de manufacturare probe false pentru cazul curent, dar şi folosirea lor în situaţii similare în trecut, sau planul lor de folosire a lor în viitor. De aceea, orice semn de suspiciune din partea ţintei cum că ar fi victima unei înscenări conduce la oprirea planului de manufacturare de false probe infracţionale şi penale. În acest moment spionajul civil şi militar trece la punerea în practică a unor metode de manipulare prin manufacturarea de false probe medical-psihiatrice, despre care voi detalia în continuare.

29 iulie 2025

2.5.4.8.9. Metodele tehnicilor de manipulare prin falsă echitate socială

Manifestul societăţii automatiste  




Acest articol este continuarea celui precedent
English version soon



2.5.4.8.9. Metodele tehnicilor de manipulare prin falsă echitate socială





După cele descrise până acum, manipularea poate fi definită ca o influenţare a comportamentului şi gândirii unei persoane sau grup social prin producerea artificială, concertată şi direcţionată de frustrări şi recompense. Am descris în secţiunile precedente modul în care în special o persoană individuală este manipulată de vârful ierarhiei de comandă a societăţii prin intermediul celor cu care interacţionează în mod regulat. Am văzut însă cum manipularea se realizează indirect, prin vedete, în secţiunea numită „Exemple de manipulare şi obedienţă realizate prin publicitate şi marketing” din acest capitol. Cei mai mulţi dintre”ţintele” manipulării comercialiste nu interacţionează deloc cu cei care participă în aceste spoturi. Însă omului simplu i se creează iluzia că ar face parte din anturajul lor, prin tehnicile culturii de masă, care se suprapun în bună măsură peste cele ale manipulării.

Vom vedea mai jos că necunoscuţii pot avea acelaşi rol precum vedetele în manipularea unei persoane. Aceştia pot fi persoane simple, manipulate printr-o ierarhie de comandă sau pot fi agenţi ai spionajului civil deghizaţi în oameni simpli. În cele ce urmează voi descrie metodele prin care aceste tehnici sînt efectiv aplicate ţintei manipulate. Ele se văd mai bine la manipularea făcută prin intermediul persoanelor necunoscute ţintei, însă se folosesc în anumit grad şi prin genurile de oameni descrise mai sus.

Toate tehnicile de manipulare sînt o aplicare mai directă sau mai voalată a celor de falsă echitate socială. Ele repetă la nivel uman ceea ce este vânătoarea animalelor sălbatice. Faptul că în publicitate şi marketing se foloseşte termenul „ţintă”, care desemnează grupul căruia i se adresează mesajul, nu este o simplă întâmplare, pentru a fi prinse. Diferenţa între vânătoare şi manipulare constă în faptul că „ţinta” este în primul caz ucisă şi mâncată iar în cel de-al doilea i se ia produsele sau munca, prin care se construiesc noi produse. De aici deducem că manipularea oferă „ţintei” un grad în plus de libertate, şi faptul că la final ea supravieţuieşte. În general ţinta vânătorii este prinsă sau ucisă prin forţă. Diferenţa dintre convingerea cuiva prin forţă şi cea prin manipulare este aceeaşi dintre sclavia clasică şi cea salarială, modernă, pe care le-am descris detaliat în capitolul 1. Ultima vine şi cu un uriaş voal dezinformaţional, cum că exercitarea manipulării ar fi o expresie a libertăţii. Pentru manipulator, da, ea extinde libertatea, în detrimentul celui manipulat. Dar acelaşi lucru îl făcea şi sclavia clasică pentru stăpân. Ne aducem aminte de argumentul lui Aristotel despre consolidarea sclaviei prin extinderea libertăţii stăpânului.

În oglindă cu afirmaţia de mai sus, forţa şi manipularea sînt mai mult asemănătoare decât diferite, deşi par nişte metode total diferite. Raportul dintre ele este exact acelaşi dintre cele două tipuri de sclavie. Există o vânătoare care constă în bună măsură în manipularea prin ademenire. Ademenirea victimei în scop de imobilizare şi consum este o strategie de care se practică cu mult înaintea apariţiei omului pe Pământ, şi implicit a manipulării făcută sistematic. De exemplu, vipera cu coadă de păianjen are în vârful cozii o formă de insectă pe care o agită şi cu care atrage prada. Desigur, vârful cozii este cea mai vizibilă parte a corpului acestui şarpe, astfel că pare o pradă uşoară pentru viitoarea pradă. În momentul în care prada încearcă să devină vânător şi să muşte din momeală, vipera atacă şi ea şi vânătorul devine vânat. Există plante carnivore care atrag şi apoi prind insectele cu false mirosuri de hrană, precum fac plantele obişnuite care folosesc insectele pentru polenizare. Plantele carnivore doar simulează pe celelalte, iar insectele sunt astfel prinse şi efectiv consumate. Omul a practicat astfel de trucuri la vânătoare, începând de la hainele de camuflaj prin care se ascunde în mediul proxim, până la ademeniri cu hrană sau fals partener de împerechere. Pescuitul la undiţă se face cu momeala care ademeneşte peştele.



De-a lungul istoriei civilizaţiei aceste practici au fost apoi aplicate pe semeni, prin adevărate tehnici de manipulare învăţate din generaţie în generaţie de castele superioare. Hainele de camuflaj folosite iniţial la vânătoarea de animale au fost apoi folosite la vânătoarea de oameni, în războaie. Partea neplăcută este că aceste tehnici sînt folosite şi pe timp de pace de clasele supra-privilegiate pentru a-şi păstra privilegiile. Am descris în documentarul meu „Diversioniştii” modul în care spionajul civil infiltrează agenţi în mişcările de stradă, care de obicei cer o redistribuire mai echitabilă a resurselor şi o atenuare a discrepanţelor sociale. Infiltraţii diversionişti în aceste mişcări de stradă sînt de fapt nişte agenţi camuflaţi în manifestanţi. Aceste tehnici se practică apoi la consolidarea sistemului demagogic şi chiar la relaţiile de muncă.

După cum descrie însăşi denumirea lor, tehnicile de manipulare prin falsă echitate socială duc la iluzionare pozitivă a naivilor. Ele se aplică în special tinerilor, lipsiţi în mod natural de experienţă socială, dar şi celor în vârstă şi cu memorie scurtă. Scopul este acelaşi cu cel al sclaviei: extragerea de profit din activitatea lor. Ele continuă ideologia justificării sclaviei clasice la nivelul sclaviei salariale moderne. Pe de altă parte, tehnicile de manipulare prin contracarare se aplică dizidenţilor politici. Aceştia au fost iniţial manipulaţi prin tehnicile de echitate socială, şi apoi au înţeles că au fost victime ale minciunilor specifice manipulării. Tehnicile de manipulare prin contracarare se folosesc şi în scopul ştergerii urmelor unor crime anterioare, atunci când ţinta unui proces complex de manipulare a înţeles că a fost manipulată şi riscă să se revolte de frustrare că a fost jucată pe degete anterior.

