Războiul Mondial 2 este aplicarea tehnicii de dezinformare prin reprimarea traumatică

Războiul Mondial 2 este aplicarea tehnicii de dezinformare prin reprimarea traumatică

sociologie Baldovin   06:20

Manifestul societăţii automatiste  

Acest articol este continuarea celui precedent

English version soon

2.5.4.11. Războiul Mondial 2 este aplicarea tehnicii de dezinformare prin reprimarea traumatică

Am arătat în primul capitol al acestei cărţi, dar şi în documentarul meu „Cea mai mare crimă din istorie”, că Războiul Mondial 2 a fost o diversiune colosală, făcută la nivel internaţional pentru a acoperi crimele făcute de Rockefeller şi alţi mari industriaşi şi bancheri americani. Articolele jurnalistei Ida Tarbell despre practicile dubioase ale lui John Davison Rockefeller (proprietar al companiei Stadard Oil) în revista McClure's, reunite în celebra carte „Istoria Companiei Standard Oil”, a produs un profund sentiment de dezgust în opinia publică americană care a ţinut către anii 1930. Teddy Roosevelt a făcut din eliminarea monopolului pe piaţă o temă din campania sa electorală, cu trimitere directă la Rockefeller. Rockefeller însă îi subvenţiona campania electorală, la fel cum se întâmplă şi astăzi; gargara cu eliminarea monopolului era făcută pentru a potoli cumva furia publică. Însă se strânseseră deja prea multe printre americani. Lângă această problemă s-au acumulat şi cele ale asasinării continue a greviştilor, începând din 1886. Opinia publică americană a răspuns la aceste abuzuri prin simpatie faţă de comunism şi nazism, ambele fiind în trend crescător încă de la începutul secolului al 20-lea. Ambele curente politice înfrânează interesele magnaţilor.

Soluţia dictaturii capitaliste în aceste situaţii nu este reprimarea directă a adversarilor, ci crearea unor diversiuni şi mai mari, care să facă din crima iniţială o oroare de mai mici dimensiuni. Atenţia opiniei publice se concentrează pe a doua crimă, care este mult mai mare, şi o pierde din vedere pe prima. Ulterior, ea are repulsie faţă de ambele, deoarece nu mai poate suporta ororile. Remarcăm aici la scară înaltă strategia hoţilor de buzunare care lucrează în echipă: unii creează o diversiune ce atrage atenţia trecătorilor iar alţii fură, cu şanse mai mari să nu fie observaţi de atenţia diversionată a victimelor. Acesta este principalul mecanism psihologic de dezinformare şi manipulare publică, aşa cum l-am descris succint în tehnica de dezinformare de presiune psihologică prin reprimarea traumatică. Aşa s-a întâmplat cu invazia diversionist militară din decembrie 1989 din România, pe care am descris-o în detaliu în cartea mea „Decembrie 1989 sub lupa psihologiei istoriei” , completate de războaiele iugoslave din anii 1990, şi multe altele.

Războiul Mondial 1 a fost instigat în special din Europa. Dar, sesizând oportunitatea, magnaţii americani au tras şi SUA în el, fără nici un fel de motiv. Oricum, instigarea lui a plecat de la un motiv pueril chiar şi pentru beligeranţii europeni. Toţi aveau interesul de a scoate şi neutraliza acolo nemulţumiţii, după modelul descris de Hegel în „Filosofia dreptului”, la care am tot făcut referinţă pe parcursul acestui text. Însă, ceva a lipsit. Dar pentru SUA, el nu a însemnat mare lucru. Cei mai mulţi dizidenţi americani au rămas pe teritoriul SUA, şi nu s-au înrolat în acest război. A urmat criza din 1929, prelungită în decada următoare. Ea a fost instigată prin pârghii economice speciale pe care le voi detalia într-o carte separată. Cert este că această diversiune nu a reuşit să abată atenţia dinspre magnaţi spre brokerii de la bursă, iar opinia publică americană a devenit şi mai comunistă/fascistă după aceea. Atunci magnaţii americani au instigat un război şi mai mare, care a atenuat mult tendinţa aceasta, chiar dacă nu a extirpat-o total.

Pentru a o pune în practică, toată operaţiunea de atragere a dizidenţilor către un război în afara SUA trebuia făcută în aşa fel încât să pară un act de legitimă apărare. Chiar şi războiul din Vietnam a fost prezentat ca o reacţie disproporţionată asupra unei şicane în golful Tonkin; navele Marinei Statelor Unite intrat în apele teritoriale vietnameze şi au provocat un foc de avertisment în data de 2 august 1964; cu o propagandă de presă bine făcută incidentul a fost prezentat ca un atac asupra SUA, deşi acea zonă nu era nici pe departe teritoriu american. Însă pentru o mentalitate imperialistă acest „amănunt” este irelevant.

Cumva războiul din Pacific repetă această situaţie. După cum japonezilor de rând nu li s-a spus de statul lor că au atacat la Pearl Harbor fără o declaraţie oficială de război, la fel nici americanilor de rând nu li s-a spus că Filipine nu era tocmai o ţară independentă, ci o colonie a SUA în acel moment. SUA s-a retras din Filipine şi a recunoscut această ţară ca independentă abia după război. Acest lucru pare a nu avea o importanţă deosebită. Însă, sub aspectul viziunii japoneze, invazia niponă putea foarte bine fi prezentată ca luptă de eliberare a „fraţilor de rasă filipinezi de sub dominaţia albilor occidentali”. Cu exact acelaşi argument URSS a contra-invadat estul Europei în al Războiul 2 Mondial. Pentru contra-invadaţi argumentul URSS este irelevant, după cum este şi pentru americani cel japonez. Fiecare gândeşte sub impulsul propriei supravieţuiri. Însă pentru un neutru cele două argumente au aceeaşi putere logică: dacă SUA are colonie în Orientul îndepărtat, de ce n-ar avea şi Japonia? Sau, dacă estul Europei a invadat URSS şi i-a produs 30 milioane de morţi, de ce nu ar avea şi URSS dreptate să contra-invadeze ţările invadatoare şi să pună guverne favorabile în acestea, pentru a evita o altă invazie în viitor?

Ei bine, tocmai aceste întrebări legitime a încercat să evite atacul de la Pearl Harbor. Dacă SUA ar fi atacat direct Japonia, atunci imaginea sa publică în plan internaţional s-ar fi deteriorat mult mai mult. Oricum, acea crimă nu va putea fi prea curând ştearsă de pe obrazul american, fiind cea mai mare crimă cu durată scurtă din istorie. Exterminarea nativilor americani este o altă pată, şi mulţi susţin că aceea ar fi cea mai mare crimă cu durată lungă din istorie. Spionajul civil a anticipat asta, şi de aceea a manufacturat atacul de la Pearl Harbor cu o meticulozitate ce a fost foarte aproape să îl facă drept crima perfectă. Dacă nu era George Elliott, mă îndoiesc că aş fi aflat despre diversiunea de la Clark Field. Fără radarul de la Opana şi nava Ward, acel eveniment ar fi părut o neghiobie a unui general incompetent.

Oricum, diversiunea cu incidentul din golful Tonkin nu ar fi fost suficientă pentru planul de a justifica folosirea ulterioară a bombelor atomice. Spionajul civil şi militar au lucrat la planul Pearl Harbor, care făcea crima un act de totală legitimă apărare. Toate diversiunile de instigare au fost făcute în spiritul acestei dezinformări publice nu doar naţionale, în SUA, ci şi internaţionale, pe tot globul. Aşadar, după cum am afirmat în documentarul sus amintit, marii industriaşi şi bancheri americani au uneltit în colaborare cu Zaibatsu japonez un război, în care Japonia să fie agresoarea. Absolut nimeni dintre cei neutri nu au spus altfel după 7 decembrie 1941. Abia după cele două bombe din 1945, unii au început să-şi pună semne de întrebare privind acest eveniment. Am arătat la nivel mediu de detaliu în documentar faptul că acest război era lipsit de sens atât pentru japonezul simplu cât şi pentru americanul simplu. În acelaşi fel atacul japonez asupra teritoriilor SUA din decembrie 1941, care a continuat în Filipine până în primăvara lui 1942, nu are nici un sens din punct de vedere strategic.

De fapt, nici atacul de la Pearl Harbor şi nici invazia din Filipine nu are sens din punctul de vedere al strategiei clasice de război. Această campanie militară nu a adus absolut nimic Japoniei, fiind o irosire fără sens a resurselor. Filipine nu avea petrol, principala resursă căutată de Japonia după embargoul american. Era mult mai eficient să fi cumpărat petrol din Amerca Latină, după ce SUA a refuzat subit să mai facă afaceri cu Japonia. Preţul petrolului din Venezuela a fost şi atunci, şi încă este şi astăzi, mult mai mic decât cel din SUA. De asemenea, petrol putea fi luat şi din URSS, dar această pistă a fost subminată de o altă diversiune; în 27 septembrie 1940 Japonia semna cu Germania nazistă pactul tripartit. Şi aici vedem acelaşi scenariu: o astfel de alianţă iarăşi nu avea sens de strategie clasică în contextul geopolitic de atunci. Japonia avea mult mai mare interes să facă alianţă cu URSS, măcar pentru faptul că graniţele orientale ale acestei ţări erau mai aproape de arhipelagul nipon. Cel puţin, Japonia trebuia să rămână neutră şi să facă afaceri cu sovieticii: lipsa de tehnologie de atunci din URSS ar fi permis un schimb ideal petrol sovietic contra maşini japoneze.

Pactul tripartit a fost o acţiune absurdă şi din punct de vedere militar. Doar SUA îşi permitea să trimită armate pe partea opusă a globului. Dar acest document a avut sens din punctul de vedere al dezinformării internaţionale. Ne aducem aminte din documentar cum această alianţă a avut rolul să îl manipuleze pe Hitler să înceapă un război împotriva SUA, o altă falsă justificare a invaziei ulterioare americane din Europa. Istoria a fost falsificată printr-o falsă declaraţie oficială de război, care nu există ca document oficial, dar pe care lumea întreagă a crezut-o reală. E foarte improbabil să credem altfel, dar chiar aşa a fost. Hitler într-adevăr a făcut acele declaraţii ostile la adresa SUA în Reishtag, pe 10 decembrie 1941, dar acestea nu ţin de document oficial la o analiză atentă, conform dreptului internaţional.

Pe lângă această manipulare în masă, prin semnarea pactului tripartit remarcăm şi pe cea a îndreptării furiei poporului japonez către SUA, aşa cum am descris-o anterior. Invazia URSS de către Germania nazistă o aducea şi pe Japonia în război cu aceasta, conform acestui document, iar orice schimb economic era exclus. Iată cum Japonia s-a comportat şi ea ca amatorii atunci, dând vrabia din mână pentru cioara de pe gard; ea a preferat o alianţă fără perspectiva unui profit în favoarea anulării unor schimburi economice cu URSS, favorabile de ambele părţi: maşini şi arme contra petrol. Japonia avea mult mai mult de câştigat dintr-o alianţă economică cu URSS, decât una militară cu Germania nazistă. Însă manipulatorii din umbră urmau indicaţiile marilor industriaşi şi bancheri americani. Ei făcuseră afaceri împreună de aproape jumătate de secol, în urma cărora cei japonezi îşi câştigaseră statutul în arhipelag. Ei au tras sforile către această politică internaţională pentru a ajunge la un război pierzător cu SUA, în urma căruia şi-au atins hegemonia absolută în ţara soarelui răsare. Deşi ţara lor pierdea războiul cu SUA, ei câştigau războiul început în anii 1920 cu ultranaţionaliştii şi conservatorii japonezi.

Aşa ceva are sens doar pentru jucătorii de şah, ca sacrificiu urmat de victorie. Conservatorii şi militarii nu vedeau deloc cu ochi buni ascensiunea Zaibatsu, după cum am arătat în documentar. Crimele ultranaţionaliştilor împotriva lor din anii 1920 arătau precum cele ale ultranaţionaliştilor europeni împotriva evreilor. Magnaţii americani au găsit în ambele zone locuri propice de instigare din interior a acestor războaie, atât prin susţinerea indirectă a ascensiunii lui Hitler în Germania, dar şi prin întărirea militară a Japoniei. Şcolirea lui Yamamoto în SUA înspre dezvoltarea războiului naval este cel mai clar exemplu pentru acest plan. Oficial, Yamamoto este cel care a venit cu propunerea atacului asupra bazei de la Pearl Harbor. Practic, investind astfel în sistemul militar japonez, Rockefeller şi restul de magnaţi făceau o mutare foarte abilă de şah militar cu reverberaţii politice. Pe de o parte ei îi reprimau indeirect pe viitorii lor contestatari, duşmanii lor virtuali, aflaţi la nivelul furiei incipiente. Furia lor era astfel absorbită de dispoziţia de a se înrola în război, înainte de a se manifesta ca dizidenţă politică, nazistă sau comunistă în acele vremuri. Pe de altă parte ei îi denigrau pe contestatorii lor de facto, ca nepatrioţi sau sabotori ai apărării SUA. Iată unde îşi are originea acuzaţiile de putinism asupra dizidenţilor politici în zilele noastre, odată cu războiul din Ucraina!

