2.5.4.8.8. Manipularea majoră făcută prin intermediul familiei, prietenilor şi anturajului
Manifestul societăţii automatiste
2.5.4.8.8. Manipularea majoră făcută prin intermediul familiei, prietenilor şi anturajului
Spionajul are 3 etape:
- culegerii informaţiilor;
- punerea în practică a ingineriilor sociale (diversiuni);
- dezinformarea (ascunderea urmelor diversiunilor);
Etapa culegerii informaţiilor ne-a fost comunicată oficial în România de către spionajul civil prin naraţiunea „informatorilor/colaboratorilor” vechii „Securităţi” (Departamentul Securităţii Statului - DSS). Aceştia erau membrii ai prietenilor sau anturajului extins, dar sînt şi cazuri de informatori din rândul familiei. Cele mai multe informaţii pe care le avem vin dinspre familie, prieteni şi anturaj. De aceea acest canal este folosit constant pentru manipularea profesionistă, făcută de către spionaj în general, fie în masă (aleatorie), fie individual (către o ţintă singulară). Manipularea în masă ere de cele mai multe ori efecte în manipulare individuală. Este cunoscut cazul copilului Pavlik Morozov din URSS, care şi-a turnat tatăl la autorităţile sovietice pentru idei anti-comuniste. El a fost făcut erou şi dat ca model pentru toţi. E posibil ca totul să fi fost un teatru pus la cale de KGB pentru a-i încuraja pe alţi copii să facă la fel sau de a-i speria pe părinţii dizidenţi să îşi exprime ideile dizidente în faţa copiilor. Dar cred că KGB-iştii nu ajunseseră la acest nivel de manipulare, practicat în vest mai curând pe altfel de teme. Mi se pare mai probabil că Morozov nu a fost recrutat iniţial pentru acest „serviciu”, şi că a rămas astfel pentru toată viaţa. Prin urmare el este un caz de recrutare aleatorie, nu una ţintită. A lua la rând fiecare copil cu promisiuni diverse în schimbul unor denunţuri poate însemna deconspirarea propriului serviciu de spionaj. Dimpotrivă, a anunţa pe toate canalele de comunicare în masă faptul că în familii se manifestă comportament dizident „nesănătos”, şi că denunţătorii vor fi recompensaţi, este ocale mult mai simplă şi mai puţin bătătoare la ochi, deşi aşa ceva era public. Inchiziţia a practicat aşa ceva din Evul Mediu până în secolul al XIX-lea. Diferenţa dintre această practică a agenţiilor moderne de spionaj şi Inchiziţia occidentală constă doar în temele combătute: KGB (sau alte agenţii similare de spionaj) căuta dizidenţi politici, în timp ce Inchiziţia căuta dizidenţi religioşi, mai ales cei suspectaţi de satanism sau chiar de întruchipare a „diavolului” în corp uman.
După cum am arătat în secţiunea „DIA, o instituţie mult mai nocivă în decembrie 1989 decât Securitatea” din această carte, spionajul civil şi militar de după 1989 ne-a supradimensionat rolul informatorilor/colaboratorilor din prima etapă. Nucleul său constă în special în etapele 2 şi 3. Orice fel de dezinformare majoră (3) ascunde şi o diversiune majoră (2). Opinia publică ştie doar despre recrutările operate între civili de către Securitatea din România, KGB din URSS, CIA din SUA sau oricare altă agenţie de spionaj, omiţându-se dezinformaţional celelalte două etape. Înşiruirea periodic în mass-media din 1990 încoace a câte o figură publică importantă care a colaborat cu Securitatea (DSS) a fost de fapt un mod foarte abil al noii Securităţi de a ne dezinforma despre modul în care funcţionează spionajul, respectiv dezinformarea şi manipularea majore. În felul acesta nu s-a ascuns etapele 2 şi 3.