Tehnicile de manipulare prin falsă echitate socială pot fi împărţite în 3 părţi:

1. preludiul manipulării;
2. actul manipulării;
3. justificarea minciunilor ce au dus la manipulare.

Preludiul manipulării conţine 3 metode, respectiv cameleonismul, linguşeala şi familiaritatea excesivă. Aceste 3 metode constituie o antecameră a manipulării. Ele nu manipulează prin sine însăşi, însă pregătesc terenul pentru manipulare, prin câştigarea încrederii ţintei şi apoi cererea unui favor, direct sau indirect, din postură de apropiat. Pentru succesul manipulării, manipulatorul poate face diverse promisiuni mincinoase pentru a convinge ţinta manipulată să facă anumite lucruri. Abia prin aceste 2 metode se îndeplineşte însuşi actul manipulării. După ce manipulatorul şi-a atins scopul, el va înceta aplicarea metodelor din preludiu, şi va justifica această încetare printr-un „ţap ispăşitor”. Mai departe voi descrie aceste metode de manipulare.

Ipocrizia/cameleonismul este o strategie de schimbare temporară a ideilor sau comportamentului propriu şi adoptarea valorilor unui interlocutor cu scopul de a câştiga încrederea sa. Interesul este acela de a-i afla ţintei punctele slabe, de a stabili o relaţie de încredere şi apoi de a o presa din postura de „apropiat” să facă anumite lucruri, dorite de vârful ierarhiei de comandă a operaţiunii de manipulare. După cum am zis, acesta este atingerea obiectivelor manipulării. La fel ca şi în cazul viperei cu coadă de păianjen descris mai sus, această tehnică se aplică în general necunoscuţilor, pentru a-i face să se apropie ei de instrumentul de manipulare.

Deşi numele vine de la celebra reptilă ce îşi schimbă culoarea, totuşi cameleonismul aşa cum a intrat el în limbă de-a lungul secolelor nu este acelaşi lucru cu comportamentul acestui animal. Schimbarea culorii în scop de vânătoare sau ascundere de prădători nu este o manipulare de genul cameleonilor umani. Cameleonul animal recurge la acest truc în scop de supravieţuire, de păstrare a unui statut natural deja dat. Dimpotrivă ipocrizia/cameleonismul uman este o strategie de manipulare doar atunci când cel care o aplică urmăreşte un avantaj în plus faţă de cele existente deja. Aşadar ea nu trebuie confundată cu comportamentele conservatoare de păstrare a ceva deja avut. Limbile au adoptat comportamentul cameleonului în lipsa unei analize mai profunde a acestor comportamente. Elitele sociale, cele creatoare de limbă, nu s-au străduit prea mult pentru a găsi un termen mai adecvat, deoarece nu au vrut să-şi dezvăluie propriul statut social, bazat în special tocmai pe ipocrizie/cameleonism.

Aşadar, această tehnică de manipulare trebuie diferenţiată de alte comportamente similare celui al animalului cameleon. De exemplu manierele elegante pot deveni cameleonism atunci când cel care le arată nule manifestă tot timpul atunci când mediul social e acelaşi. Schimbarea mediului trebuie să ducă şi la un comportament de ajustare la acesta; această schimbare trebuie să se regăsească în diferenţa dintre cele două medii. Deci comportamentul amabil al oaspetelui, care încearcă să fie cât mai plăcut gazdei, nu trebuie confundat cu cameleonismul. Dar dacă el devine prea amabil şi laudă gazda pentru lucruri banale, atunci acesta poate fi un indiciu de cameleonism sau chiar de linguşeală, despre care voi detalia mai jos. De asemenea, ipocrizia/cameleonismul trebuie diferenţiată de comportamentul persoanelor dependente, care se pot comporta uneori ipocrit, prea-curtenitor, de teamă să nu fie abandonate. Persoanele submisive se supun cerinţelor superiorului ierarhic pentru a nu pierde anumite beneficiile normale din relaţia cu acesta, pe care cei doi le-au negociat înainte de stabilirea unei relaţii sociale anume. Ipocrizia/cameleonismul duce la spargerea unui astfel de contract implicit sau factual, care, desigur, e nefavorabilă părţii manipulate.

Amabilitatea excesivă/ linguşeala este un comportament dublu ipocrit menit să-i înşele ţintei încrederea în scopul de a obţine ceva la schimb. Acesta este cazul cu oaspetele linguşitor descris mai sus. Spre deosebire de cameleonism, linguşeala nu doar că se adaptează valorilor interlocutorului, dar îl şi laudă mai mult sau mai puţin direct pentru acestea. Am văzut la subcapitolul dedicat dezinformării cum sofismele falselor cauze („Post hoc ergo propter hoc”) sau falselor efecte au fost dezvoltate în tehnici complexe de dezinformare. Şi în cazul acestei tehnici de manipulare se poate stabili o filiaţie cu sofismul, respectiv cel de tipul „ad populum”. Există două diferenţe a tehnicii de manipulare prin amabilitate excesivă faţă de sofismul acesta: prima nu vizează neapărat părerea majorităţii, ca opinie populară, ci opinia ţintei manipulării, care uneori este una excentrică; cealaltă vizează însăşi diferenţa dintre dezinformare şi manipulare, prima vizând exclusiv informaţia, iar cealaltă cuprinzând şi acţiunea individuală.

Ca şi în cazul precedent, această tehnică trebuie şi ea diferenţiată de simptomele tulburării de personalitate de tip dependent. Dar ea mai trebuie diferenţiată şi de starea de profund ataşament al unei persoane faţă de alta, care îi îndeplineşte dorinţele de teama de abandon. Această relaţie de dependenţă este însăşi dragostea în forma ei cea mai naturală. Dacă dragostea este simulată, atunci şi acest caz poate fi o formă de linguşeală. Vedetele întâlnesc constant persoane care simulează dragostea prin linguşeală. Dar şi ele uneori se poartă linguşitor faţă de admiratori, din raţiuni de marketing. Şi această tehnică de manipulare trebuie diferenţiată şi de comportamentul elegant, galant, amabil, pe care unii oameni îl au cu oricine şi în orice situaţie. Uneori asemenea comportament este cerut angajaţilor care lucrează direct cu clienţii, precum e cazul cu vânzătorii sau prestatorii de servicii. O putem vedea în discrepanţa între oboseala omului simplu de pe stradă în perioada terminării programului de lucru şi zâmbetele fabricate din interiorului locului său de muncă. Scopul acestui comportament este desigur atragerea clienţilor. Această metodă de manipulare este indusă angajaţilor de ierarhia de comandă, prin urmare ea nu vine de la ei ci de la superiorii ierarhici. Această metodă de manipulare însă atinge apogeul la demagogii electoralişti îl practică pe scară largă în relaţia cu cetăţenii naivi.