Marii industriaşi şi bancheri japonezi au acceptat planul omologilor lor americani şi au uneltit din culise ca armata japoneză să treacă la aceste campanii de atac asupra intereselor americane din Pacific. Am făcut referire pe parcursul acestei cărţi la infiltraţii spionajului între manifestanţii de stradă cu scopul de a produce violenţă, aşa cum i-am descris detaliat în documentarul meu , „Diversioniştii”. Asemenea lor, şi între militarii japonezi au fost infiltraţi astfel de diversionişti care i-au instigat la ura împotriva SUA şi a Occidentului în general. Atenţie la acelaşi model practicat de unii aşa-zis suveranişti în România în acest moment, unde toţi occidentalii sînt acuzaţi că ar fi participat la invazia diversionist-militară din 1989! Poporul nu se pricepe la asemenea acte de diversiune, ci doar o mână de spioni de birou. Asta ar fi trebuit să înţeleagă şi militarii japonezi atunci. Cei mai mulţi nu şi-au dat seama că eroismul lor proverbial era pe cale să fie instigat în a fi transformat în barbarie. Faptul că prizonierul era considerat un laş de cultura samurailor, a dus la tratamente inumane asupra prizonierilor americani capturaţi în Filipine. Japonia semnase acordurile convenţiei de la Geneva, însă militarul japonez avea încă în sânge mentalitatea samurailor. Ei niciodată nu se lăsau prizonieri la adversari, aşa ceva fiind un semn de maximă dezonoare. Am văzut că inclusiv civilii nu se lăsau cuceriţi, deşi ei nu erau nici măcar luaţi prizonieri de invadatorii americani. Aşa ceva se poate vedea în video-urile cu femeile şi copiii japonezi care se sinucideau în insulele controlate de japonezi după ce erau cucerite de americani. O astfel de cultură stoică a fost însă pervertită la a deveni una barbară sub o puternică manipulare. Dârzenia militarilor japonezi încă provoacă repulsie astăzi, şi datorită acestei perfide forme de infiltrare şi deturnare a sensului ei iniţial, iniţial stoic. Manipularea din umbră a militarilor japonezi spre a deveni hedonişti barbari a fost făcută cu scop mai larg; se urmărea scopul de a oripila întreaga lume, de a inflama un război cât mai mare pentru a provoca eugenie printre ţăranii şi samuraii japonezi, precum şi între revoltaţii americani în care se trezise patriotismul. Se crea astfel o justificare internaţională pentru utilizarea bombelor nucleare.

Dezinformatorii civili americani au justificat ulterior atacurile japoneze începute pe 7 decembrie 1941 prin protejarea noilor colonii din afara arhipelagului nipon. Însă invazia Manciuriei se produsese deja în 1931, iar atunci SUA nu s-a lamentat prea tare. Criticile au apărut abia în 1940, iar embargoul a fost implementat abia în iulie 1941. O situaţie oarecum identică o trăim în ultimii ani odată cu invazia Ucrainei de către Rusia; Occidentul nu a obiectat nimic faţă de incursiunea rusească în estul Ucrainei din februarie 2014. La ştiri nu s-a spus mai nimic despre acest eveniment atunci. Dacă nu s-ar fi amplificat războiul de după 2022, nici n-am fi aflat de el. Dimpotrivă, cu câteva săptămâni înainte de invazia din 24 februarie 2022, toată mass-media occidentală a cotit-o dinspre panica prin exagerarea periculozităţii virusului SARS-COV-II, care nu mai speria decât ipohondrii, către panica invaziei ruseşti. Am văzut în primul capitol ce rol au ameninţările traumatice în creşterea economică globală. Mulţi dintre noi am crezut că e vorba de o altă campanie de „bau-bau”, după ce cea cu boala COVID nu mai era marketabilă.

Astăzi semnele implicării Occidentului în manufacturarea acestui război sînt mult mai slabe, însă pentru în 1941 le vedem foarte vizibile în manufacturarea războiului mondial 2, deşi s-au dorit a rămâne ascunse. De la invazia japoneză a Manciuriei din 1931 şi până la embargoul american din 1941 au trecut 9 ani. În acest răstimp spionajul civil şi militar au pregătit detaliile unui război din care SUA să iasă învingătoare, iar Zaibatsu să deţină puterea absolută în Japonia, în detrimentul mentalităţii japoneze tradiţionale a samurailor şi ţăranilor. Marii industriaşi şi bancheri americani aveau şi ei nevoie să ascundă diversiunea marii crize din 1929 printr-o tragedie mai mare. După aproape o decadă, ei nu doar că nu convinseseră muncitorii să revină la programul de lucru de dinainte de greva de la Chicago din 1886, dar stârniseră cele două curente politice extremiste, comunismul şi fascismul, care le periclitau şi mai mult afacerile. După cum am tot spus şi în documentar şi în această carte, războiul a încercat iniţial să dărâme comunismul în URSS (deşi el luase formă de socialism). Iar apoi, după alimentarea cu arme a sovieticilor, a reuşit stârpirea fascismului în Europa şi slăbirea lui maximă în SUA. Războiul 2 Mondial a absorbit potenţialii muncitori grevişti în gigantica industrie militară americană; în loc să facă greve faţă în fabrici nemulţumiţii au fost atraşi în vechea afacere a războiului.

Bâlbâielile locotenentului Kermit Tyler faţă de alarma dată de radarul Opana, sau faţă de cea dată de nava Ward, sînt doar vârful icebergului diversiunilor care au dus la inflamarea Războiului Mondial 2. La fel sînt şi bâlbâielile generalului Macarthur faţă de planul subordonaţilor de a ridica avioanele de la Clark Field în aer şi a ataca baza japoneză de la Formosa (Taiwan). Ele au fost ascunse atât militarilor din Filipine cât şi poporului american prin ororile mai mari păţite de prizonierii americani după invazia japoneză. Auto-sabotajul apărării de la Clark Field îl continua pe cel asupra navei USS Arizona, despre care am descris în detaliu într-o secţiune dedicată ei.

După cum am mai spus până acum în acest text, atât tema Pearl Harbor cât şi Clark Field au fost subit scoase şi din atenţia publică americană după război, deşi, ambivalent, prima a fost folosită ca justificare a folosirii celor două bombe atomice asupra civililor. Pentru omul simplu american aceste arme creau mândria naţionalistă de a fi naţiunea cea mai puternică de pe glob, numărul unu, the best. Puţini erau dispuşi să dea atenţie dramelor supravieţuitorilor de la Pearl Harbor şi, mai ales a celor din Filipine, care au trecut printr-un adevărat iad acolo, după cum am descris în secţiunea anterioară. Iată cenzura făcută prin manipulare de către dictatura capitalistă, modernă! În dictatura clasică mijloacele de comunicare sînt suprimate. Dictatura modernă denigrează sau supune ruşinii publice sursa informaţiilor care ameninţă naraţiunea oficială sau interesele magnaţilor. Trauma supravieţuitorilor de la Pearl Harbor şi Filipine va fi devenit subiect de ruşine personală după 1945. De aceea vedem prin comentariile video-urilor despre aceste teme mărturii ale apropiaţilor protagoniştilor acelor evenimente, care se întristau când auzeau despre acest subiect, şi refuzau să vorbească despre el. Asta pentru că o făcuseră chiar în anii de după război, şi rezultatul a fost dramatic pentru ei; nu doar că fuseseră ignoraţi, dar chiar şi acuzaţi de laşitate sau cerşire a atenţiei în loc să fie mulţumiţi că încă trăiesc. Li se făcea astfel imagine de denigratori ai memoriei celor care muriseră, deşi traumele îi uciseseră în cea mai mare parte şi pe ei. Erau astfel obligaţi să ţină în ei traumele fără a se elibera prin exprimare verbală sau de orice fel.

Vedem în aşa ceva reluarea tehnicii de dezinformare prin presiune psihologică în formă de reprimare traumatică, dar de data asta şi în formă pozitivă de explozie patetică, prin bucuria sfârşitului războiului. Acesta se terminase, Japonia devenise un alt stat al SUA din lume, şi orice fel de răscolire a amintirilor de coşmar era privit cu suspiciune, ca subminare a intereselor americane în Pacific. Mărturiile supravieţuitorului William Edwin Dyess au fost luate în serios abia după moartea lui, foarte suspectă, într-un accident de avion. Astăzi cultura americană arată un respect aproape divin pentru cei ce s-au înrolat o perioadă în sistemul militar american. Însă aşa ceva este o contracarare a modului în care veteranii de la Pearl Harbor şi Filipine au fost trataţi până în anii 1990. Vom vedea în următoarele secţiuni că ei au fost ucişi treptat şi dureros, prin ruşine publică, iniţial ca dezertori, iar apoi ca pasivi agresivi. Doar călăul lor indirect, generalul MacArthur a fost ridicat în slăvi. Ignorarea lor timp de mai multe decade a avut efecte mult mai perfide decât cenzura clasică. Dar cenzura clasică a continuat şi în dictatura modernă pe această temă. Diferenţa faţă de dictatura clasică rezidă în faptul că ea nu s-a aplicat asupra protagoniştilor ci asupra instrumentelor. „Lista neagră de la Hollywood” (Lista lui Bill”) i-a fost exclus din industria filmului pe cei care pregăteau sau ar fi fost suficient de dizidenţi încât să se implice în viitor într-un proiect de spunere a adevărului despre tema Pearl Harbor şi Clark Field.

Gabriel Baldovin

2.5.4.10. Dezinformare şi manipulare complexe faţă de atacul japonez asupra bazelor americane din Filipine

2.5.4.10. Dezinformare şi manipulare complexe faţă de atacul japonez asupra bazelor americane din Filipine

sociologie Baldovin   04:28

Manifestul societăţii automatiste  

Acest articol este continuarea celui precedent

English version soon

2.5.4.10. Dezinformare şi manipulare complexe faţă de atacul japonez asupra bazelor americane din Filipine

Locotenentul Kermit Tyler pare chintesenţa prostiei, conform naraţiunii oficiale a naraţiunii confuziei avioanelor japoneze venind să atace cu cele americane. Însă această „prostie” este una simulată, falsă, la fel ca şi cea a atacului surpriză. Am arătat în secţiunea „Minciuna cu avioanele B-17 care ar fi trebuit să ajungă în Hawaii dinspre continent…” că aceste bombardiere nu aveau rezervoare suficient de voluminoase pentru a transporta suficient combustibil care să le permită să zboare din coasta vestică a SUA în Hawaii. Remarcăm aici tehnica de dezinformare a falsei cauze (antecedenţa) asupra pretinsei sale neghiobii. În realitate Tyler era parte dintr-o ierarhie de comandă ascunsă a unei operaţiuni complexe de instigare a Războiului Mondial 2, aşa cum am arătat şa un nivel mediu de detaliu în documentarul meu „Cea mai mare crimă din istorie” , şi ceva mai detaliat în cartea de faţă până acum. De aceea, după aceste informaţii, ne dăm seama că Tyler a fost unul dintre diversioniştii care au luat parte la acest eveniment, fie şi numai pentru faptul că doar a minţit despre acest fictiv zbor al avioanelor B-17. Această minciună este menită să ascundă un plan de dezinformare şi manipulare ample a întregii lumi privind acel groaznic război. Supra-decorarea lui ne provoacă mânie nouă oamenilor simpli, care muncim cinstit pentru viaţa de zi cu zi; ne frustrează faptul că sistemul social şi politic actual îi recompensează pe mincinoşi, escroci şi participanţii la genocid, şi nu pe cei ce merită.

Chintesenţa acestei imagini a impostorului supradecorat de un sistem social criminal însă nu e Kermit Tyler. El este doar o verigă mijlocie în acest lanţ al crimelor oficiale. Cineva mai aproape de capătul de comandă al acestei ierarhii este generalul cu 5 stele Douglas Macarthur. El este prezentat în materialele oficiale ca simbol al eroului american, unul dintre personajele emblematice ale SUA în secolul 20, precum legendele americane Washington, Jefferson, Lincoln, etc. Istoria contrafăcută l-a portretizat în profilul „visului American”: învins de japonezi şi forţat să se retragă în Australia din Filipine în aprilie 1942, el ar fi rostit celebra replică „Mă voi întoarce!”, care a fost reluată cu alte cuvinte în filmul de mare succes „Terminator” din anii 1990. Asemenea visului oricărui agresat, el s-a întors şi şi-a luat revanşa împotriva agresorului, într-o identificare cu agresorul care a devenit după acea dată spiritul imperialist american.

Aşadar şi Macarthur a jucat un rol atunci, la fel ca şi Arnold. Am arătat în secţiunea introductivă în subiectul Pearl Harbor că pasivitatea bazei americane în faţa iminentului atac japonez de la Clark Field, după cel din Hawaii, este cel mai important indiciu că şi acela a fost manufacturat. Macarthur a jucat atunci rolul de învins, deşi militarii americani aveau în dotare o maşină de război mult mai puternică decât cea japoneză. Ea s-a pus în funcţiune la mai puţin de un an de la atacul din 7 decembrie 1941, când marina militară americană obţinea primul succes important în războiul naval, dintr-o serie care avea să decimeze pe cea japoneză. Cine nu ştie că încă de atunci SUA avea cea mai puternică forţă militară din lume, rămâne cu impresia că toată industria şi personalul militar erau o adunătură de amatori incapabili să se organizeze. Recruţii, da, erau incompetenţi, datorită vârstei fragede, de 20 de ani. La fel ca şi la Pearl Hrabor, şi în Filipine ei au fost măcelăriţi de inamic prin auto-sabotaj. Însă de fapt SUA avea atunci de departe cea mai puternică flotă marină şi cel mai puternic bombardier din lume la acea dată, B-17, care ridica la peste 9 000 de metri 27 tone de bombe. Nicio armă antiaeriană nu îl putea ajunge. E foarte probabil ca bomba nucleară să fi fost deja gata atunci, deşi autorităţile spun că ar fi făcut-o după 1941.

Dacă acestea ar fi fost coordonate eficient de vârful ierarhiei de comandă atunci evenimentele din decembrie 1941 ar fi rămas un ansamblu de incidente în care militarii japonezi şi-ar fi văzut lungul nasului, şi un război de asemenea amploare nu s-ar fi instigat. Însă pilonii administrativi ai SUA aveau interesul să instige un război cât mai mare din 4 motive pe care le-am descris în secţiunile anterioare, şi pe care le voi rezuma mai jos. Marii industriaşi şi bancheri au uneltit prin instrumentele de spionaj militar pentru auto-sabotarea forţelor militare din Pacific, în aşa fel încât să dea impresia că forţa militară a Japoniei este mult mai mare şi că acest imperiu doreşte cucerirea lumii, la fel ca Hitler în Europa.