În acest capitol am văzut cât de complexă este această arie, în special în generarea unor evenimente istorice majore precum atacul de la Pearl Harbor din 7 decembrie 1941 cele de la 11 septembrie 2001 de la New York şi Pentagon, invazia diversionist-militară din decembrie 1989, războaiele iugoslave din anii 1990 şi multe altele, pe care eu le-am descris la un nivel mediu de detaliu în documentarele mele „Sadismul în politica internaţională” , „Cea mai mare crimă din istorie” . Acest sub-capitol a venit cu informaţii în mai detaliate faţă de ele. În acelaşi fel s-a întâmplat cu dezinformările încrucişate cauzatoare de foc fratricid între unităţile militare din decembrie 1989 din România pe care le-am descris în documentarul meu sau „Eroii au murit.1899. CIA” , în urma căruia am scris cartea „Cea mai mare crimă din istorie”, cu informaţii ceva mai detaliate. Am văzut de-a lungul ei şi alte inginerii sociale ale invaziei diversionist-militare din 1989, precum spargerea profesionistă a vitrinelor la Timişoara pe 16-17 decembrie sau vuietul de mulţime înfuriată transmis dintr-o staţie de amplificare la mitingul lui Ceauşescu din 21 decembrie, vânarea apoliticilor la balcoane, etc.
Aceste inginerii sociale au avut rolul de a paraliza acţiunea de apărare a ordinii de stat de către Miliţie şi Securitate (DSS), şi a încuraja spiritele dizidente să iasă la protest împotriva regimului. Dizidenţii nu erau dispuşi să-şi rişte libertatea şi viaţa pentru un ţel greu de realizat, însă au fost încurajaţi de agenţi sub acoperire deghizaţi în manifestanţi, cărora, fireşte, nu li se întâmpla nimic. Aşa se face că, văzând cum acei agenţi deghizaţi îşi etalează eroismul, cei mai radicali dizidenţi autentici li s-au alăturat. Apoi, pe trotuare au apărut curioşii nedecişi, spre a observa de la faţa locului ce se întâmplă. În acest fel treptat mulţimea a fost manipulată în a striga sloganuri antiregim, imitându-i pe cei „curajoşi”. Anunţurile mincinoase despre existenţa a 60 000 de morţi la Timişoara, făcute mai întâi de Radio Europa Liberă în data de 20 şi 21 decembrie, şi apoi de TVR şi RRA în 22 decembrie, au dus la stimularea imparţialilor să iasă din case şi să protesteze împotriva „regimului criminal”. Astfel că în seara zilei de 22 decembrie în Bucureşti erau în jur de 200 000 de oameni să protesteze.
Aceste informaţii spectaculoase au fost răspândite în special prin intermediul familiei, prietenilor sau anturajului extins. Dacă un membru al anturajului a aflat despre acel anunţ mincinos din mass-media, controlată în acel moment de spionajul occidental, atunci acea persoană răspândea informaţia către toţi cunoscuţii cu care a luat contact. Decizia de a ieşi în stradă la protest a multora s-a datorat consultării cu anturajul restrâns sau extins. În acest caz, un membru al anturajului a fost iniţial dezinformat, şi apoi s-a comportat ca un răspânditor de zvon trimis întregului anturaj.
Dar aceste inginerii sociale din întreaga lume au fost făcute în special prin manipulare de masă, aleatorie. Ele au fost mişeleşte orchestrate de spionajul militar şi civil american, împărţit între o sumedenie de agenţii. Cel civil avea cartierul general în FBI înainte de 1946, iar după această dată s-a mutat la CIA. Despre cel militar ştim că era coordonat până în 1961 de INSCOM („U.S. Army Military Intelligence Corps”) iar după acea dată o parte din sarcini au fost luate de DIA (Defense Intelligence Agency). La fel ca şi în decembrie 1989 la noi în România, şi atacul de la Pearl Harbor din 7 decembrie 1941 a fost făcut printr-o acţiune comună, concertată a spionajului civil şi cel militar, după cum am descris în detaliu maxim în acest subcapitol. FBI nu putea avea agenţi infiltraţi în sistemul militar american atunci fără ştirea INSCOM. În acelaşi fel, dezinformările încrucişate cauzatoare de foc fratricid în decembrie 1989 de la noi nu puteau fi făcute fără supervizarea DIA (Direcţia de Informaţii a Armatei).