Familiaritatea excesivă este o formă de amabilitate excesivă care adoptă şi comportamente familiale sau parentale. Ea vine iniţial şi cu linguşeală care se poate transforma treptat în critică, dacă ţinta manipulată îşi schimbă comportamentul în urma acestei suciri. Cea mai mare parte din această tehnică foloseşte infantilizarea, adică tratamentul unui adult ca şi cum ar fi copil, cu diminutivele specifice. Însă ea nu se rezumă doar la infantilizare, ci şi la sărirea peste unele etape necesare stabilirii încrederii, respectiv comunicarea unor secrete personale, specifice relaţiei de familie sau prietenie de termen lung. Copiii în general se împrietenesc rapid, şi probabil că într-o societate echitabilă aşa ar trebui să facă şi adulţii. Însă într-o societate abuzivă şi perversă precum a noastră, a pretinde şi a oferi familiaritatea la fel ca şi cei mici poate fi o capcană manipulatorie, atât în relaţiile de muncă dar şi în cele familiale, uneori. Feminismul a descris destul de detaliat această tehnică de manipulare venită dinspre abuzatorii emoţionali, cu scopul de a consuma exclusiv sexual o falsă relaţie de dragoste. Însă în cartea mea „Fără Sadism!” le-am descris şi pe cele săvârşite de femei.

Presiunea favorului este finalizarea acestor 3 tehnici pregătitoare, care se manifestă prin ameninţarea cu diminuarea/suspendarea dragostei/admiraţiei sau chiar cu abandonul ţintei manipulate, dacă nu executa anumite ordine voalate, camuflate în diverse forme. Pentru a nu pierde aceste privilegii false, aceasta acceptă cerinţa manipulatorului. Pentru a fi şi mai convingător, acesta poate recurge şi la următoarea metodă, a unor promisiuni mincinoase.

Promisiunile neonorabile (Demagogia) sînt acele acorduri verbale sau implicite, care induc dezinformare în ţinta manipulată şi o determină să se comporte într-un anumit fel. Cel mai clar exemplu de astfel de manipulare a fost şi încă este ideologia „Visului American” care îi motivează pe cei mai mulţi să lucreze mai mult şi mai bine sub promisiunea că vor ajunge cândva bogaţi. Sub raport statistic aşa ceva este extrem de puţin probabil, aşadar această promisiune implicită este una mincinoasă. Ştim că majoritatea demagogilor promit câte în cer şi pe pământ pentru a convinge naivii să îi voteze. Ştim la final de mandat câte aceste promisiuni au fost îndeplinite. Sau, cel puţin, ştim noi, cei cu memorie şi cu experienţă în societate.

O promisiune foarte aproape de acord verbal a fost şi demagogia comunistă/socialistă de dinainte de aplicarea ei în practică, cu care a sedus mulţi intelectuali, cum că va face o societate echitabilă, fără clase sociale şi fără discriminări. Partidele care susţineau comunismul s-au numit fără echivoc partide comuniste, aşa că susţinătorii lor au crezut că dacă vor avea puterea, ele vor implementa acest sistem politic. Atunci când au ajuns la putere comuniştii au implementat dictaturi clasice, şi au folosit instituţii aproape identice de control şi coerciţie socială precum sistemele de dinaintea lor pe care le criticaseră virulent. Aceste cazuri de demagogie făcută la nivel înalt se regăsesc în sociologia reclamei aşa cum am văzut în secţiunea amintită mai sus.

Ţapul ispăşitor este metoda de manipulare prin care frustrarea ţintei manipulate este deturnată, după ce află sau este pe cale să afle că a fost înşelată prin manipulare. Această metodă este aplicarea directă a tehnicii de dezinformare prin externalizare. Ea constă în abaterea atenţiei dinspre adevărata sursă a frustrării unei persoane sau a unui grup social către forme inferioare ale ierarhiei sociale. La fel ca şi în cazul externalizării, această metodă ascunde adevărata sursă a manipulării. Modelul iarăşi există în lumea animală, acolo unde există competiţie pentru împerechere; masculul învins în lupta cu masculul alfa îşi varsă năduful pe cei inferiori sau pe alte creaturi. Cel mai clar exemplu de aplicare a acestei tehnici în civilizaţia umană este cel al demonizării evreilor în cultura occidentală. Fiind un grup etnic mai puţin numeros faţă de majoritatea localnicilor, ei au părut ca ţinta perfectă pentru deturnarea frustrărilor personale sau de grup.

Datorită intenţiei de a menţine o impresie bună faţă de superiorii ierarhici şi a nu risca represalii din partea acestora dacă iniţiază o revoltă, omul simplu a practicat şi încă practică politica ţapului ispăşitor în viaţa de zi cu zi. Conflictele iscate din frustrări minore în trafic ascund de fapt frustrări mult mai mari la locul de muncă sau în viaţa de familie. O manifestare a agresivităţii exact în epicentrul frustrării poate duce la probleme mai mari, aşa că persoana în cauză preferă să găsească un ţap ispăşitor pe care să-şi verse năduful, fără consecinţe negative pe viitor. Dacă persoana are control asupra membrilor familiei, atunci aceştia pot deveni ţapi ispăşitori către care îşi defulează frustrările.

Demagogii au ştiut să speculeze aproape de perfecţiune această predispoziţie populară pentru genocid împotriva grupurilor marginale sau pe alte popoare, cu mai mică posibilitate de a se apăra. Astfel că ei au iniţiat războaie exclusiv pentru a manipula pe cei aflaţi în pragul unei revolte împotriva puterii să meargă la război împotriva altora. Acest principiu al „bunei guvernări” a fost enunţat ceva mai intuitiv de Machiavelli şi consemnat coerent de Hegel în celebra sa lucrare „Filosofia dreptului” (Batoche Books 2001, pagina 259).

Crearea artificială de războaie încă se practică de către epicentrul lumii occidentale exact conform acestui principiu, după cum am arătat în detaliu în capitolul 1. În aceste războaie sînt atraşi cei predispuşi la revoltă socială înainte ca să se revolte propriuzis, şi fie ucişi departe de casă, fie promovaţi ca bodigarzi ai claselor privilegiate, împotriva cărora ar fi putut începe sau participa la o revoltă. Această maşinărie complexă este susţinută de un uriaş aparat social care obţine profit din urma aplicării ei; în SUA există o industrie de armament care profită din vânzarea armelor către părţile implicate într-un conflict. Aceste arme sînt constant îmbunătăţite în urma activităţii de cercetare din universităţi. Iată cum organisme sociale complexe conlucrează în scopul demantelării încă din faşă a revoltelor sociale pe teritoriul acestei ţări. Un american frustrat, concediat dintr-o companie pentru că fie era prea agresiv, fie neprofitabil, se va înrola în armată să se răzbune în altă parte, conform acestui uriaş proces de manipulare prin metoda ţapului ispăşitor.