Generalul Macarthur a fost pionul lor principal în acest plan de auto-sabotaj. El a fost acela care le-a interzis subalternilor, în special piloţilor, să urce avioane şi să atace baza japoneză din Taiwan (numită atunci „Formosa”). La Clark Field staţionau mai multe avioane B-17 care puteau ajunge cu uşurinţă în Taiwan. După cum am arătat anterior, acest bombardier putea duce 27 de tone de bombe, suficient pentru a distruge baza japoneză. După cum am tot spus de-a lungul acestui text, o astfel de decizie a fost un act de auto-sabotaj, precum cel al subminării alarmei date de operatorii radarului Opana şi nava Ward, dar şi cel al aruncării în aer a navei USS Arizona, căreia i-am dedicat o secţiune specială.

Vom vedea în secţiunile următoare că rolul lui Macarthur în acest auto-sabotaj a suferit un amplu proces de dezinformare. Însă acţiunea sa de auto-sabotaj a fost recunoscută chiar de el însuşi în cartea sa „Reminiscences”, după cum am mai spus la începutul acestui capitol. Dar, la fel ca şi în cazul Kermit Tyler, şi el oferă o dezinformare făcut prin tehnica falsei cauze privind subita sa incompetenţă, cu aspect mult mai clar de auto-sabotaj decât în cazul celuilalt. Macarthur scrie la pagina 133 din ediţia din 2001 (Naval Institute Press) a acestei cărţi că ar fi primit un telefon din Washington la ora 3.40 dimineaţa (în Filipine era deja 8 decembrie) care îl anunţa despre atacul de la Pearl Harbor şi că ar fi rămas cu impresia că japonezii fuseseră nimiciţi la Pearl Harbor. Prin urmare, el sugerează cu această poveste că refuzul de a permite piloţilor să urce în B-17-uri şi să atace baza japoneză ar fi fost o măsură de economisire raţională a resurselor; dacă inamicii fuseseră deja „nimiciţi”, ce rost ar mai avea un alt atac?

O astfel de întrebare, împreună cu răspunsul care s-ar vedea în decizia sa, are sens pentru cineva care nu ştie mai nimic despre subiect şi nici prea multă capacitate de gândire. Frazele sînt în aşa fel elaborate încât un astfel de cititor rămâne cu impresia că japonezii fuseseră atacaţi de americani, nu invers. Dincolo de asta, dacă ei ar fi fost şi nimiciţi, înseamnă că ar fi rămas fără apărare, adică ar fi ajuns deja în pragul capitulării înainte ca războiul să înceapă încă. Chiar şi după începerea războiului propaganda oficială i-a portretizat pe japonezi ca pe nişte sălbatici barbari gata să fie anihilaţi, asemenea nativilor americani exterminaţi în secolele trecute. Dar, în acelaşi timp, ei au fost portretizaţi şi ca în stare să cucerească SUA. Cele două idei se contrazic total sub aspectul logic, însă evenimentele manufacturate le-au făcut pe amândouă să pară reale şi să fie puternic injectate în opinia publică americană.

Dezinformare lui Macarthur despre impresia nimicirii japonezilor este simetrică cu cea despre avioanele B-17 care ar fi trebuit să ajungă la Pearl Harbor, prin care locotenentul Kermit Tyler şi-a justificat blocarea alarmei după telefonul de la radarul Opana. O astfel de jonglare cu sensurile cuvintelor este o za dezinformaţională pentru explicarea auto-sabotajului pe care acesta l-a comis atunci. Dezinformarea aceasta se sprijină pe o altă minciună probabilă, spusă de el 4 pagini mai devreme (129) în aceeaşi carte, respectiv că ar fi primit ordine de la Washington să nu iniţieze „ostilităţi împotriva japonezilor sub nicio circumstanţă”. Remarcăm aici tendinţa de diversiune spre preşedintele Roosevelt a acestui plan amplu de auto-sabotaj, ceea ce corespunde tehnicii de dezinformare prin externalizare.

Însă justificarea lui Macarthur este puerilă pentru un militar onest. Omul simplu, nefamiliarizat cu practicile militare, din nou nu poate face diferenţa între iniţierea de „ostilităţi”, şi apărarea în caz de pericol. Bazele militare au gărzi inclusiv pe timp de pace, tocmai pentru a preîntâmpina un potenţial atac. Faptul că preşedintele i-ar fi cerut să nu înceapă un război cu japonezii de capul lui nu înseamnă deloc că ar fi trebuit să nu se apere în cazul unui potenţial atac, aşa cum a făcut el. Un adevărat lider militar, care ar fi ţinut la viaţa subalternilor lui, ar fi ridicat nivelul de alertă şi ar fi ordonat el însuşi măcar ridicarea în aer a bombardierelor, dacă nu chiar un scurt un atac preventiv, pentru avertizarea inamicului despre capacităţile militare. În acelaşi fel şi Kermit Tyler ar fi trebuit să anunţe baza de venirea unor avioane de pe continent, deşi acest lucru era imposibil din punct de vedere tehnic, pentru a evita un potenţial foc fratricid sau alte confuzii. Recunoaştem aici tehnica de dezinformare prin camuflare în documente, în formă de ambiguizare.

Ne aducem aminte cum operatorul care i-a luat interviu lui Tyler i-a filmat mâna tremurândă de bătrân muribund, manipulându-ne să îi acordăm clemenţa şi iertarea naturală tipice pentru acest stadiu al vieţii. Toate acestea nu sînt simple întâmplări. Deşi durează câteva secunde în filmare, mâinile sale tremurânde au fost pregătite timp de decenii de spionajul civil. Ele ne creează o falsă iluzie de regret şi auto-învinovăţire ce aşteaptă o pedeapsă umană sau divină. Tehnica de dezinformare folosită este în acest caz clemenţa. Manipularea se face prin tehnica de recompensă socială venită dinspre familie, deoarece Tyler joacă înşelător rolul de bunic păcătos şi un pic senil, care cere clemenţă înaintea morţii. Avem o datorie morală să-l iertăm pentru a-i uşura timpul rămas pe acest pământ.

Tyler putea fi filmat dând această declaraţie odată cu audierile imediat de după război, aşa cum au fost ceilalţi. Eu sînt convins că există o filmare cu el şi de atunci, dar care nu a fost şi nici astăzi nu este făcută publică; familiile celor ucişi atunci, dar şi ale celor manipulaţi să se înroleze şi să lupte în război, nu erau dispuse să-i acorde clemenţă atunci faţă de un locotenent incompetent, care a fost şi supra-decorat drept mărturie pentru neghiobia sa. După 70 de ani, durerea acestor oameni s-a topit în negura uitării, iar noi nu ştim de suferinţa lor. De aceea spionajul civil a făcut o această filmare târzie, cu Tyler bătrân, spre a ne smulge iertarea.

Cu Douglas Macarthur s-a întâmplat la fel. Acele afirmaţii citate din cartea sa sînt menite astfel să îi convingă pe creduli că el ar fi fost un amator şi că a rămas cu impresii de om naiv. În realitate el venea dintr-o tradiţie militară rară. El a fost fiul lui Arthur MacArthur Jr., locotenent în Războiul Civil American, şi ulterior ajuns şi el general în armata SUA. A condus războiul colonialist american din Filippine (1899-1902), şi ajuns ulterior guvernator general militar al acestei ţări. A fost medaliat cu Medalia de Onoare. Omul văzuse multe şi se afla în cercurile puterii americane. Fiul său Douglas nu putea să fie departe de trunchiul familiei. Spionajul civil american l-a folosit în diverse situaţii. Douglas Macarthur fusese conducătorul operaţiunii din 1932 de intimidare cu tancurile a veteranilor americani din Primul Război Mondial. În plină criză economică după crackul din 1929, ei îşi abandonaseră proprietăţile şi veniseră la Washington pentru un bonus promis de administraţia SUA încă de la finalul acelui război. Statul american i-a transformat în inamici şi a pus împotriva lor instituţia în care luptaseră, adică foştii colegi şi superiori. Macarthur a condus operaţiunea de intimidare.

În 1941 Douglas Macarthur însă nu avea rolul de lider militar clasic, ci era unul dintre diversioniştii din teren care au pus în act acele atacuri şi începerea războiului din Pacific. Dacă înlocuim „Washington” cu „spionajul civil” în propoziţia privind ordinul de a nu provoca japonezii de la pagina 129 din cartea sa, atunci avem un adevăr complet despre ce s-a întâmplat atunci. Ne putem astfel face o idee mai detaliată despre rolul întregului auto-sabotaj atât în Hawaii dar şi, mai ales, în Filippine. Personalul militar american din Hawaii s-a repliat şi a început reparaţia navelor distruse.

Vom vedea că cei mai mulţi dintre supravieţuitorii atacului de la Pearl Harbor, cei care au aflat de radar şi submarin au început să dezvolte idei dizidente. Ei au trecut printr-o amplă poliţie politică orchestrată de spionajul civil şi militar. Dar, cel puţin, cei mai mulţi dintre ei au supravieţuit. Cu cei din Filippine s-a întâmplat ceva mai îngrozitor, mult mai grav decât auto-sabotajul de la Clark Field. Unii dintre piloţi şi militarii de la această bază au auzit la radio despre ce s-a întâmplat în Hawaii. Văzând pe viu auto-sabotajul lui Macarthur, foarte mulţi militari americani au dezertat, fugind pur şi simplu din bază. Anticipând deznodământul, ei au refuzat să fie sacrificaţi precum animalele de abator. Unii s-au ascuns în Filipine şi în ţările din zonă, încercând să găsească pe cineva căruia să îi spună că au fost sabotaţi. Însă cei mai mulţi nu au putut scăpa de acest coşmar.

Cei care au rămas nu au avut o soartă mai bună, la fel ca toţi americanii din Filippine. Macarthur nu a sabotat doar baza Clark Field pe 8 decembrie, ci întregul personal militar american din arhipelag, prin ordine haotice. În loc să adune toate forţele într-un singur loc, el le-a fragmentat şi răspândit pe întreaga suprafaţă, în aşa fel încât să nu poată răspunde eficient invaziei japoneze ulterioare. Macarthur a dat ordine contradictorii precum cele care au dus la foc fratricid între unităţile militare în România în decembrie 1989. Aceste ordine au dus la divizarea forţelor, pradă uşoară pentru japonezi. După bombardamentul japonez, Filippine a fost invadată.

Pilonii administrativi ai SUA au amplificat acest trend prin scăderea deliberată a aprovizionării trupelor cu cele necesare. Personalului militar american li s-a redus drastic raţia de hrană, medicamente și muniție. În acelaşi timp nimeni nu a venit măcar să-i scoată din calea invadatorilor. La Pearl Harbor rămăseseră câteva nave care puteau să-i salveze. Însă, în acest context, ne putem imagina că ordinele au fost altele. Ei au fost pur şi simplu abandonaţi inamicului. În aceste condiţii cei mai mulţi au căzut prizonieri. Din cauza calității slabe a dietei lor, mulți s-au îmbolnăvit de malarie, febră, dizenterie și anchilostomiază. Recunoaştem aici tehnica de manipulare prin pedeapsă de frustrări naturale în formă de boli. Foarte mulţi au murit de aceste boli. În total se estimează că ar fi murit în jur de 14 000 civili şi militari americani, 21 000 răniţi şi 100 000 de prizonieri în Filippine, deşi numerele variază de la sursă la sursă.

Între ei au ajuns şi dezertorii de la Clark Field. Invazia japoneză i-a găsit pe cei mai mulţi şi i-a făcut prizonieri. Cei care au scăpat au fost apoi căutaţi de spioni civili şi militari şi ucişi sau predaţi japonezilor, după cum voi arăta cu detalii într-o secţiune ulterioară. Fără a avea o tradiţie în luarea de prizonieri, japonezii i-au tratat inuman. Celebrul „marş al morţii” pe o distanţă de 90 de kilometri, timp de 11 zile de mers pe jos între O'Donnell şi San Fernando a fost o tragedie în sine. În aceste condiţii, cei mai mulţi au murit, iar supravieţuitorii au fost repartizaţi în lagăre japoneze de muncă forţată. Astfel că, în timp şi ei vor fi uitat de sabotajul lui Macarthur la Clark Field. Iată un exemplu tipic de manipulare în masă între militari.

Iată că auto-sabotajul de la Clark Field nu este un eveniment izolat şi nesemnificativ, ci un detaliu dintr-o campanie concertată, la fel ca şi atacul de la Pearl Harbor. Macarthur era doar o simplă piesă în acest puzzle, un instrument de aplicare a planului de auto-sabotaj. După cum am anticipat deja, există 4 scopuri pentru acest auto-sabotaj ce a dus la amplificarea războiului, oarecum legate între ele. Primul constă în interesul principal al marilor industriaşi şi bancheri din ambele ţări de a obţine profit odată cu sperierea muncitorilor să devină mai productivi prin ameninţarea invaziei, conform cu cele spuse în primul capitol al acestei cărţi. Al doilea scop pentru amplificarea războiului este interesul de a produce eugenie, de a atrage în el şi extermina potenţialii revoluţionari politici. Al treilea scop a fost acela de a opri nazismul/fascismul şi socialismul de stânga din Occident. Intenţia a fost bună, metodele însă au fost mult mai negative decât aceste curente politice. Al patrulea scop a fost testarea pe viu a bombelor nucleare pentru a vedea efectul concret în populaţia civilă. Faptul că aceste bombe aveau un efect devastator se ştia din testele de producţie. Filmările cu aceste explozii sînt edificatoare. Dar unii sadici ucigaşi de la vârful piramidei sociale voiau să vadă în realitate tragedia. Pentru a nu se ajunge la ei cu justiţia, ei au creat o pătură de protecţie care a absorbit responsabilitatea pentru aceste crime. În următoarea secţiune voi arăta cum s-a făcut mai întâi dezinformarea şi apoi manipularea celor care s-au măcelărit între ei în Războiul Mondial 2 .