Aşadar, pentru aplicarea în afara SUA lor au contribuit agenţii dubili locali. Am văzut în primul capitol cum dizidenţii (defectorii) din KGB la CIA şi-au sabotat mai întâi sistemul politic din URSS, prin orchestrarea exploziei reactorului 4 de la Cernobâl , şi apoi propria instituţie, odată cu puciul din 1991 de la Moscova. Într-un final acei defectori şi-au făcut 2 agenţii de spionaj noi, FSB şi FSK, cu „ofiţeri de elită”, care au aplicat capitalismul sălbatic în Rusia şi Federaţia Rusă. În documentarul meu amintit mai sus „Sadismul în politica internaţională” am dat exemple similare de agenţi locali care au cooperat cu agenţiile americane de spionaj pentru inginerii sociale tragice. La minutul 61 din el am descris cazurile figurilor importante ale spionajului iugoslav, precum Jovica Stanišić sau Franko Simatović, care au jucat un rol decisiv în instigarea războaielor din Iugoslavia anilor 1990. Ei au fost achitaţi de condamnarea dată de Tribunalul Penal Internaţional pentru fosta Iugoslavie de la Haga la intervenţia directă a CIA. În acelaşi fel, ingineriile sociale din decembrie 1989 din ţara noastră au fost intermediate de agenţi dubli din DIA românească şi americană.
Iată cum aceste groteşti inginerii sociale au fost ascunse prin naraţiunea „informatorilor/colaboratorilor”, care erau practic nişte civili cu activitate tangenţială în spionajul românesc, şi cu rol de soldat part-time, plătit nu ca angajat, ci la normă. Remarcăm aici tehnica de dezinformare prin externalizare aplicată la ascunderea operaţiunilor majore ale spionajului aplicat asupra societăţii civile. Ea aruncă în mod abil vina colaborării aproape exclusiv pe colaborator, şi nu pe recrutor. De cele mai multe ori acesta nu ştia că este parte dintr-o întreagă ierarhie a informaţiilor, care funcţionează după regim militar, cu scopul influenţării unei ţinte.
Ce am văzut mai sus sînt cazuri în care ţinta era un grup mai larg sau mai restrâns de oameni. Însă există situaţii când anturajul este special modelat spre a se comporta ca agent de manipulare pentru o ţintă singulară. Spionajul civil construieşte un profil psihologic dizidenţilor politici prin note informative luate de la prieteni sau de la membrii anturajului lor. Securitatea (DSS) le oferea informatorilor săi diverse beneficii în urma acestor note. Dacă informatorul/colaboratorul dădea semne de perspicacitate în munca de spion, el era chiar recrutat în aparatul de spionaj şi plătit ca atare. Aşa ceva se practică încă peste tot în lume. Toate agenţiile de spionaj civil din aşanumitele „democraţii liberale” (care în realitate sînt dictaturi făcute cu dezinformare şi manipulare) folosesc aceleaşi metode, însă cu instrumente ceva mai perfecţionate. Există o incredibilă paralelă lingvistică a Securităţii de dinainte de 1989 cu o faimoasă agenţie americană de spionaj civil care foloseşte acelaşi cuvânt „securitate” în denumire, respectiv „Agenţia Naţională de Securitate” (original eng. „National Security Agency”) din SUA. Am văzut parţial în secţiunea anterioară şi în subcapitolul dedicat dezinformării cum metodele „odioasei Securităţi” din România de dinainte de 1989 au fost mult mai draconic aplicate decât amatorii din DSS, recrutaţi doar pentru disponibilitatea de a se supune unor ordine.
Până ca un civil să fie recrutat şi să cunoască efectiv că lucrează pentru o agenţie de spionaj, el este mai întâi manipulat de către superiorii ierarhici. De cele mai multe ori şi ei sînt manipulaţi de către superiorii lor ierarhici. Fiecare trebuie să păstreze secretul operaţiunii pentru a nu deconspira pe adevăraţii agenţi, care au rol de influenţare indirectă a ţintei. În acest răstimp activitatea ţintei este monitorizată spre a vedea dacă corespunde sau nu cu cerinţele agenţiei. Principalele obiective avute în vedere sînt păstrarea secretului misiunii şi aplicarea fidelă a ordinelor. Majoritatea ingineriilor sociale descrise de-a lungul acestui capitol, precum şi a celor din decembrie 1989 cărora le-am dedicat cartea mea „Decembrie 1989 sub lupa psihologiei istoriei”, amintită mai sus, au fost făcute prin ordine de la superiorii ierarhici, care la un moment dat aveau un agent pes scara ierarhiei de comandă.