Întregul aparat demagogist are la bază tot manipularea prin metoda ţapului ispăşitor. Demagogul este întâi făcut cunoscut opiniei publice cu promisiuni descrise mai sus. După care el este manipulat prin metodele, de asemenea descrise mai sus, să ia decizii nepopulare, nefavorabile omului simplu. Iniţial el a atras speranţele mulţimilor, după care atrage frustrările lor, devenind un ţap ispăşitor de facto.

Acestea sînt metodele de manipulare prin de falsă echitate socială, care se aplică exclusiv celor fără experienţă sau memorie socială. După cum am menţionat mai sus, ele nu se reduc la acest grup social, ci vizează şi denigrarea celor care au trecut prin aceste experienţe sociale. Scopul este acela de a obtura comunicarea experienţelor lor celorlalţi, după cum vom vedea în următoarea secţiune.

29 iunie 2025

2.5.4.8.8. Manipularea majoră făcută prin intermediul familiei, prietenilor şi anturajului

Manifestul societăţii automatiste  




Acest articol este continuarea celui precedent
English version soon



2.5.4.8.8. Manipularea majoră făcută prin intermediul familiei, prietenilor şi anturajului





Spionajul are 3 etape:
- culegerii informaţiilor;
- punerea în practică a ingineriilor sociale (diversiuni);
- dezinformarea (ascunderea urmelor diversiunilor);

Etapa culegerii informaţiilor ne-a fost comunicată oficial în România de către spionajul civil prin naraţiunea „informatorilor/colaboratorilor” vechii „Securităţi” (Departamentul Securităţii Statului - DSS). Aceştia erau membrii ai prietenilor sau anturajului extins, dar sînt şi cazuri de informatori din rândul familiei. Cele mai multe informaţii pe care le avem vin dinspre familie, prieteni şi anturaj. De aceea acest canal este folosit constant pentru manipularea profesionistă, făcută de către spionaj în general, fie în masă (aleatorie), fie individual (către o ţintă singulară). Manipularea în masă ere de cele mai multe ori efecte în manipulare individuală. Este cunoscut cazul copilului Pavlik Morozov din URSS, care şi-a turnat tatăl la autorităţile sovietice pentru idei anti-comuniste. El a fost făcut erou şi dat ca model pentru toţi. E posibil ca totul să fi fost un teatru pus la cale de KGB pentru a-i încuraja pe alţi copii să facă la fel sau de a-i speria pe părinţii dizidenţi să îşi exprime ideile dizidente în faţa copiilor. Dar cred că KGB-iştii nu ajunseseră la acest nivel de manipulare, practicat în vest mai curând pe altfel de teme. Mi se pare mai probabil că Morozov nu a fost recrutat iniţial pentru acest „serviciu”, şi că a rămas astfel pentru toată viaţa. Prin urmare el este un caz de recrutare aleatorie, nu una ţintită. A lua la rând fiecare copil cu promisiuni diverse în schimbul unor denunţuri poate însemna deconspirarea propriului serviciu de spionaj. Dimpotrivă, a anunţa pe toate canalele de comunicare în masă faptul că în familii se manifestă comportament dizident „nesănătos”, şi că denunţătorii vor fi recompensaţi, este ocale mult mai simplă şi mai puţin bătătoare la ochi, deşi aşa ceva era public. Inchiziţia a practicat aşa ceva din Evul Mediu până în secolul al XIX-lea. Diferenţa dintre această practică a agenţiilor moderne de spionaj şi Inchiziţia occidentală constă doar în temele combătute: KGB (sau alte agenţii similare de spionaj) căuta dizidenţi politici, în timp ce Inchiziţia căuta dizidenţi religioşi, mai ales cei suspectaţi de satanism sau chiar de întruchipare a „diavolului” în corp uman.

După cum am arătat în secţiunea „DIA, o instituţie mult mai nocivă în decembrie 1989 decât Securitatea” din această carte, spionajul civil şi militar de după 1989 ne-a supradimensionat rolul informatorilor/colaboratorilor din prima etapă. Nucleul său constă în special în etapele 2 şi 3. Orice fel de dezinformare majoră (3) ascunde şi o diversiune majoră (2). Opinia publică ştie doar despre recrutările operate între civili de către Securitatea din România, KGB din URSS, CIA din SUA sau oricare altă agenţie de spionaj, omiţându-se dezinformaţional celelalte două etape. Înşiruirea periodic în mass-media din 1990 încoace a câte o figură publică importantă care a colaborat cu Securitatea (DSS) a fost de fapt un mod foarte abil al noii Securităţi de a ne dezinforma despre modul în care funcţionează spionajul, respectiv dezinformarea şi manipularea majore. În felul acesta nu s-a ascuns etapele 2 şi 3.



În acest capitol am văzut cât de complexă este această arie, în special în generarea unor evenimente istorice majore precum atacul de la Pearl Harbor din 7 decembrie 1941 cele de la 11 septembrie 2001 de la New York şi Pentagon, invazia diversionist-militară din decembrie 1989, războaiele iugoslave din anii 1990 şi multe altele, pe care eu le-am descris la un nivel mediu de detaliu în documentarele mele „Sadismul în politica internaţională” , „Cea mai mare crimă din istorie” . Acest sub-capitol a venit cu informaţii în mai detaliate faţă de ele. În acelaşi fel s-a întâmplat cu dezinformările încrucişate cauzatoare de foc fratricid între unităţile militare din decembrie 1989 din România pe care le-am descris în documentarul meu sau „Eroii au murit.1899. CIA” , în urma căruia am scris cartea „Cea mai mare crimă din istorie”, cu informaţii ceva mai detaliate. Am văzut de-a lungul ei şi alte inginerii sociale ale invaziei diversionist-militare din 1989, precum spargerea profesionistă a vitrinelor la Timişoara pe 16-17 decembrie sau vuietul de mulţime înfuriată transmis dintr-o staţie de amplificare la mitingul lui Ceauşescu din 21 decembrie, vânarea apoliticilor la balcoane, etc.