Gabriel Baldovin

2.5.4.9. Manipulare complexă asupra celor implicaţi în atacul de la Pearl Harbor

2.5.4.9. Manipulare complexă asupra celor implicaţi în atacul de la Pearl Harbor

sociologie Baldovin   07:47

Manifestul societăţii automatiste  

Acest articol este continuarea celui precedent

English version soon

2.5.4.9. Manipulare complexă asupra celor implicaţi în atacul de la Pearl Harbor

Am văzut deja în secţiunea numită „Filmul folosit ca mijloc de dezinformare şi manipulare publică” şi în cea numită „Dezinformare complexă faţă de subiectul Pearl Harbor în educaţie şi cultura de masă” câteva exemple de dezinformare prin film şi campanii publice pentru opinia publică despre atacul de la 7 decembrie 1941. Mai departe voi descrie procesul de analiză a dezinformării şi manipulării celor implicaţi direct în acel atac, militari japonezi şi americani deopotrivă, în sensul dezvoltării unor false probe pentru mase. De fapt, acesta este reţeta dezinformării şi manipulării în general. Toate ideile noastre care vin dinspre formatorii de opinie se formează prin procese identice de dezinformare şi manipulare. Însă acestea sînt mult mai vizibile în cazul subiectului Pearl Harbor deoarece s-au făcut greşeli mari, probabil din cauza grabei de a contracara printr-un război o revoltă populară masivă în SUA. Altfel, doza de dezinformare din informaţiile politice publice e mai greu de sesizat. Minciunile implicate şi evenimentele ascunse în ele nu sînt atât de flagrante precum în cazul instigării Războiului II Mondial.

Cel De-al Doilea Război Mondial a fost folosit de aparatul dezinformaţional internaţional ca instrument pentru a şterge cu buretele problemele dintre angajaţi şi angajatori de la finalul secolului al XIX-lea şi începutul celui de-al XX-lea. Grevele şi reprimarea greviştilor au părut floare la ureche pe lângă tragedia războiului. Continuarea dezinformării şi manipulării după încheierea războiului atestă pe deplin faptul că acesta nu a fost o cotitură în istorie, ci un reper catastrofal al unei realităţi social-politice care continuă până în zilele noastre. În spiritul cărţii „Iluzia sfârşitului” a lui J. Baudrillard, sistemul capitalist neosclavagist salarial acceptă în cele din urmă cerinţele executanţilor moderni de ordine manifestate în general prin greve, după negocieri şi diversiuni, care pot aduce inclusiv catastrofe umanitare. În cazul cerinţelor celor 3 x 8 (8 ore de muncă, 8 ore de timp liber şi 8 ore de somn) ale grevei de la Chicago din 1886, aceste negocieri au durat peste jumătate de secol. Dar drama ei constă în faptul că a conţinut cea mai mare criză economică şi cel mai sângeros război din istorie şi cea mai mare crimă din istorie, aruncarea celor două bombe atomice peste civili în Japonia.

Toate acestea au avut scop de extindere a dominaţiei marilor bancheri şi industriaşi în societate, adică a dinastiilor locale şi internaţionale care conduc lumea din culise. În plan concret asta se traduce prin transformarea unei părţi din anumite popoare în scuturi ideologice pentru ei. Popoarele japonez şi german de dinainte de 1945 au fost în special vizate. Mai mult ca restul popoarelor, acestea două au pus şi încă pun şi astăzi mare preţ pe adevăr, cinste şi onoare. Aceste valori înfrânau (şi încă înfrânează) interesele marilor industriaşi şi bancheri, ale căror „afaceri” prosperă prin folosirea minciunii, lăcomiei şi crimei. De aceea, dinastia Rothschild a trebuit până la urmă să părăsească Germania, după ce iniţial s-a format tocmai în această ţară, la Frankfurt. Am arătat în documentarele mele „Sadismul în politica internaţională” , şi ceva mai detaliat în „Cea mai mare crimă din istorie” că ambele războaie mondiale au fost menite să şteargă din conştiinţa publică germană dispreţul pentru mentalitatea escrococratică a dinastiei Rothschild. Alte dinastii de industriaşi şi bancheri de mai mică anvergură erau în aceeaşi situaţie. Aceeaşi problemă o avea şi Zaibatsu în Japonia.

Desigur, dacă intrăm în amănunte psihologice şi etice, şi morala clasică are văgăunile ei, aşa cum a fost portretizată de filosofi precum F. Nietzsche, M. Foucault şi toţi anticolonialiştii. Cultura samurailor japonezi nu e de preferat faţă de mentalitatea escrococratică a industriaşilor. Însă, cu toate ororile medievale insulare, mentalitatea conservatoare nu a avut amploarea ororilor mentalităţii „flexibile” capitaliste, genocidară şi lipsită de o minimă morală. Ce-i drept, pentru a expune şi punctul de vedere opus, această mentalitate a dus la un uriaş pas înainte pentru umanitate în secolele XVII şi XVIII. Capitalismul a produs revoluţia industrială, care a dus la explozia demografică şi prosperitate. Însă războaiele pe care le-a instigat după aceea au dus la o angoasă generalizată pe care o voi descrie mai detaliat în următorul capitol. Ea stă la baza dispariţiei normalităţii psihopatologice, sau la transformarea ei într-o minoritate statistică într-o majoritate de tulburări psihice, în special de formă depresivă. Morala clasică are probleme mari. Dar lipsa de morală are probleme şi mai mari, echivalente cu întoarcerea la legea junglei. Puterea pe care unii au acumulat-o, fără merite personale, doar prin norocul de a vedea şi specula defectele societăţii contemporane, a dus la o astfel de regresie către una de formă sub primitivă.

Ca o formă de capitalism incipient, uşor, comunismul/socialismul a văzut şi criticat excesele capitalismului sălbatic de secol XIX. Faptul că nu a reuşit să facă o societate mai bună, ci doar diferită, e o altă chestiune. Însă critica lui faţă de capitalism rămâne una coerentă, deşi încă incompletă. Fondatorii comunismului nu au reuşit să-i vadă toate defectele. Dincolo de aspectul psihopatologic, capitalismul este eugenic. El trece efectiv la inginerii sociale care modelează profilul unei naţiuni. Dintr-o naţiune de filosofi înainte de 1945, poporul german a fost transformat prin ingineria socială a Războiului II Mondial într-una preponderent de antreprenori şi de escroci politici şi mediatici, conform cu modelul american. Toate naţiunile au avut aceeaşi soartă. Însă principalul obiectiv al marilor industriaşi şi bancheri a fost eugenia capitalistă pentru cea germană şi japoneză. La fel ca şi poporul german, şi cel japonez a avut şi încă are în sânge valorile de mai sus, care au stopat „afacerile” capitaliştilor. Şi, la fel ca şi pentru poporul german, şi pentru cel japonez inginerii sociali au pregătit o doză de „felxibilitate” prin instigarea războiului de către agenţi locali comandaţi de eugeniştii capitalişti internaţionali.

Capitalismul şi spionajul sînt noţiuni corelative. Cu diversiunile realizate de spioni se accelerează profitul marilor industriaşi şi bancheri. Spionii sînt la fel ca peste tot, iar cei japonezi nu au făcut/ nu fac excepţie. Atacul de la Pearl Harbor a fost manufacturat de către aceşti agenţi instigatori din ambele tabere în sensul producerii unei catastrofe umanitare aşa cum ulterior s-a văzut, cu scopul eliminării samurailor şi ţăranilor japonezi, şi convertirea naţiunii japoneze într-una eminamente industrială. Fără implicarea instigatorilor locali episodul Pearl Harbor nu ar fi avut niciodată loc. Am spus că cei mai mulţi japonezi sînt convinşi că acel atac a fost anunţat printr-o declaraţie de război împotriva SUA. Acest fapt are doar 60 % adevăr. Misiunea a rămas una în principal secretă. Paradele locale anunţau omul simplu începerea războiului după eşecul ultimelor negocieri. Dar ele nu vizau şi atac naval, cât mai ales infanteria. La fel ca şi propaganda media americană, care terifia opinia publică cu o posibilă invazie japoneză, şi cea japoneză răspândea minciuna cum că americanii vor invada Japonia. Omul simplu se aştepta la un atac pe teritoriul japonez. Dar, dintr-o dată, media japoneză a anunţat opinia publică despre o primă victorie zdrobitoare contra SUA în Pacific.

În entuziasmul local general japonezul simplu nu a apucat să afle faptul că acest atac a fost făcut fără o declaraţie oficială de război trimisă de împărat sau primul ministru către SUA, conform rigorilor dreptului internaţional, urmată de o informare transparentă a poporului. Da, acest fapt era foarte probabil după încheierea fără rezultat a negocierilor, însă a rămas nedus până la capăt. Prin urmare, atacul de la Pearl Harbor a fost unul surpriză în proporţie de 10-20 %. Parafrazându-l pe Oscar Wilde, în acest caz acest procent de adevăr e foarte departe de a fi 100% pur, şi în niciun caz simplu. Am tot arătat pe parcursul acestui capitol că există argumente cum că el este o minciună, însă nu 100%. Chiar şi acel procent mic ar fi fost suficient pentru a nu fi în acord cu onoarea japoneză, nu doar la samurai, ci la întregul popor japonez. Dacă ar fi ştiut de el, atunci opinia publică japoneză ar fi dezavuat această acţiune, în totală neconcordanţă cu spiritul onoarei japoneze. Însă după cum noi occidentalii am fost dezinformaţi că acest atac ar fi fost unul surpriză, şi japonezii de rând au fost dezinformaţi cu privire la anunţarea lui; cei mai mulţi japonezi care au prins acele vremuri cred că el a fost anunţat, şi vom vedea pe parcurs că această idee are un important procent de adevăr în ea.

Am menţionat deja anterior că subiectul Pearl Harbor a fost scos din istoria predată în Japonia, în special pentru a nu trezi întrebări incomode ce ar fi dus la descoperirea unei filiere de autosabotori în sistemul administrativ japonez. Vom vedea mai jos că o astfel de măsură este menită să protejeze şi naraţiunea „atacului surpriză”servită poporului american. Cea mai importantă întrebare sugerată japonezilor este cea legată de subestimarea puterii armelor americane. Cine a organizat şi iniţiat acest atac? Oficial ar fi fost americofilul amiral Isoroku Yamamoto. Dar are aşa ceva sens faţă de personalitatea lui, în special ca ofiţer de marină militară format în SUA, la Universitatea Harvard? El însuşi fusese pacifist, adversar al ultranaţionaliştilor japonezi. El însuşi admisese că SUA este peste Japonia din punct de vedere militar, înainte de a se converti la poziţia pro-război. Schimbarea subită a atitudinii lui este foarte dubioasă.

Dacă subiectul Pearl Harbor ar fi fost predat detaliat în şcoli, atunci mulţi japonezi ar fi înţeles că acest eveniment a fost un auto-sabotaj. La această concluzie au ajuns şi mulţi americani faţă de propriul aparat administrativ din SUA, după ce au ajuns la informaţiile despre radarul de la Opana sau nava Ward. Începând de la minutul 72 din documentarul meu „Cea mai mare crimă din istorie”  am lansat 2 ipoteze în ceea ce-l priveşte pe Yamamoto, ambele având la bază o alta, anume că el a fost un spion militar american, probabil racolat între 1919–1921, când a studiat în SUA. Însă, această ipoteză trebuie tratată ca atare. E posibil ca el să fi ajuns la această schimbare de macaz prin tehnici de manipulare descrise în secţiunile anterioare. Ameninţările cu moartea la adresa lui de către ultranaţionalişti, în timpul cât era adversar al ideii de război cu SUA, puteau de asemenea să-l manipuleze să o cotească în spiritul susţinerii războiului.

Pentru ca aşa ceva să se întâmple, poporul japonez în general a fost manipulat în masă, în special partea sa ultranaţionalistă. Propaganda dezinformaţională a spionajului japonez a răspândit în mase în acei ani minciuna cum că imperiul lor ar fi fost cel mai puternic din lume la acel moment. O astfel de estimare s-a suprapus perfect peste spiritul tradiţional al samurailor, şi a prins foarte uşor la omul simplu. Imperiul japonez a supravieţuit secolelor tocmai prin acest spirit dârz. Însă aplicat global el nu făcea faţă doar prin dârzenie într-un război cu SUA. Într-adevăr, samuraii convertiţi în piloţi kamikaze puteau alunga SUA din Pacificul extrem, aşa cum au făcut peste 20 de ani vietnamezii din ţara lor. Dar, dacă judecăm după forţa armelor, SUA putea la rândul ei să extermine naţiunea japoneză cu bombele atomice. Chiar fără aceste bombe, SUA tot putea să radă Japonia de pe faţa pământului cu bombe convenţionale lansate din temutele lor bombardiere, în special B-52. Nu au făcut-o de teama înnegririi propriei imagini în faţa opiniei publice internaţionale. Aşadar, povestea cu superioritatea militară japoneză are o importantă doză de minciună, tipică oricărei propagande. Ea este principala cauză şi pentru începerea şi pentru pierderea acelui război. Cine nu a putut sesiza această manipulare a avut şanse mari să se înroleze şi să piară în el.

Acelaşi lucru s-a întâmplat şi cu americanul de rând, păcălit să se înroleze de propaganda ţării sale. Atacul de la Pearl Harbor a fost în aşa fel conceput încât să facă cât mai credibilă această dezinformare nu doar în Japonia, dar şi în restul lumii, în special SUA. Speriaţi cu invazia niponă, vechii grevişti americani au uitat de revendicările sindicale. Ei au acceptat să lucreze peste program pentru a se apăra de imaginea diabolică a unui imperiu ce părea mult mai rău decât clica industriaşilor şi bancherilor locali. Această reţetă s-a repetat de atâtea ori de atunci încoace, prin exagerarea pericolelor. Recent, virusul SARS-COV-II şi presupusa ambiţie rusească de a reinvada şi controla Europa au fost parte din manipularea opiniei publice să accepte capitalismul local, ca varianta cea mai bună, cu toate neajunsurile sale. În 1941 atacul de la Pearl Harbor a părut americanilor similar cu invazia germană în Polonia; rezistenţa minoră întâmpinată de polonezi a fost manufacturată prin auto-sabotaj la cele două baze atacate, Pearl Harbor şi Clark Field. Schimbarea din funcţia de comandant al bazei a amiralului James O. Richardson şi sugrumarea alarmelor de la nava Ward şi radarul Opana au fost parte din această dezinformare amplă; ea a fost extinsă la suspendarea apărării atât la Pearl Harbor cât şi la Clark Field, 9 ore mai târziu.

Retragerea în 1942 a administraţiei americane din Hawaii a fost de asemenea o cacealma menită să accentueze dezinformarea superiorităţi militare japoneze faţă de SUA. De fapt, în acel an Marina Militară a SUA administra o primă înfrângere flotei marine japoneze. Da, se putea acţiona prevăzător şi retrage flota din Pacific înapoi în California. Dar, în acelaşi timp, se putea face o patrulă nonstop de avioane B-17 în jurul ambelor baze, cu ture de câteva ore. Conform web-site-ului „Pacific Eagles” , numărul de avioane B-17 în flota aeriană de la Clark Field, Filipine, ar fi fost undeva la 25 de avioane, iar 18 ar fi fost distruse odată cu atacul japonez. Erau suficiente 10, restul putând fi trimise la Pearl Harbor şi în alte părţi. Acestea puteau ridica fiecare câte 27 de tone de bombe, aşa că ar fi distrus apoi vasele inamice atacatoare, pe care le-ar fi prins ulterior din urmă.

În mod paradoxal atacul de la Pearl Harbor nu a fost 100% surpriză, după cum ni s-a descris nouă, occidentalilor, dar nici 100% anunţat, după cum au fost japonezii păcăliţi să creadă. Totul s-a făcut cu o anumită doză de ambiguitate, spre a putea fi interpretat într-un fel sau altul, în funcţie de interesele naţionale. Japonezul de rând a fost dezinformat de manufacturarea acestei aparenţe. Operaţiunea a fost descrisă de occidentali ca un atac mişelesc pe la spate, nespecific moralei samurailor. În partea cealaltă, japonezii au prezentat-o ca o primă victorie în războiul cu SUA, care fusese anunţat poporului japonez dar nu şi statului american conform procedurilor. În Japonia războiul a fost anunţat odată cu încheierea fără rezultat a ultimelor negocieri. Aici se poate întrevedea activitatea de dezinformare a spionilor locali japonezi, coordonaţi de cei americani. Propaganda începerii războiul cu SUA a fost mult mai amplă în Japonia, prin parade militare repetate şi presă foarte agresivă. În SUA presa a fost mai reţinută, deşi timp de un an se publica săptămânal în ziarele americane câte un articol ostil Japoniei, pentru a menţine atenţia publică concentrată pe acest subiect.

În faţa acelor indicii, administraţia SUA a mimat incompetenţa. O administraţie eficientă nu trebuie să aştepte declaraţii de război pentru a organiza defensiv ţara, şi trebuie oricând să fie pregătită să facă faţă unui atac. De fapt, după cum am sugerat, administraţia SUA era pregătită pentru aşa ceva, iar incompetenţa a fost doar mimată pentru scopuri mult mai negre. Se ştia că aceste negocieri ar fi trebuit să evite un război între cele două ţări. Cum ele au eşuat, era firesc să crească alerta de atac inamic în bazele americane. Dar, în acelaşi timp eşuarea negocierilor nu echivala 100% cu iminenţa războiului, ci doar cu probabilitatea începerii sale. În timpul aşanumitului „război rece” au existat relaţii de ostilitate între URSS şi SUA, fără ca acest lucru să ducă efectiv la un război între cele 2 puteri. Însă exact acel mic procent de improbabilitate a permis manipularea în masă atât a occidentalilor cât şi a japonezilor. În SUA nu s-a vorbit atât de mult despre eşecul negocierilor, deşi cine a avut minte să anticipeze putea întrevedea începerea războiului. Un exemplu este însuşi soldatul George Elliott, care a refuzat să închidă staţia radar tocmai pentru că a făcut nişte calcule bazate pe aceste informaţii. Dar, în Japonia eşecul negocierilor a fost descris ceva mai onest japonezului de rând ca început de facto al războiului împotriva SUA. Acesta a fost explicat poporului ca fiind singura cale de prosperitate a Japoniei, în condiţiile embargoului impus de SUA, care îi înfrâna dezvoltarea. Suspendarea embargoului eşuase pe cale paşnică şi putea fi realizată prin forţa armelor. Poporul japonez fusese abil manipulat să aleagă această cale şi să accepte războiul. Japonezii aveau de ales între război sau decădere naţională. O mică trişare, precum neanunţarea oficială a adversarului de începere a războiului, putea fi trecută cu vederea inclusiv de rigoarea japoneză. Trişarea în război oricum se întâmplă.

Negociatorii japonezi probabil că au avertizat pe omologii americani despre iminenţa începerii unui război între cele două state. Probabil că şi aceştia au anunţat la rândul lor mai departe. Însă, la fel ca şi în cazul alarmei de la radarul Opana sau de la nava Ward, şi în acest caz cea de faţă a fost ascunsă. Din punctul de vedre al dreptului internaţional declaraţia lor nu avea valabilitate. Războiul trebuia declarat de împărat sau primul ministru într-un act oficial. Un astfel de document nu există în mod public astăzi. Eu unul cred că, la fel ca şi Germania, nici Japonia nu a trimis vreun document oficial de declaraţie de război împotriva SUA. Aici este surpriza japonezilor informaţi, la fel cum occidentalii află de cele 4 indicii ale cunoaşterii în prealabil a iminenţei atacului. Ei nu îşi pot imagina că propriul stat nu a făcut ceea ce poporul japonez ar fi făcut prin însăşi spiritul său. Multe surse susţin că un astfel de mesaj ar fi fost trimis oficialilor americani de către ambasadorul japonez la Washington. Nu exclud posibilitatea asta, însă mi se pare improbabil. Un astfel de document ar fi trebuit să apară în mod public până acum.

Însă începerea războiului a fost însă anunţat fără echivoc poporului japonez, în stilul specific imperiului. În acel moment nici un japonez nu putea imagina că de fapt ţara lor nu ar fi trimis vreo declaraţie de război împotriva SUA şi că atacul de la Pearl Harbor ar fi fost unul surpriză chiar şi în procent de 1%. În acelaşi fel am fost şi noi occidentalii minţiţi că Germania ar fi declarat război împotriva SUA, conform dreptului internaţional. Pentru omul simplu, neprofesionist în drept, discursul lui Hitler din Reichstag de la 11 decembrie 1941 este echivalent cu declaraţie de război împotriva SUA, însă nu şi după rigorile dreptului internaţional. În acelaşi fel s-a întâmplat cu declaraţia de război a Japoniei împotriva SUA, anunţată în mass-media japoneză, însă nu şi conform standardelor în vigoare. Omul simplu nespecialist în drept, japonez sau de altă naţionalitate, nu poate face diferenţa nici în acest caz.

Iată cum în această interpretare a stat manipularea ambelor popoare! Similitudinile metodelor de manipulare atestă faptul că ambele forţe au fost dominate de aceeaşi forţă dezinformaţională, respectiv spionajul civil şi militar american. Ambele variante au câteva crăpături dezinformaţionale în ele care permit interpretarea în ambele sensuri a episodului Pearl Harbor. Faptul că acest eveniment a fost scos din manualele de istorie din Japonia de după 1945 este menit să protejeze varianta oficială americană de „atac surpriză”, care oricum era neacceptată de dizidenţii locali americani. Dar, dacă şi japonezul de rând ar fi confirmat că naţiunea sa se pregătea deschis de război cu SUA încă de dinainte de atacul de la Pearl Harbor, atunci din această naraţiune nu mai rămâne mare lucru. La fel ca şi în cazul mitei faţă de generaţia hippie, cu care s-a creat o artificială clasă mijlocie, şi în cazul Japoniei s-a infuzat un „plan Marshall” extrem-oriental; japonezii cu memorie bună au fost cumpăraţi să uite de paradele nipone de dinainte de 7 decembrie 1941, prin care poporul era anunţat de începerea războiului cu SUA, şi să susţină naraţiunea „atacului surpriză”. Da, marii industriaşi şi bancheri japonezi poate că au avut principii de fier, în raport cu cei occidental. Dar pentru niscaiva profit şi ei pot să scoată de la sertar şi alte principii… „Miracolul japonez” ascunde de fapt cea mai mare rată a doliului PTSD în rândul supravieţuitorilor acelui groaznic război.

Naraţiunea „atacului surpriză” a fost folosită de mentalitatea neocolonialistă a marilor dinastii occidentale pentru justificarea celor două bombe atomice asupra civililor. De aceea „planul Marshall” în variantă extrem-orientală a cuprins şi cerinţa ca subiectul Pearl Harbor să fie discret scos din manualele de istorie din Japonia. Unele filme au fost făcute de japonezii înşişi special pentru confirmarea acestei naraţiuni, deşi necunoscute în ţara de origine. De aceea japonezii de rând au avut un şoc în anii 1990, aflând că naţiunea lor ar fi recurs la un „atac surpriză” în 1941. Dacă acest şoc ar fi avut loc după 1945 mulţi dintre cei implicaţi ar fi spus o altă poveste a acestui război decât cea care se spune în manualele de istorie. Întâlnirea ulterioară a celor două popoare ar fi arătat că occidentalii au fost mult mai mult dezinformaţi despre acest subiect decât cei niponi. Pentru dizidenţii occidentali s-au creat diverse zale dezinformaţionale, precum lipsa pregătirii militare a americanilor de dinainte de 1941, interesul lui Churchill de a atrage SUA în război, sau birocraţia de la Washington. Însă toate acestea pălesc pentru americanul simplu atunci când aude că Japonia a făcut parade publice ample de începere a războiului, şi a mobilizat militari înainte de 7 decembrie 1941. În acest caz nealertarea bazei ar fi avut tentacule în însele agenţiile de spionaj. De aici până la enunţarea directă a adevărului că acestea au manufacturat acel atac nu mai e decât un pas.

Desigur, aproximativ acelaşi lucru s-ar întâmpla şi cu japonezul de rând în faţa argumentelor de drept internaţional; dacă el ar fi fost ceva mai atent la fapte, atunci ar fi avut posibilitatea să sesizeze că e ceva în neregulă cu povestea „victoriei de răsunet” de la Pearl Harbor. Ea a fost sărbătorită cu surle şi trâmbiţe în Japonia ca un fel de victorie rapidă şi decisivă împotriva SUA. Mulţi japonezi au înţeles că războiul însuşi s-ar fi terminat cu decimarea flotei americane, la fel cum se întâmplase în 1905 cu cea rusească. Cei aproximativ 2400 de morţi păreau a fi rezultatul unei înfruntări inegale. Şi totuşi doar câteva nave americane fuseseră avariate. Asta au văzut cam toţi piloţii japonezi care au participat la această misiune. Aşa ceva este cam ciudat.

Apoi, faptul că formaţiunea de avioane japoneze s-a retras înainte de o confruntare de facto cu inamicul, nu descria corect raportul de forţe între cele două puteri. Tocmai eficienţa acestei minciuni ar fi pus serioase semne de întrebare piloţilor care ar fi trebuit să participe la acel atac: dacă eşti cea mai puternică naţiune din lume, de ce ai nevoie să „ucizi duşmanul în pat”, şi să nu-l trezeşti în prealabil, aşa cum susţine morala samurailor? Un pilot japonez normal şi-ar fi pus semne mari de întrebare de ce nu întâmpină rezistenţă din partea inamicului. Şi, mai ales, ciudăţenia maximă a fost faptul că ei au primit ordin să se retragă atunci când până la urmă inamicul a decis să riposteze. Aşa ceva nu era în spiritul moralei samurailor, rămasă intactă în rândul militarilor japonezi. Acoperirea acestor ciudăţenii s-a făcut prin manipulare directă a celor implicaţi în acest atac.

Ceva de acest gen a fost şi superioritatea tancurilor germane, care l-a convins pe Hitler să atace URSS. În acel moment el nu şi-a imaginat că acestea pot deveni imobile în lipsa carburantului. El nu şi-a închipuit la începutul războiului că SUA ar putea fi principalul buton al acestui scenariu, după ce iniţial fusese ajutat de General Motors pentru a-şi construi teribila maşină de război. În acelaşi fel a fost păcălit şi poporul japonez cu această falsă victorie. O luptă dreaptă în aer ar fi arătat încă de pe atunci la scară mai mică faptul că avioanele şi eroismul japonez nu era de ajuns pentru a învinge SUA. De aceea, piloţii au fost manipulaţi până la orbire pentru a nu percepe această realitate; planul a fost ca la cel mai mic semn de rezistenţă din partea ţintei, atacul să înceteze subit. Scopul acestei ciudate reacţii era acela de a crea o minciună amplă atât la nivel local pentru japonezi, cât şi la nivel internaţional, în spiritul propagandei ce funcţiona de câţiva ani în Japonia. Conform ei, armata ţării soarelui răsare ar fi fost cea mai puternică forţă militară, în timp ce armata SUA ar fi fost o adunătură de beţivi şi cartofari. Americanii înşişi credeau asta, în special după ce se întâmplase în ultima decadă. Însă propaganda americană menţinută de spionajul civil şi militar a folosit această naraţiune în sens de psihologie inversă. Cu o bună campanie de exagerare a pericolului invaziei japoneze, în americanul de rând s-a ulterior trezit patriotismul.