Aceste inginerii sociale au avut rolul de a paraliza acţiunea de apărare a ordinii de stat de către Miliţie şi Securitate (DSS), şi a încuraja spiritele dizidente să iasă la protest împotriva regimului. Dizidenţii nu erau dispuşi să-şi rişte libertatea şi viaţa pentru un ţel greu de realizat, însă au fost încurajaţi de agenţi sub acoperire deghizaţi în manifestanţi, cărora, fireşte, nu li se întâmpla nimic. Aşa se face că, văzând cum acei agenţi deghizaţi îşi etalează eroismul, cei mai radicali dizidenţi autentici li s-au alăturat. Apoi, pe trotuare au apărut curioşii nedecişi, spre a observa de la faţa locului ce se întâmplă. În acest fel treptat mulţimea a fost manipulată în a striga sloganuri antiregim, imitându-i pe cei „curajoşi”. Anunţurile mincinoase despre existenţa a 60 000 de morţi la Timişoara, făcute mai întâi de Radio Europa Liberă în data de 20 şi 21 decembrie, şi apoi de TVR şi RRA în 22 decembrie, au dus la stimularea imparţialilor să iasă din case şi să protesteze împotriva „regimului criminal”. Astfel că în seara zilei de 22 decembrie în Bucureşti erau în jur de 200 000 de oameni să protesteze.

Aceste informaţii spectaculoase au fost răspândite în special prin intermediul familiei, prietenilor sau anturajului extins. Dacă un membru al anturajului a aflat despre acel anunţ mincinos din mass-media, controlată în acel moment de spionajul occidental, atunci acea persoană răspândea informaţia către toţi cunoscuţii cu care a luat contact. Decizia de a ieşi în stradă la protest a multora s-a datorat consultării cu anturajul restrâns sau extins. În acest caz, un membru al anturajului a fost iniţial dezinformat, şi apoi s-a comportat ca un răspânditor de zvon trimis întregului anturaj.

Dar aceste inginerii sociale din întreaga lume au fost făcute în special prin manipulare de masă, aleatorie. Ele au fost mişeleşte orchestrate de spionajul militar şi civil american, împărţit între o sumedenie de agenţii. Cel civil avea cartierul general în FBI înainte de 1946, iar după această dată s-a mutat la CIA. Despre cel militar ştim că era coordonat până în 1961 de INSCOM („U.S. Army Military Intelligence Corps”) iar după acea dată o parte din sarcini au fost luate de DIA (Defense Intelligence Agency). La fel ca şi în decembrie 1989 la noi în România, şi atacul de la Pearl Harbor din 7 decembrie 1941 a fost făcut printr-o acţiune comună, concertată a spionajului civil şi cel militar, după cum am descris în detaliu maxim în acest subcapitol. FBI nu putea avea agenţi infiltraţi în sistemul militar american atunci fără ştirea INSCOM. În acelaşi fel, dezinformările încrucişate cauzatoare de foc fratricid în decembrie 1989 de la noi nu puteau fi făcute fără supervizarea DIA (Direcţia de Informaţii a Armatei).

Aşadar, pentru aplicarea în afara SUA lor au contribuit agenţii dubili locali. Am văzut în primul capitol cum dizidenţii (defectorii) din KGB la CIA şi-au sabotat mai întâi sistemul politic din URSS, prin orchestrarea exploziei reactorului 4 de la Cernobâl , şi apoi propria instituţie, odată cu puciul din 1991 de la Moscova. Într-un final acei defectori şi-au făcut 2 agenţii de spionaj noi, FSB şi FSK, cu „ofiţeri de elită”, care au aplicat capitalismul sălbatic în Rusia şi Federaţia Rusă. În documentarul meu amintit mai sus „Sadismul în politica internaţională” am dat exemple similare de agenţi locali care au cooperat cu agenţiile americane de spionaj pentru inginerii sociale tragice. La minutul 61 din el am descris cazurile figurilor importante ale spionajului iugoslav, precum Jovica Stanišić sau Franko Simatović, care au jucat un rol decisiv în instigarea războaielor din Iugoslavia anilor 1990. Ei au fost achitaţi de condamnarea dată de Tribunalul Penal Internaţional pentru fosta Iugoslavie de la Haga la intervenţia directă a CIA. În acelaşi fel, ingineriile sociale din decembrie 1989 din ţara noastră au fost intermediate de agenţi dubli din DIA românească şi americană.

Iată cum aceste groteşti inginerii sociale au fost ascunse prin naraţiunea „informatorilor/colaboratorilor”, care erau practic nişte civili cu activitate tangenţială în spionajul românesc, şi cu rol de soldat part-time, plătit nu ca angajat, ci la normă. Remarcăm aici tehnica de dezinformare prin externalizare aplicată la ascunderea operaţiunilor majore ale spionajului aplicat asupra societăţii civile. Ea aruncă în mod abil vina colaborării aproape exclusiv pe colaborator, şi nu pe recrutor. De cele mai multe ori acesta nu ştia că este parte dintr-o întreagă ierarhie a informaţiilor, care funcţionează după regim militar, cu scopul influenţării unei ţinte.

Ce am văzut mai sus sînt cazuri în care ţinta era un grup mai larg sau mai restrâns de oameni. Însă există situaţii când anturajul este special modelat spre a se comporta ca agent de manipulare pentru o ţintă singulară. Spionajul civil construieşte un profil psihologic dizidenţilor politici prin note informative luate de la prieteni sau de la membrii anturajului lor. Securitatea (DSS) le oferea informatorilor săi diverse beneficii în urma acestor note. Dacă informatorul/colaboratorul dădea semne de perspicacitate în munca de spion, el era chiar recrutat în aparatul de spionaj şi plătit ca atare. Aşa ceva se practică încă peste tot în lume. Toate agenţiile de spionaj civil din aşanumitele „democraţii liberale” (care în realitate sînt dictaturi făcute cu dezinformare şi manipulare) folosesc aceleaşi metode, însă cu instrumente ceva mai perfecţionate. Există o incredibilă paralelă lingvistică a Securităţii de dinainte de 1989 cu o faimoasă agenţie americană de spionaj civil care foloseşte acelaşi cuvânt „securitate” în denumire, respectiv „Agenţia Naţională de Securitate” (original eng. „National Security Agency”) din SUA. Am văzut parţial în secţiunea anterioară şi în subcapitolul dedicat dezinformării cum metodele „odioasei Securităţi” din România de dinainte de 1989 au fost mult mai draconic aplicate decât amatorii din DSS, recrutaţi doar pentru disponibilitatea de a se supune unor ordine.

Până ca un civil să fie recrutat şi să cunoască efectiv că lucrează pentru o agenţie de spionaj, el este mai întâi manipulat de către superiorii ierarhici. De cele mai multe ori şi ei sînt manipulaţi de către superiorii lor ierarhici. Fiecare trebuie să păstreze secretul operaţiunii pentru a nu deconspira pe adevăraţii agenţi, care au rol de influenţare indirectă a ţintei. În acest răstimp activitatea ţintei este monitorizată spre a vedea dacă corespunde sau nu cu cerinţele agenţiei. Principalele obiective avute în vedere sînt păstrarea secretului misiunii şi aplicarea fidelă a ordinelor. Majoritatea ingineriilor sociale descrise de-a lungul acestui capitol, precum şi a celor din decembrie 1989 cărora le-am dedicat cartea mea „Decembrie 1989 sub lupa psihologiei istoriei”, amintită mai sus, au fost făcute prin ordine de la superiorii ierarhici, care la un moment dat aveau un agent pes scara ierarhiei de comandă.