Dar înainte de atac, americanii erau cuprinşi de disensiuni şi neîncredere. Degringolada a fost cultivată intenţionat. La Clark Field, generalul Douglas Macarthur nu a permis piloţilor să urce în avioane şi să atace ei primii la Formosa (Taiwan). Cu bombardierul B-17 din interiorul bazei de la Pearl Harbor lovit sever şi scos din funcţiune, avioanele de vânătoare nu s-au putut aventura după cele japoneze aflate în retragere. Ne putem imagina că nu a existat un ordin pentru aşa ceva iar toată acţiunea de apărare a fost luată pe loc din proprie iniţiativă de cei care aveau resursele pentru aşa ceva. Ei nu puteau ştii cât de amplu este atacul japonez, şi nu au riscat să urmărească şi să distrugă atacatorii, mulţumindu-se că au oprit atacul şi să fie vigilenţi pentru o posibilă nouă rundă.

În oglindă a fost făcută şi manipularea piloţilor japonezi care au participat la acest atac. Pentru această misiune nu au fost selectaţi cei mai buni piloţi, ci cei mai obedienţi ordinului. Succesul misiunii a fost sprijinită de numeroasele butoane folosite de omologii lor americani, prin care radarele au fost închise, şi a altor manevre de auto-sabotare. Însă era totuşi uşor de prevăzut că la un moment dat americanii de la baza din Hawaii vor urca în avioanele rămase nelovite şi vor riposta, chiar şi fără ordin de la superiori. Acest lucru s-a întâmplat în mod firesc. În ciuda haosului creat, unii militari americani au fost suficient de curajoşi încât au urcat în avioane, s-au dus la posturi şi au răspuns atacului japonez.

Iată că principala problemă a acestui plan a fost totuşi menţinerea secretului acţiunii. Da, războiul fusese anunţat public în Japonia, dar începerea lui a fost totuşi o surpriză, într-un procent echivalent cu însăşi cel al adevărului naraţiunii „atacului surpriză”. Orice fel de scurgere de informaţii despre această operaţiune ar fi putut alerta baza americană, iar bilanţul nu ar fi şocat populaţia occidentală. Conform web-site-ului „Pacific Eagles” sus amintit, la sol ar fi fost ucişi doar 55 de oameni în timpul atacului de la Clark Field. Asta e diferenţa între atacul alertat şi cel nealertat. Desigur, ne putem închipui că destui au dezertat după ce au auzit că generalul Macarthur s-a opus luării de măsuri defensive şi ofensive eficiente. Astfel că pierderile umane au fost mai mici. Însă cei aproximativ 1400, în afară de cei din USS Arizona, sînt în continuare prea mulţi. Ne putem aştepta ca dintre cei 2400 de morţi, mulţi să fie persoane fictive, precum cei de la Timişoara din 17 decembrie 1989. Dar, chiar şi dacă înjumătăţim acest număr, totuşi diferenţa rămâne semnificativă. Chiar şi un sfert e un număr mare.

Deşi piloţii de meserie nu aveau acces la telefon, totuşi ei puteau trimite scrisori familiei, iar răspândirea veştii că se antrenau pentru un atac în Pacific ar fi fost un risc de compromitere a misiunii. Unii au afirmat că nu ar fi fost informaţi despre ce se antrenau să atace, după cum e cazul cu Zenji Abe. Iată că unor piloţii japonezi care au participat la acest atac nu li se spusese că obiectivul misiunii era o ţintă americană. Ei nu trebuiau să dea randament maxim în prima bătălie din Pacific, ci doar să acţioneze în aşa fel încât să îndeplinească manufacturarea falsei probe a superiorităţii militare japoneze. Ei erau supervizaţi atent de alţi piloţi superiori ierarhici, care aveau misiunea specială de a-i coordona în sensul manufacturării acestei minciuni în interiorul realităţii. Au existat numeroase ţinte din flota americană care nu au fost atinse, fapt incredibil pentru rigoarea japoneză. Piloţii Kamikaze de peste câţiva ani nu ar fi lăsat nici un supravieţuitor sau vreun vas/avion militar intact. Fuga din câmpul de bătălie înainte ca operaţiunea să fie terminată este total nespecific onoarei japoneze. Aici constă o altă crăpătură a operaţiunii, pe care la momentul acela nimeni n-a văzut-o. Sau, dacă o fi văzut-o cineva, totuşi nu a consemnat-o.

Prin urmare, între piloţii japonezi care au participat la atacul din 7 decembrie trebuie să fi fost parte a spionajului japonez. Atacul însuşi era o misiune specială. Pentru a nu fi prinşi ca prizonieri sau a fi pierduţi în luptă, aceşti agenţi convertiţi în piloţi nu trebuiau să continue lupta pe mai departe imediat ce vor fi sesizat replica americană, şi trebuiau să se retragă. Fără piloţii spioni, cei normali ar fi luptat până la ultimul, în spiritul eroismului japonez. Aceşti piloţi superiori ierarhici aveau sarcina de a da ordinul retragerii imediate atunci când cei americani ar fi ripostat. Scopul era acela de a nu arăta care este adevăratul raport de forţe între cele două flote. Piloţii coordonatori erau colaboratori ai însuşi spionajului japonez, care la rândul lui era supervizat de cel american în instigarea unui război cât mai sângeros posibil. Rolul lor era acela de a-i manipula pe primii în a acţiona altfel decât ar fi făcut-o în mod natural. Fiind în mare parte agenţi de spionaj convertiţi la piloţi, ei nu au putut face ce face în general un pilot. Ată că atacul a avut câteva puncte slabe în eficienţă. De aceea pagubele materiale au fost relativ mici pentru un atac neaşteptat de cei atacaţi. Dar, pentru amplificarea dezastrului, spionajul militar a trecut la auto-sabotajul asupra navei USS Arizona, cu aproape 1000 de morţi, după cum am arătat în secţiunea cu acelaşi nume . Pe lângă acesta, trebuie presupus şi alte auto-sabotaje cauzatoare de victime, despre care nu s-au păstrat indicii.

Fără auto-sabotajul navei USS Arizona şi a altora similare lui, acest atac ar fi rămas în istorie drept unul minor, cu câteva nave scufundate şi altele afectate, care au putut fi reparate ulterior. Însă o astfel de situaţie ar fi rămas un incident minor în Pacific, unde atacul surpriză ar fi rămas ca unul respins. Similar, atacul de la Clark Field cu doar 55 de victime, a fost aproape scos din istorie. Nici un american din cei aproape 200 cu care am vorbit în ultimii 7 ani nu a auzit de Clark Field, dar toţi au auzit de Pearl Harbor. În filmările şi fotografiile de atunci se vede epava singurului bombardier B-17 din această bază. La fel ca şi auto-sabotajul asupra USS Arizona, şi acesta a fost auto-sabotat. El fusese scos „strategic” din hangar şi expus atacului, în spiritul manufacturării succesului misiunii japoneze, tocmai pentru a ascunde opiniei publice capacitatea americană de ripostă. Dacă ar fi fost ascuns şi neatins, aşa cum face în mod normal orice armată cu cea mai puternică armă, atunci cele 27 de tone de bombe ale sale ar fi distrus apoi vasele japoneze, prinse din urmă. În acest caz puţini ar fi crezut în SUA că Japonia poate invada, şi un război nu s-ar mai fi putut instiga.

Peste 60 de ani ceva similar s-a întâmplat în timpul atacurilor de la 11 septembrie 2001, când avioanele de vânătoare care patrulează constant spaţiul aerian al SUA au fost trimise subit în Pacific sub o falsă misiune, după cum vedem în documentarul făcut după cartea lui David Ray Griffin „The New Pearl Harbor” , cu un titlu foarte bine ales. Singura diferenţă dintre cele două evenimente este faptul că avioanele de vânătoare din 2001 s-au întors pe continent nevătămate după ce au fost scoase din funcţiunea lor curentă.

Propaganda americană împreună cu sforile trase de spionajul militar şi civil au făcut cu succes din acest eveniment din ţânţar armăsar, tocmai datorită numărului foarte mare de victime. Da, repet, e posibil ca unele să fie fictive. Dar, chiar şi un sfert din cele declarate rămâne un număr mare. Apoi, peste câteva luni, în noaptea din 24-25 Februarie 1942, spionajul militar american a manufacturat la Los Angeles o altă diversiune despre un fals atac japonez. Acest eveniment este identic cu războiul electronic al ţintelor false întâmplat începând din seara de 23 decembrie 1989 la noi în România. Aşa că, pe lângă spargerea profesionistă de vitrine de la Timişoara, repetată în cazul haosului din 1992 tot din Los Angeles (localitate cu puternică funcţie detinformaţională), putem să trecem şi cazul războiului electronic ca indicii ale implicării americanilor în tragedia din 1989 de la noi.

Dar, deşi a fost foarte amplu concepută, diversiunea Pearl Harbor a avut totuşi foarte multe erori. Pe lângă faptul că majoritatea navelor şi avioanelor au rămas intacte, în bază au rămas aproximativ 2 000 de supravieţuitori, dintre care vreo 700 de răniţi. Invaliditatea lor i-a motivat spre aflarea adevărului şi răzbunare. Acesta a fost preţul pentru rapiditatea misiunii. Tocmai datorită supravieţuitorilor, subiectul Pearl Harbor a ajuns cea mai prost făcută inginerie socială amplă din istorie. Ea este o adevărată „cale regală” înţelegere a modului cum societatea actuală, supranumită „democraţie liberală”, funcţionează pe bază de dezinformare şi manipulare. Între supravieţuitorii de la Pearl Harbor s-au ales viitori dizidenţi care aveau să pună bazele generaţiei hippie. Iată că secretul misiunii a fost păstrat, în special în partea americană, însă eficienţa atacului nu a fost atât de mare.

În acest moment putem să înţelegem şi mai bine de ce atacul de la Pearl Harbor a fost practic scos din manualele de istorie din Japonia după terminarea războiului. Confruntarea urmaşilor celor care au trăit acele evenimente ar fi lărgit şi mai mult crăpătura din naraţiunea dezinformaţională întreţinută ulterior de toate agenţiile americane de spionaj, în special CIA. Japonezii de rând nu recunosc că acest eveniment ar fi fost atac surpriză, şi au parţial dreptate, dar nu în totalitate. Ei au mai mare dreptate decât cei care cred invers; însă, am argumentat mai sus, nu există documente de declaraţie de război conform dreptului internaţional. Oricum, minciuna atacului surpriză este mult mai mare, deoarece încheierea fără rezultat al negocierilor era un indiciu serios că aşa ceva urma să se întâmple. Oficialităţile americane trebuiau să ridice alerta în toate bazele sale militare. Eu dacă aş fi fost american şi aş fi avut putere aş fi retras înapoi în California flota din Pacific. Dar, pentru a ne dezmetici din planuri ipotetice, tocmai pentru acest scop ea fusese trimisă în Hawaii.

Încercarea de scoatere a evenimentului Pearl Harbor din conştiinţa publică s-a întâmplat inclusiv în SUA, nu doar în Japonia. Tema a fost reluată intensiv abia după apariţia internetului, pentru a contracara noul val de dizidenţi apăruţi odată cu accesul liber la informaţie. Desigur, americanii de rând nu sînt total necunoscători în privinţa acestui eveniment, aşa cum au fost japonezii timp de câteva decenii. Dar tema Pearl Harbor a fost subit scoasă şi din atenţia publică americană după război, deşi într-un mod oarecum ambivalent; după cum am menţionat mai sus, ea a fost folosită ca justificare a folosirii celor două bombe atomice asupra civililor, de parcă civilii l-ar fi orchestrat. Însă, la fel ca în cazul instigării japonezilor la război, şi în SUA ea a constituit subiect de propagandă pentru mobilizarea poporului în falsa apărare în faţa imperialismului japonez, care era portretizat că ar fi dorit invazia SUA, imediat după atac. La fel ca şi răsuflarea minciunilor despre periculozitatea virusului SARS-COV-2 în recenta pandemie, şi în acea perioadă subiectul Pearl Harbor s-a închis subit pentru opinia publică după terminarea războiului. El a fost adus pe tapet sporadic de specialişti în diverse dezbateri.

Supravieţuitorii atacului de la Pearl Harbor au constituit marea crăpătură a acestei inginerii sociale. Aceştia au cerut imediat explicaţii despre cum de nu au fost alertaţi spre a se apăra de către una dintre staţiile radar. Toţi ştiau că există staţii radar pe insula Oahu. Vă imaginaţi ce reacţie vor fi avut ei când au aflat că ele au avut ordin să se închidă subit chiar în timpul atacului. La radar m-am dus şi eu prima dată, când am început investigaţia despre acest eveniment. Ne putem imagina cum s-au apărat Lockard şi Elliott prin relatarea despre apelul telefonic către locotenentul Kermit Tyler, şi răspunsul acestuia. Apoi, ne putem imagina că între timp au ajuns la urechile lor şi povestea cu depistarea submarinului japonez ce spiona chiar înainte de atac. A apărut apoi şi povestea cu baza americană Clark Field din Filipine, nici ea alertată de un potenţial atac.

Aşa se face că mulţi supravieţuitori, în special cei răniţi, au schimbat macazul dinspre patriotism orb specific mediului militar, către revoltă dizidentă. Ei au început să facă gălăgie în jurul lor cu conţinut politic dizident, căutând răspunsuri raţionale faţă de aceste ciudăţenii. Perspectiva unui plan de sacrificare a lor a ieşit repede la suprafaţă. Devenea din ce în ce mai plauzibilă ideea că această inginerie socială a fost făcută cu scopul convingerii opiniei publice americane spre a susţine un război în Pacific şi Europa, după ce iniţial ea fusese împotrivă.