Însă manipularea nu se reduce doar la acest tip de relaţii de muncă, care de multe ori sînt impersonale. De cele mai multe ori manipularea majoră făcută în sensul realizării unei inginerii sociale se bazează pe ordine ilegale. În anumite situaţii ţinta manipulării poate refuza ordinul dacă simte că un ordin este ilegal. Ne aducem aminte de cazul eroului nerecunoscut al Americii, operatorul radar George Elliott. El a fost presat de superiorul său ierarhic Joseph Lockard să închidă staţia de radar Opana şi să plece la odihnă. Toţi operatorii ai celorlalte 4 staţii radar de pe insula Oahu au acceptat acest ordin, venit pe linie ierarhică; George Elliott a simţit că ceva nu e în regulă şi a găsit o cale aproape imposibilă de a nu încălca ordinul ilegal, dar totuşi de a nu-l aplica, în acelaşi timp. El a închis într-adevăr staţia radar, conform ordinului primit, însă imediat l-a repornit la loc. În loc să meargă la odihnă, aşa cum spunea protocolul, după ce fusese treaz foarte devreme în acea dimineaţă, el a motivat că mai vrea să exerseze anumite lucruri cu privire la staţia radar. Astfel că el a încălcat ordinul prezent, dar a urmat protocolul în vigoare, care spunea că operatorii nu trebuie să părăsească staţia până nu le vine schimbul. Cei care trebuiau să vină la schimb primiseră şi ei subit ordin să nu se prezinte la preluarea sarcinilor. Totul fusese gândit în ansamblu pentru a le face culoar avioanelor japoneze. Deşi mă îndoiesc să fi intuit în acel moment un astfel de plan, faptul că schimbul nu a venit i s-a părut suspect lui Elliott. Şi iată că aşa a reuşit să surprindă avioanele japoneze venind şi să iniţieze alarma, chiar dacă ea nu a ajuns la destinaţie.

Lucrurile păreau perfect gândite de spionajul civil şi militar în ceea ce priveşte atacul, la care au lucrat ani de zile o armată de spioni ajutaţi de psihologi lipsiţi de conştiinţă morală. Dar vedem că manipularea a dat greş în două cazuri: primul este cel al comandantul din 1940 a flotei din Pacific, amiralul James O. Richardson, care a protestat faţă de mutarea ei în 1940 la Pearl Harbor; celălalt acest George Elliott. Ei este un exemple de oameni care pot deveni ţintă a manipulării majore, dar foarte rar recrutaţi pe faţă în această ierarhie, tocmai vocaţiei lor în spiritul dreptăţii, nespecific spionajului.

Destituirea din funcţie a lui Richardson fusese subiect de discuţii între militari cu un an şi jumătate înainte de atacul japonez. Cine era atent putea observa că de sus se încerca manipularea opiniei publice spre a accepta intrarea SUA în război. Cine avea memorie şi atenţie putea să întrevadă că la Washington se întâmplă lucruri ciudate şi că unii colegi au interes ca SUA să între în acel război, invers faţă de spiritul „democratic” al majorităţii cetăţenilor americani. Probabil că asta a intuit şi George Elliott când a ocolit ordinul de închidere a staţiei radar. Ca simplu soldat, lui nu-i convenea perspectiva unui război, chiar dacă nu ar fi luptat direct cu inamicul din postură de operator radar. Poate că Richardson avea interes să înceapă un război, însă nu a vrut să-şi ia asupra lui incompetenţa de a nu fi putut evita un „atac surpriză”. Am să revin la această temă într-o secţiune ulterioară.

Şi iată cum manipularea făcută prin sarcini de serviciu pe linie ierarhică poate eşua! Însă spionajul civil foloseşte tehnici de manipulare mult mai eficiente, făcute prin intermediul familiei, prietenilor sau anturajului, decât prin colegii de muncă. În acest caz manipularea are aspect de rugăminte, de favor. Am văzut mai sus cazul lui Morozov, recrutat prin manipulare aleatorie, de masă. Dar, după cum am amintit deja, spionajul foloseşte tehnici de manipulare individuală, ţintită, făcută pentru o persoană anume, prin intermediul apropiaţilor. Pentru a înţelege mecanismul de manipulare făcută prin apropiaţi va trebui să luam ca model manipularea în masă realizată de către vedete prin publicitatea unui produs, care ia formă de manipulare individuală. Vedetele din sport, muzică, cinematografie şi alte domenii specifice culturii de masă sunt percepute de ţinta manipulării ca un membru al familiei, chiar dacă nu e aşa. Un agent al companiei care doreşte să facă reclamă respectivului produs contactează vedeta şi îi propune un contract de publicitate. El se reduce la un schimb negociat în prealabil: vedeta laudă produsul în schimbul unei sume de bani sau al unui alt beneficiu. Vedeta nu îşi riscă imaginea proprie pentru a face benevol reclamă unor produse sau idei politice, ci o face în urma unor avantaje, de cele mai multe ori financiare. Vedetele pot face reclamă inclusiv unor idei politice sau demagogice. E o tradiţie de multe decenii ca astfel de nume cunoscut din sport, muzică sau cinematografie să facă parte din campania electorală al unui anumit candidat la preşedinţia SUA.

Odată cu mascarada politică din timpul pandemiei de COVID-19, numeroase astfel de vedere făceau reclamă ascunsă a campaniei de vaccinare, în care mulţi nu aveau încredere. În acelaşi fel se face şi manipularea individuală. După 2020 vedem în mass-media numeroase spoturi publicitare făcute la diverse medicamente sau tratamente medicale farmacologice. Şi înainte se făcea reclamă unor astfel de produse, însă ele erau simplu numite „suplimente alimentare”, fără ca să fie numite medicamente, deşi la final se recomanda folosirea lor după sfatul medicului sau farmacistului. De atunci vedem că în media internaţională apar pe faţă reclame la medicamente, fapt interzis de legislaţie mai mult sau mai puţin clar. În mod normal, publicitatea la medicamente ar trebui total interzisă; medicul trebuie să decidă un tratament, nu companiile farmaceutice ce plătesc o vedetă să convingă masele să cumpere un produs. Companiile farmaceutice fac afaceri. Ele funcţionează după legile pieţei şi au interesul să vândă cât mai mult pentru a avea profit cât mai mare. Publicitatea produselor lor înseamnă o creare artificială a unei cereri de medicamente.

Publicitatea nu pare un lucru rău la o primă vedere. Dar dacă analizăm minciunile sale despre care am descris la începutul capitolul 2 ne schimbăm părerea. Însă, dacă în continuarea ei mai apare şi o adevărată campanie de dezinformare supervizată de spionajul civil, atunci lucrurile devin deja o inginerie socială în toată regula. Ne aducem aminte cum între 2020 şi 2022 virusul SARS-COV-2, cauzatorul bolii COVID-19, a fost prezentat în forme apocaliptice, ca o a doua gripă spaniolă, de către trusturile media şi autorităţi. Morţii inerenţi unor boli clasice precum cele cardiovasculare, cancer, diabet, obezitate etc., au fost trecuţi la COVID-19, schimbând diagnosticul primar cu cel secundar. În noile statistici au dispărut vechile denumiri, şi au apărut altele, pentru ca omul simplu să nu observe mutarea cifrelor dintr-o parte în alta. Doar specialiştii puteau să sesizeze jocul de dezinformare ale acestei schimbări de denumiri.

Însă campania de dezinformare COVID-19 a contracarat această posibilă observaţie printr-o mită dublă pentru personalul medical spre a închide ochii la absurditatea situaţiei. Pe de o parte angajaţii din sănătate au fost momiţi cu creşterea salariilor şi a unor diverse beneficii să nu vorbească despre această situaţie. Apoi a existat o campanie media de supra îmbunătăţire a imaginii publice de „medici eroi”, care ar fi luptat în linia 1 a războiului invizibil cu virusul. Câţiva adevăraţi medici eroi, precum virusologii Didier Raoult, Luc Montagnier (laureat al premiului Nobel pentru studiul HIV) în Franţa, Dan Erickson si Artin Massihi în SUA sau Flavia Groşan, Răzvan Constantinescu şi Vasile Astarastoae în România, au luat poziţie contrară. Ei au fost denigraţi mediatic pentru acest lucru, transformaţi în falşi medici de politrucii puşi în funcţii cheie în presă şi instituţiile de sănătate. Didier Raoult a fost chemat la audieri în parlamentul Franţei. Lui Luc Montagnier i s-a pus la îndoială meritele pentru obţinerea premiului Nobel. Conferinţa din aprilie 2020 a virusologilor Dan Erickson si Artin Massihi era sistematic ştearsă de web-site-urile de găzduire video pe motiv că ar fi conţinut informaţi false .

Dar succesul acestei campanii panicardiste de dezinformare a fost susţinut de manipularea aleatorie produsă anturajului de către cei cu psihopatologie ipohondrică. Exagerarea periculozităţii virusului SARS-COV-2 a fost susţinută de ei independent de ierarhia militară de comandă din spionaj, după cum am arătat în detaliu în articolul meu „Masurile anti-COVID au fost copiate cuvânt cu cuvânt din psihopatologia ipohondriei” . Dimpotrivă, după cum spune şi titlul articolului, spionajul a luat forma ipohondrilor spre a-i manipula pe ceilalţi membri fără asemenea constituţie din anturajul lor. Am citat în acel articol informaţiile oferite de DSM 5 (Diagnostic and Statistical Manual of Mental Disorders) de la pagina 316, respectiv procentul de 1,3-10 % a celor profil psihopatologic ipohondric în întreaga lume. Variaţia depinde de gradul de civilizaţie al ţării. Iată că aceşti maxim 10 % ipohondrii au devenit între 2020 şi 2022 agenţi involuntari ai implementării măsurilor aberante luate de autorităţi pentru toţi cetăţenii. Dintre acestea, cele mai absurde măsuri au fost carantinarea forţată a majorităţii, şi vaccinarea aproape forţată, luată prin constrângeri la locul de muncă sau cu ademenirea cu diverse beneficii. Niciodată nu s-a practicat aşa ceva în istoria umanităţii. Niciodată nu a apărut un vaccin atât de repede după apariţia unui microorganism contagios atât de letal… Ipohondrii au acceptat asemenea circ în mod natural, deoarece s-au trezit în ipostaza naturală ca anturajul sau sistemul social nu doar să le accepte simptomele, dar să le şi adopte ca parte din comportamentul sugerat celorlalţi. În mod normal ipohondrii au o problemă în a-şi expune bolile închipuite străinilor. Ei se apropie destul de mult de extrema ritualului obsesiv, care efectiv terorizează familia cu cereri de verificare şi reverificare a închiderii uşii la intrare, a gazelor a apei şi a altor lucruri potenţial traumatice. Iată că între 2020 -2021 ipohondrii puteau să îşi etaleze „suferinţa” oricui, iniţial fără reţinere. În 2022 şi-au pierdut din credibilitate, totuşi.

Până acum câteva decenii sistemul medical oferea ipohondrilor medicamente de jucărie (placebo), care nu costau mult şi nu aveau nici un efect în organism. De la o vreme încoace, sistemul escrococratic s-a gândit să scoată niscaiva profit de pe urma psihopatologiei ipohondrice, vânzând medicamente reale pentru simptome exagerate ale unor boli cu periculozitate exagerată. Situaţia este destul de similară cu cea a cazinourilor care exploatează tulburarea psihică numită „jocul patologic de noroc” a unora. Sugestionabilitatea ipohondrilor este atât de mare încât orice fel de simptom auzit în anturaj şi în media este copiat aproape identic, asemenea simptomelor conversive, pe care Freud le includea în ceea ce el numea „nevroza isterică de conversiune” la începutul secolului al XX-lea. Asemenea pacienţi imitau formal boli neurologice precum demenţa, epilepsia, uneori chiar schizofrenia, sau diverse paralizii ale organelor. În acelaşi fel ipohondrii se identifică cu orice fel de boală nouă, apropiindu-se mult de cazurile de conversiune somatică. De aceea, odată cu campania panicardistă a COVID-19, acel procent de 10 % a dezvoltat şi simptome de conversiune somatică. Ipohondrii au devenit exemple vii ale anturajului despre pericolul COVID-19. Fenomenul „doctor shopping” recunoscut de psihopatologie în cazul lor a devenit vaccinare compulsivă; ei veneau primii la vaccinare odată ce mai apărea o doză, exact după modelul „doctor shopping”. De aceea, pentru ei apăruse gluma în 2022, cum că de la a 4-a doză în sus vaccinarea se cheamă acupunctură…

Familia, prietenii sau anturajul lărgit a ipohondrilor poate intra acest joc din compasiune şi din nevoia de sociabilitate cu ei. Dar ei nu sînt dispuşi la „acupunctură”. După 2 ani de lamentări din partea lor, ei şi-au pierdut în cele din urmă credibilitatea. La un moment dat apropiaţii se satură de atâtea ritualuri şi pot reacţiona vehement împotriva repetării lor. Modelul ritualului obsesiv este aici foarte sugestiv; membrii familiei pot accepta într-o seară să se ridice din pat de două sau trei ori să verifice uşa, gazele şi apa, la cerinţa obsesionalului. Dar dacă ritualul continuă atunci pot apărea şi certuri. Dacă se repetă, ele pot duce chiar la divorţuri. Dacă partenerul decide să rămână în continuare cu obsesionalul, atunci ştie că concediul departe de casă nu poate dura decât câteva zile, până când acesta vine să verifice dacă lucrurile sînt la locul lor. Astfel a fost „popularizată” mascarada SARS-COV-2 timp de 2 ani, până când opinia publică s-a săturat de restricţii şi doze de vaccin fără vreun efect şi a ieşit în stradă să protesteze împotriva autorităţilor, exact ca partenerii enervaţi de ritualul obsesiv al obsesionalului.