Însă dizidenţa politică a prins rădăcini chiar între militarii americani care luptau pentru cucerirea insulelor controlate de japonezi în Pacific. Nativii luptau cu toţii, de la copii la femei şi preferau să se sinucidă mai curând decât să fie luaţi prizonieri. Mulţi militari americani s-au întrebat de ce insulele nu sînt cucerite prin atacuri aeriene, din moment ce oricum civilii se sinucid? Răspunsul şi l-au dat tot ei; era nevoie de trierea americanilor înşişi pentru a nu produce apoi greve şi manifestări de stradă în propria ţară, după modelul descris de Hegel în „Filosofia dreptului” (Batoche Books 2001, pagina 259). Fenomenul hippie din anii 1960, ca dizidenţă maximă faţă de politica oficială, aici îşi are una dintre origini.

Mai mult decât atât, adevărul despre atacul de la Pearl Harbor putea fi extins la întregul aparat de instigare al Războiului II Mondial, şi crea şi mai mulţi dizidenţi în întreaga lume. Deja la câţiva ani după terminarea lui începuseră tensiunile între SUA şi URSS, aşa că mulţi americani s-au întrebat dacă nu era mai bine să fi intrat în război de partea lui Hitler mai curând de partea sovieticilor, în special prin alimentarea lor cu armament în 1942. O astfel de etapă mai are puţin până ideea sprijinirii anterioară a lui Hitler însuşi, via General Motors, şi prin marii industriaşi şi bancheri locali precum, Hjalmar Schacht, Wilhelm Keppler, şi mai ales Fritz Thyssen, principalul sponsor al naziştilor. Legăturile acestora cu SUA a fost atât de mare încât subiectul Pearl Harbor nu putea fi o simplă neglijenţă, ci parte dintr-o operaţiune globală de a instiga o catastrofă umanitară cu amploare nemaivăzută în istorie.

Dizidenţa politică s-a răspândit treptat în societatea americană, în special după război. Până în război ea cuprindea furia pe bogaţi. După război ea cuprindea furia pe întreaga societate, aşa cum am văzut la hippioţi. Totul li se părea un coşmar. Aşanumita libertate şi democraţie li se părea o iluzie asemenea oricărui dizident politic. De aceea, subiectul Pearl Harbor a fost pus la sertar pe cât posibil şi în SUA. Abia în 1958, la 17 ani de la eveniment, s-a creat „Asociaţia supravieţuitorilor de la Pearl Harbor” (Pearl Harbor survivors association). De ce nu ar fi fost făcută o astfel de asociaţie imediat după terminarea războiului? Explicaţia constă în faptul că o bună parte dintre supravieţuitori au ajuns dizidenţi, şi au ajuns să acuze autorităţile de complicitate şi tăinuire a atacului. Pentru a nu răspândi aceste informaţii şi a nu crea un curent de dizidenţă, nu s-a creat această asociaţie decât mai târziu, cu urmaşi ai supravieţuitorilor sau cei care susţineau varianta oficială despre aceste atac.

La comemorarea de 10 ani a zilei D (debarcarea din Normandia) în 6 June 1954 vedem ampla paradă a veteranilor la minutul 01.57. În cazul Pearl Harbor, prima comemorare a acestui eveniment s-a realizat oficial abia în 2001, cu ocazia a 60 de ani de la acea tragedie . Însă nu vedem în ea parada supravieţuitorilor, aşa cum ar fi normal, pentru a primi ovaţiile audienţei. După cum ceremonia e organizată în jurul unei scene, o paradă cu supravieţuitori nu poate avea loc, aşa că putem presupune că aşa ceva nu s-a întâmplat. Abia la a 75-a şi 80-a comemorare apare şi parada, cu câţiva supravieţuitori care încă mai trăiau. De fapt aceia erau cei care acceptaseră naraţiunea oficială a „atacului surpriză”. Ceilalţi erau marginalizaţi.

Nu a existat o comemorare a evenimentului nici la împlinirea a 20 de ani de la eveniment; dimpotrivă, în loc de comemorare, în 1961 Elvis Presley a susţinut un concert la Pearl Harbor, de parcă comemorarea a 20 de ani de la această tragedie ar fi fost o petrecere de anul nou sau de Crăciun. Sînt convins că pentru unii aşa a fost. Însă concertul a fost menit să acopere vocile dizidente despre acest eveniment, răniţii şi restul de supravieţuitori care cereau dreptate şi la 20 de ani de la consumarea faptelor. Îmi aduc aminte că, la un moment dat, am lucrat cu nişte militari americani . La un moment dat a venit vorba despre atacurile de la 11 septembrie 2001; eu văzusem câteva documentare şi ştiam câte ceva despre persecutarea „truth”-erilor. Le-am reclamat colegilor pierderea libertăţii şi dreptului la liberă exprimare în SUA prin aceste ameninţări. Unul dintre ei mi-a replicat cum că acei dizidenţi jigneau familiile pompierilor morţi în acel atac. Aşa ceva era o reţetă ideologică cu care ei fuseseră antrenaţi. Dar, la o analiză sumară, vedem că aceşti dizidenţi nu acuzau şi nici nu reproşau ceva pompierilor sau familiilor lor; ei acuzau exclusiv autorităţile. Probabil că acest gen de replică pe care şeful meu american mi-a servit-o a fost servită şi dizidenţilor faţă de versiunea oficială de la Pearl Harbor , deşi unii dintre ei erau tocmai supravieţuitorii ce, chipurile, ar fi trebuit protejaţi. Ne putem imagina că, asemenea reţetei de răspuns cum că „truth”-erii faţă de 11 septembrie ar jigni familiile pompierilor morţi, în acelaşi fel supravieţuitorii dizidenţi ai tragediei de la Pearl Harbor erau acuzaţi că strică petrecerea cu Elvis.

Dezinformarea şi manipularea faţă de atacul de la Pearl Harbor sînt mult mai complexe decât ce am descris în această secţiune. Am să revin cu detalii la acest subiect pe mai departe. Însă în următoarea secţiune am să descriu dezinformarea şi manipularea faţă de Clark Field (Pearl Harbor 2) şi invazia japoneză ulterioară din Filipine .

Gabriel Baldovin

2.5.4.8.10. (continuare) Metodele tehnicilor de manipulare prin discreditarea şi denigrarea dizidenţilor politici

2.5.4.8.10. (continuare) Metodele tehnicilor de manipulare prin discreditarea şi denigrarea dizidenţilor politici

sociologie Baldovin   03:47

Manifestul societăţii automatiste  

Acest articol este continuarea celui precedent

English version soon

2.5.4.8.10. (continuare) Metodele tehnicilor de manipulare prin discreditarea şi denigrarea dizidenţilor politici

b. Metodele de manipulare prin manufacturarea unor false probe medical-psihiatrice

Articolul 206 din Codul Penal românesc (Legea nr. 286 din 17.07.2009) echivalează ameninţarea de tip penal cu „săvârşirea unei infracţiuni sau a unei fapte păgubitoare” împotriva sa. Codul Penal românesc nu diferă de cele ale altor ţări. Toate îşi au originea în dreptul roman. Însă trebuie făcută diferenţa între săvârşirea de facto a unei fapte păgubitoare, şi doar intenţia de a o săvârşi împotriva unei anumite ţinte, chiar dacă sub raportul fizic ea nu se întâmplă. De cele mai multe ori ameninţarea nu produce suferinţă fizică, ci doar psihică. În cele mai multe cazuri suferinţa psihică e mai mare decât cea fizică; uciderea unei persoane în zilele noastre se face cu instrumente letale care nu aduc suferinţă fizică victimei datorită eficienţei lor mari. Suferinţa psihică în urma unei ameninţări cu moartea poate dura câţiva ani, şi eu pot confirma asta pe propria piele, după ce am primit aşa ceva în timp ce scriam cartea „Decembrie 1989 sub lupa psihologiei istoriei”.

Aşadar, ameninţarea de tip penal este anunţarea intenţiei ameninţătoare către ţinta ameninţată. După cum ştim fiecare din propria experienţă socială, în special din viaţa infantilă, scopul ameninţării are rolul de convingere a unei alte persoane să facă ceva favorabil ameninţătorului, sau să nu facă ceva nefavorabil acestuia. Dacă ameninţarea este un comportament natural în lumea animalelor, ea a ajuns pedepsibilă în contextul existenţei justiţiei civilizate tocmai pentru a opri o potenţială spirală a violenţei prin escaladarea justiţie sălbatice, aşa cum am descris-o la punctul „a”. Cel ameninţat poate replica la rândul lui cu o ameninţare şi mai mare sau chiar poate săvârşi de facto un act de agresiune fizică împotriva celuilalt. Astfel se poate declanşa spirala violenţei.

Chiar şi pentru nespecialiştii în drept e foarte vizibil faptul că ameninţarea se află în vecinătatea legitimei apărări. Ea poate fi o formă autentică de legitimă apărare dar poate fi şi o intenţie de atac din partea unei persoane/grup social mai puternic/e. În acest ultim caz legitima apărare este doar simulată; atacul asupra Irakului din 2003 a simulat foarte necredibil o legitimă apărare pe care acea ţară ar fi adus-o nu împotriva SUA, ci a „prietenilor din zonă”, cu „arme chimice” care niciodată n-au fost găsite, şi nici vreo urmă a fabricării lor. În acest moment putem întrevedea legătura ameninţării cu dezinformarea şi manipularea. Dacă recitim primul capitol, înţelegem că industria americană avea nevoie de un imbold, iar războiul este principalul instrument al creşterii sale.

Însă ameninţarea în formă autentică de legitimă apărare este o reacţie la un atac anterior. Ameninţarea poate anunţa ceva mai mult decât un contra-atac. Când cineva este atacat verbal sau fizic, el poate răspunde prin legitimă apărare, dând o replică cu aceleaşi instrumente. Dacă replica foloseşte instrumente superioare ca distructivitate, atunci ameninţarea devine răspuns disproporţionat. Aşa ceva este o formă de abuz, adică justiţie sălbatică. Dacă răspunsul disproporţionat este doar anunţat, nu şi pus încă în practică, atunci el devine ameninţare direcţionată. Cel mai clar exemplu de ameninţare direcţionată este al animalelor care îşi etalează armele atunci când au interesul de a elimina un competitor în accesul la resurse, sau când simt un pericol.

Am văzut că în cazul ameninţării în masă justiţia nu poate acţiona, deoarece aparatul judiciar nu are control asupra originii ameninţării. O declaraţie beligerantă, din partea unui stat diferit nu poate fi controlată de aparatul judiciar pentru a o pedepsi conform cu această prevedere legală. Pentru a ajunge în acest punct este necesară o armată care să îi facă posibil accesul, printr-un război. După terminarea războiului de obicei se înfiinţează şi un tribunal de război care îi pedepseşte pe cei învinşi.

Însă un caz de ameninţare individuală când de asemenea justiţia nu poate acţiona. Acest caz se întâmplă atunci când ameninţarea este percepută doar de ţintă şi nu de ceilalţi. Ea are aspect de declaraţie dubioasă, echivocă de ostilitate, dar nu univoc beligerantă. În acest caz ea devine ameninţarea ambiguă direcţionată, şi este cea mai frecventă metodă de manipulare prin creare artificială de frustrări.

În acelaşi fel ca şi cea de masă, ameninţarea ambiguă trebuie diferenţiată de cea literală de tip penal, aşa cum se întâlneşte în legislaţia penală. Ameninţarea ambiguă este o formă evoluată de evitare a acestor prevederi ale justiţiei civilizate în sensul stopării spiralei violenţei. După cum vedem într-o ameninţare de formă ambiguă la adresa mea (posterioară temporar faţă de ce de mai sus), sub raportul strict juridic ea nu anunţă săvârşirea unei fapte păgubitoare la adresa mea, ci doar faptul că autorul ei promite că mă va găsi. Găsirea cuiva nu înseamnă automat şi anunţarea intenţiei de săvârşire a unei fapte păgubitoare. Asta poate însemna şi că mă găseşte interesant. Sau poate fi invocată atutocorecţia dispozitivului din care autorul a scris acel mesaj: el poate invoca faptul că a vrut să scrie că va găsi respectivele dovezi, nu neapărat că mă va găsi pe mine. Însă, cum eu am primit alte 3 ameninţări anterioare, dintre care şi cea de mai sus, voi interpreta şi pe aceasta tot ca ameninţare. Imediat cum am primit-o am şi scris acel articol în care am deplâns acest lucru.

Profilul de platformă de socializare media din care a fost emisă prima ameninţare cu moartea la adresa mea a dispărut între timp, deci sub raportul juridic originea ameninţării nu există. În acelaşi fel, în cazul celei din urmă nici obiectul ei nu este clar. Pe lângă asta, în ambele cazuri autorii de facto ai acelor profile de socializare media pot invoca faptul că diverşi hackeri le-au spart conturile şi că nu ei au trimis acele mesaje. Aşadar, fie originea ameninţării ambigue, fie obiectul ei nu îndeplinesc toate criteriile pentru a deveni probă concludentă într-un proces. Însă dacă aceasta vine după o ameninţare univocă, asta e un semn al implicării unor profesionişti în drept în generarea ei, care ştiu cum să ocolească prevederile legale.

Ameninţarea ambiguă este o formă evoluată de justiţie sălbatică ce ocoleşte pe cea civilizată. Frustrările ameninţării nu sînt emise de către cel care are interesul intimidării ţintei ameninţate, ci de colegi de serviciu, vecini, membri ai anturajului sau chiar necunoscuţi. Aceştia sînt fie recrutaţi temporar de o agenţie de spionaj să aibă un anumit comportament ameninţător faţă de ţintă, fie sînt manipulaţi la rândul lor spre a se comporta aşa de propriul lor anturaj.

De asemenea, ameninţările pot părea nişte evenimente naturale celor care nu sînt implicaţi în activităţile ţintei. Principala caracteristică a ameninţării ambigue este faptul că are efect doar asupra ţintei, nu şi a altor oameni din alte grupuri. Profesioniştii din justiţia civilizată pot să nu o perceapă ca atare şi să nu sesizeze faptele. Acuzaţia de comunism pentru cei din „Lista neagră de la Hollywood” a avut rol şi de ameninţare ad litteram pentru alţi comunişti americani, dar şi de ameninţare ambiguă pentru cei ce voiau să popularizeze informaţiile despre radarul de la Opana sau sabotajul de la Clarck Field. Filmele cu poliţişti care agresau diverşi oameni pe stradă pentru că nu purtau măşti în timpul pandemiei de COVID arătau efectul asupra celorlalţi, care le puneau repede de teama pedepsei. Imaginea transmisă la TV cu un jandarm lovind brutal un protestatar în seara de 10 august 2018 a convins pe cei care erau dispuşi să vină şi ei la protest să renunţe la acest plan.

În ceea ce mă priveşte, eu am mai experimentat ameninţarea ambiguă şi în diferite contexte ale vieţii mele, nu doar recent. La câteva zile de la acţiunea mea „Armata e gunoi”, patronul companiei la care lucram mi-a cerut să-i redactez şi să-i semnez un act de demisie, ca să poată justifica faptul că nu am legătură cu el în cazul în care vor veni nişte controale „de sus”. Însă cu siguranţă că au fost şi altele pe care însă nu le-am reţinut sau nu le-am dat importanţă. Abia recent, când am văzut experienţa altora am văzut că unele întâmplări din viaţa mea e posibil să fie operaţiuni ale spionajului civil menite să mă intimideze în a mă opri de a spune adevărul despre aceste minciuni din istoria modernă. În timpul în care lucram la cartea mea „Decembrie 1989 sub lupa psihologiei istoriei” directorul şcolii la care predau m-a chemat în cabinet să îmi reproşeze diverse lucruri, având grijă să-mi sugereze să nu-mi pierd timpul pentru că istoria e făcută de cei puternici.

Ameninţări ambigue este posibil să fi fost şi alte câteva situaţii bizare prin care am trecut în aceşti ani. În 2023 mergeam pe trotuarul unei străzi lăturalnice şi foarte puţin circulate. La un moment dat de lângă mine a ţâşnit cu scârţâit de roţi un automobil care se apropiase silenţios, şi nu-l auzisem anterior. Tot în 2023, spre final, a explodat lângă mine o petardă mult mai puternică decât cele obişnuite care m-a speriat foarte tare. În martie 2025 am demantelat o diversiune menită să mă scoată de la clasă tocmai când inspectorul de arie curiculară făcea o … inspecţie neanunţată. Am descris detaliat această întâmplare în articolul „De la ameninţări cu moartea la ameninţări cu concedierea” . La o zi după această experienţă, tot pe o stradă necirculată un biciclist m-a speriat în timp ce mă aflam pe la jumătatea ei în traversare, deşi putea foarte uşor să mă ocolească sau să rămână pe partea lui dreaptă. Câteva ore mai târziu am fost speriat de nişte paşi zgomotoşi de alergare ale unui individ care fugea după nimic; nu am văzut să treacă vreun mijloc de transport prin zonă pentru care să se grăbească.

Poate că unele dintre acestea au fost nişte întâmplări, aşa cum le-am experimentat fiecare la un moment dat în viaţă. Dar coincidenţa ca ele să se fi întâmplat în aceeaşi zi e cam mare. De aceea cred că e posibil ca ele să fi fost manufacturări ale spionajului pentru a-mi comunica ameninţări ambigue şi a mă distrage emoţional de la continuarea cercetărilor. Au mai fost şi altele, însă acelea par mai curând întâmplări naturale. În orice caz, aceste evenimente nu au produs nicio probă judiciară concretă care să poată fi invocată într-un proces. Singura urmă lăsată a fost spaima mea. Desigur că cei mai mulţi abandonează munca mea dacă ar fi în locul meu. Alţii pot face atacuri de cord într-o astfel de serie de ameninţări mai mult sau mai puţin ambigue.

Astfel de metode de manipulare au rolul de provocare artificială de crime, accidente sau chiar probleme de sănătate. După o serie mai lungă sau mai scurtă de astfel de evenimente manufacturate menite să ameninţe ţinta, un om normal îşi pierde cumpătul şi reacţionează agresiv. Dacă comite fapte penale, atunci rezultatul este o manufacturare de probe penale împotriva ţintei, adică un stalinism ceva mai realist făcut în dictatura capitalistă. Dacă ţinta astfel agresată reacţionează violent doar verbal, sau printr-un comportament temător, atunci metoda se numeşte psihiatrie politică.

Psihiatria politică este o tendinţă abuzivă tradiţională a omului simplu sau puternic de a-şi elimina adversarii politici/ideologici sub acuzaţia că aceştia ar fi „nebuni”. Feminismul a descris o formă ceva mai uşoară de psihiatrie politică, numită „gaslighting” (după filmul „Gaslight”), practicată în sânul familiei de către soţii abuzivi care încearcă să îşi convingă partenerele că suferă de probleme psihotice grave. O formă extremă de gaslighting se poate vedea în filmul „Ghid pentru bărbaţii însuraţi” (orig. Eng.„A guide for the married men”), când are loc următorul dialog între soţul infidel şi soţia, care-l surprinde asupra faptului:

– Charlie ce faci ?
– Unde?
– Aici cu ea.
– Care?
– Cu ea. Cum ai putut?
– Ce?
– Să faci aşa ceva…
– Când?
– Când am intrat, se vedea.
– Cine?
– Știi foarte bine cine.

Gaslighting-ul devine psihiatrie politică atunci când ajunge să interneze dizidenţii politici în aziluri psihiatrice sau când îi denigrează ca bolnavi. Michel Foucault a descris în cartea sa „Istoria nebuniei în epoca clasică” numeroase cazuri de persecutaţi politic sau marginali instituţionalizaţi în aziluri psihiatrice care semănau mai mult a închisori. Mai toţi adepţii lui Foucault au cerut la un moment dat desfiinţarea spitalelor de psihiatrie. În anii 1970 a apărut curentul anti-psihiatric, care a cuprins şi câţiva psihiatri. Însă aşa ceva este totuşi o exagerare a extremei opuse. Tulburările psihice şi neurologice severe există, şi tratamentul psihiatric poate aduce clare îmbunătăţiri ale vieţilor acestor pacienţi. S-a găsit timp de câteva decenii un compromis între libertatea şi consimţământul individului şi nevoile societăţii însăşi de a se proteja de unele agresiuni ale celor ce suferă de tulburări psihice şi neurologice severe. Cazurile de agresiuni ale oamenilor care suferă de tulburări psihice sînt rare, şi de aceea în ultima jumătate de secol s-a preferat tratamentul ambulatoriu, nu cel instituţionalizat.

Cu toate astea, autorităţile încă au reflexul psihiatriei politice clasice, aşa cum a descris-o Foucault. În cartea mea „Decembrie 1989 sub lupa psihologiei istoriei” am descris în detaliu mediu modul în care psihiatria politică este practicată chiar şi în zilele noastre. Tema merită o investigaţie mai detaliată, continuând demersul lui Foucault în lumea contemporană. Am în plan ca la un moment dat să scriu o astfel de carte cu acest subiect. Deocamdată însă mă limitez a face un rezumat al nivelului mediu de detaliu al acelei secţiuni. Dădeam acolo exemplul psihiatriei politice practicată în anii 1960 de către „campioana democraţiei”, SUA, odată cu internarea fără voia lor la secţia de psihiatrie din spitalul din Ionia, Michigan, a unor activişti pentru drepturile afro-americanilor. De partea cealaltă, activistul politic şi dizidentul sovietic Vladimir Bukovsky a fost internat la psihiatrie în URSS. La noi în România timişoreanul Daniel Gaşpar a fost închis fără voia lui la spitalul de psihiatrie după ce l-a ameninţat cu moartea pe un oficial în timpul pandemiei de COVID. Da, uneori unii pacienţi psihiatrici mai bine sînt internaţi în ospicii sau chiar arestaţi preventiv pentru a nu risca viaţa anturajului. Dar acel oficial nu făcea parte din anturajul acelui om, şi avea cine să-l păzească. În timpul în care eram sechestrat de armata română pentru „serviciul militar”, pentru că am acuzat încă de atunci că armata a provocat cele mai multe victime ale tragediei din decembrie 1989, eu însumi am fost internat abuziv timp de 2 luni la secţia de psihiatrie a Spitalului Militar din Craiova.

Din păcate astfel de abuzuri se fac cu aprobarea unor specialişti în psihiatrie de la un nivel foarte înalt. Formula „delir sistematizat”, prin care este descrisă ideaţia paranoică, este un oximoron. Psihiatrii din Asociaţia Americană de Psihiatrie şi cei de la Organizaţia Mondială a Sănătăţii au elaborat în aşa fel criteriile pentru forma persecutorie a paranoiei (redenumită recent „Tulburarea de iluzie” – orig. Eng „Delusional Disorder”, cod 297.1, în DSM 4) încât nu se deosebeşte de activismul politic, inclusiv cel al liderilor politici aflaţi în exerciţiul mandatului. Atât DSM (abreviere de la „Diagnostic and Statistical Manual of mental disorders”, în traducere - „Manual pentru statistica si diagnosticul tulburărilor mentale”) cât şi ICD („International Classification of Diseases”, în traducere „Clasificarea Internaţională a bolilor”) oferă criterii foarte detaliate de diagnostic diferenţial pentru celelalte tulburări psihice. Dar, tocmai în cazul paranoiei nu se face deliberat diferenţa faţă de activismul politic. Putem întrevedea aici scopul acestei subite inabilităţi teoretice, respectiv acela de a forţa psihopatologia în spiritul psihiatriei politice. Paranoicul nu este un dizident politic autentic. El nu are în plan construcţia unor sisteme politice noi şi nu cunoaşte istoria curentelor politice. El doar se crede persecutat de oameni celebri, nu pentru că ar dori schimbarea orânduirii, ci în general pentru că ar fi inventat dispozitive sau ar fi creat noi domenii de cunoaştere, pe care aceştia le-ar dori.

Unul dintre simptomele formei persecutorie a paranoiei este dat de cele mai multe tratate de psihopatologie ca fiind însăşi teoria spionilor, care vedem că este una cât se poate de reală. Colaboratorii fostei securităţi din vechiul regim, sau informatorii infiltraţi în grupurile „de risc”, precum galeriile de fotbal sau protestele de stradă, sînt realităţi ale muncii operative a spionajului civil contemporan, pe care eu le-am descris în detaliu în documentarul meu „Diversioniştii” şi în celelalte de după el. Tot subcapitolul dedicat dezinformării relevă o muncă secretă a unei noi clase sociale, specializată în controlul modern al mulţimilor, adică însuşi spionajul militar şi civil. Acesta îşi acoperă astfel activitatea operativă spre a nu deveni cunoscută opiniei publice tocmai prin incriminarea ca simptom psihopatologic a orice fel de naraţiune privind agenţii de spionaj civil care dezinformează şi manipulează anturajul dizidenţilor politici prin metodele deja descrise mai sus. Am văzut cum mulţi medici au acceptat să schimbe diagnosticul 1 cu diagnosticul 2, în timpul pandemiei de COVID, în schimbul unor stimulente salariale. Astfel ei au susţinut campania de panică din mass-media. Cu un medic psihiatru precum aceştia, un dizident politic poate fi internat la psihiatrie fără voia lui, aşa cum s-a întâmplat cu Bukovsky, Daniel Gaşpar sau cu mine.

În timp ce un dizident politic riscă închisoarea mascată pe motive medicale, dezinformatorii militari Emil Străinu şi Pavel Coruţ susţin idei cu conţinut psihopatologic psihotic şi nu sînt deranjaţi de nimeni. După cum am arătat în secţiunea „Psihiatria politică în cărţile dezinformatorilor militari Teodor Filip, Emil Străinu şi Pavel Coruţ, cu scop de denigrare a dizidenţilor politici”  din cartea mea „Decembrie 1989 sub lupa psihologiei istoriei”, paragrafe întregi din cărţile lor sînt copiate ad litteram din tratatele de psihopatologie. Mai mult decât atât, ei au prosperat: Emil Străinu a fost general de armată iar Pavel Coruţ a fost şef al biroului de contrainformaţii din DIA/DGIA.

Prosperitatea lor vine din faptul că ei aplică la nivel concret forma de denigrare a tehnicii de dezinformare prin contracarare, aşa cum am descris-o mai sus în secţiunea cu acelaşi nume. Rolul lor şi a altora este să denigreze ca „deliruri” adevărurile unice pe care dizidenţii politici autentici le spun despre lume în general. Am arătat asta detaliat în secţiunea „Adevăruri unice despre invazia din decembrie 1989 în cărţile lui Pavel Coruţ” din cartea amintită mai sus . Printr-o astfel de operaţiune de dezinformare, aceste adevăruri unice sînt contracarate fie prin asocierea lor cu erori grosolane intenţionate, idei contradictorii sau cu adevărat psihotice, delirante. Un dizident politic autentic, dar fără experienţă cu dezinformarea, poate adopta astfel involuntar şi nenatural astfel de idei delirante, şi pierde astfel credibilitatea în anturaj ca „dus cu pluta”. Aici constă punctul forte al psihiatriei politice în dictatura capitalistă: cei mai mulţi dintre dizidenţii politici nu sînt internaţi în spitalele de psihiatrie, însă sînt denigraţi ca „nebuni” prin infiltrarea de astfel de idei în mintea lor, afirmate în acest gen de cărţi. Acesta este sensul formei de denigrare a tehnicii de dezinformare prin contracarare, despre care am detaliat anterior.

Acestea au fost tehnicile de manipulare. În următoarea secţiune vom vedea împletirea lor cu cele de dezinformare în manufacturarea atacului de la Pearl Harbor .

Gabriel Baldovin