Cazurile Morozov, minciunile despre 60 000 de morţi (şi apoi genocid) lansate de radio Europa Liberă în România anului 1989, şi COVID-19 sînt exemple de manipulare aleatorie, în masă, făcută prin intermediul familiei, prietenilor sau anturajului extins. Însă ea se face şi pentru membrii nepsihopatologici, prin tehnici speciale, pentru a convinge ţinta de manipulat din anturajul lor prin argumentul afectivităţii. Iniţial manipularea se face tot prin superiorii ierarhici, aşa cum am descris-o în secţiunea anterioară. Dar scopul ei nu sînt cei asupra cărora este aplicată, ci o ţintă anume din anturajul lor restrâns sau extins. Anturajul are acelaşi rol asupra ţintei precum ipohondrii pentru COVID-19. Superiorii ierarhici ai membrilor familiei ţinte sînt mai întâi contactaţi de agenţi ai spionajului civil deghizaţi în poliţişti, detectivi, diverşi funcţionari publici sau alţi superiori ierarhici din instituţii de control care aduc în mod subit vorba despre ţinta de manipulat. Procesul de manipulare se realizează printr-un trafic de influenţă identic cu cel din codurile penale, însă în sensul invers celui invocat acolo. Traficul de influenţă recunoscut de legislaţia penală se referă doar la cumpărarea deciziilor unor persoane din vârful ierarhiei de comandă al unor instituţii, dinspre cineva din afară în sensul favorizării unor beneficii. Dimpotrivă, cel din manipularea majoră se face dinspre un nivel înalt al instituţiilor către nivelul individual al ţintei manipulate, cu scopul convingerii ei să facă un anumit lucru. În cazul de faţă traficul de influenţă vizează în general ameninţări asupra ţintei manipulate, adică frica de pedeapsă.

Aduc în acest sens un exemplu trăit de mine, printre multe altele, pe care le-am trăit de-a lungul timpului şi pe care le-am povestit în secţiunea „Poliţia politică experimentată de mine de dictatura capitalistă” din aceeaşi carte menţionată mai sus. După acţiunea mea artistică „Armata e gunoi”, care ataca fundamentele sistemului social militarist-terorist actual, patronul firmei la care eu şi soţia mea lucram în acel moment mi-a cerut să-i scriu o demisie, motivând posibila justificare dacă va fi căutat de diverse organe de anchetă. Poate că acest gest al său a fost o simplă avertizare prin ameninţare cu concedierea (care apoi s-a întâmplat de fapt, comandată de astfel de manipulatori). Dar poate că patronul chiar voia să se asigure că nu va primi controale şi amenzi. Poate ambele variante au fost active, venite din surse diverse. În toate variantele, superiorul meu ierarhic s-a comportat sub presiunea unor acţiuni venite mai sus de el, avându-mă ca ţintă pe mine. Concedierea mea pentru o activitate artistică (putea fi şi politică) în timpul meu liber era ilegală. Însă ameninţarea cu concedierea avea rolul de a mă speria spre a renunţa la tema în cauză.

Aşa se face că, după o perioadă în care eu n-am renunţat la ideile mele aniti-militariste, patronul acelei firme a trecut la un alt nivel de dezinformare, care nu putea să vină exclusiv de la el. Acesta a dezinformat-o pe soţia mea că preocupările şi ideile mele fac parte din spectrul simptomatologiei psihotice. În cartea sus amintită am descris în detaliu manipularea opiniei publice faţă de ideile politice dizidente în secţiunea numită „Psihiatria politică folosită în general în dictatura capitalistă şi în particular în dezinformarea faţă de tragedia din decembrie 1989” . Pentru că tema este foarte importantă, am să fac o sinteză a acelei secţiuni într-o secţiune viitoare în această carte, atunci când voi descrie tehnicile concrete de manipulare.

Iată că acel patron a fost influenţat la rândul lui de un agent al spionajului civil sau militar, deghizat într-un organ de control. Acea dezinformare ascundea o ameninţare cu psihiatria politică în scopul de a mă face să renunţ la activismul meu politic. Am studiat foarte bine domeniul psihopatologiei, după cum se vede în cărţile mele „Dinamica Psihologiei Abisale” sau „Cubismul lui Picasso: psihanaliza distrugerii si reparaţiei” , şi soţia mea ştia bine acest lucru. Aşa că pe moment am reuşit să resping cu argumente ştiinţifice acest atac de denigrare. Însă efectul de ruşine publică în anturajul firmei a afectat-o într-o oarecare măsură şi, alături de alte atacuri asuprea mea, culminând cu interzicerea dreptului la muncă, după modelul „listei negre de la Hollywood”, despre care am amintit în secţiunea anterioară, a condus la distrugerea căsătoriei mele şi ulterior a întregii mele vieţi sociale. La fel ca şi în cazul reclamei făcute cu vedete, şi membrii anturajului ţintei manipulate sînt recompensaţi cu anumite beneficii dacă aduc aceste ameninţări în apropierea sa, sau o influenţează în anumit fel pentru a face un anumit lucru. Fosta mea soţie a rămas angajată până în ziua de astăzi la acea firmă.

După cum s-a văzut, efectul asupra mea însumi a acestei manipulări a fost unul foarte eficient; am evitat până acum câţiva ani să abordez din punct de vedere istoric tema spinoasă a evenimentelor din decembrie 1989, aşa cum intuiţia artistică mi-a spus cu 15 ani înainte. Însă, odată cu terminarea documentarului sus amintit „Eroii au murit.1899. CIA”, campanie de manipularea a mea prin membrii familiei, prietenilor sau anturajului extins s-a extins. Apropiaţii mei au încercat să mă convingă să renunţ la planul de a comunica societăţii româneşti minciunile cu care am fost dezinformaţi în masă faţă de invazia diversionist-miltară de atunci. Am fost şicanat la locul de muncă, ameninţat cu concedierea sau chiar cu moartea . Dar, voi continua şi cu mai mare îndârjire să spun adevărul despre societatea teroristă în care trăim, şi a metodelor sale odioase de dezinformare şi manipulare. Despre acestea din urmă, practicate nu atât pe mine, ci şi la nivel general, voi descrie mai detaliat în următoarea secţiune .

Popular Posts

Etichete