Însă manipularea nu se reduce doar la acest tip de relaţii de muncă, care de multe ori sînt impersonale. De cele mai multe ori manipularea majoră făcută în sensul realizării unei inginerii sociale se bazează pe ordine ilegale. În anumite situaţii ţinta manipulării poate refuza ordinul dacă simte că un ordin este ilegal. Ne aducem aminte de cazul eroului nerecunoscut al Americii, operatorul radar George Elliott. El a fost presat de superiorul său ierarhic Joseph Lockard să închidă staţia de radar Opana şi să plece la odihnă. Toţi operatorii ai celorlalte 4 staţii radar de pe insula Oahu au acceptat acest ordin, venit pe linie ierarhică; George Elliott a simţit că ceva nu e în regulă şi a găsit o cale aproape imposibilă de a nu încălca ordinul ilegal, dar totuşi de a nu-l aplica, în acelaşi timp. El a închis într-adevăr staţia radar, conform ordinului primit, însă imediat l-a repornit la loc. În loc să meargă la odihnă, aşa cum spunea protocolul, după ce fusese treaz foarte devreme în acea dimineaţă, el a motivat că mai vrea să exerseze anumite lucruri cu privire la staţia radar. Astfel că el a încălcat ordinul prezent, dar a urmat protocolul în vigoare, care spunea că operatorii nu trebuie să părăsească staţia până nu le vine schimbul. Cei care trebuiau să vină la schimb primiseră şi ei subit ordin să nu se prezinte la preluarea sarcinilor. Totul fusese gândit în ansamblu pentru a le face culoar avioanelor japoneze. Deşi mă îndoiesc să fi intuit în acel moment un astfel de plan, faptul că schimbul nu a venit i s-a părut suspect lui Elliott. Şi iată că aşa a reuşit să surprindă avioanele japoneze venind şi să iniţieze alarma, chiar dacă ea nu a ajuns la destinaţie.
Lucrurile păreau perfect gândite de spionajul civil şi militar în ceea ce priveşte atacul, la care au lucrat ani de zile o armată de spioni ajutaţi de psihologi lipsiţi de conştiinţă morală. Dar vedem că manipularea a dat greş în două cazuri: primul este cel al comandantul din 1940 a flotei din Pacific, amiralul James O. Richardson, care a protestat faţă de mutarea ei în 1940 la Pearl Harbor; celălalt acest George Elliott. Ei este un exemple de oameni care pot deveni ţintă a manipulării majore, dar foarte rar recrutaţi pe faţă în această ierarhie, tocmai vocaţiei lor în spiritul dreptăţii, nespecific spionajului.
Destituirea din funcţie a lui Richardson fusese subiect de discuţii între militari cu un an şi jumătate înainte de atacul japonez. Cine era atent putea observa că de sus se încerca manipularea opiniei publice spre a accepta intrarea SUA în război. Cine avea memorie şi atenţie putea să întrevadă că la Washington se întâmplă lucruri ciudate şi că unii colegi au interes ca SUA să între în acel război, invers faţă de spiritul „democratic” al majorităţii cetăţenilor americani. Probabil că asta a intuit şi George Elliott când a ocolit ordinul de închidere a staţiei radar. Ca simplu soldat, lui nu-i convenea perspectiva unui război, chiar dacă nu ar fi luptat direct cu inamicul din postură de operator radar. Poate că Richardson avea interes să înceapă un război, însă nu a vrut să-şi ia asupra lui incompetenţa de a nu fi putut evita un „atac surpriză”. Am să revin la această temă într-o secţiune ulterioară.
Şi iată cum manipularea făcută prin sarcini de serviciu pe linie ierarhică poate eşua! Însă spionajul civil foloseşte tehnici de manipulare mult mai eficiente, făcute prin intermediul familiei, prietenilor sau anturajului, decât prin colegii de muncă. În acest caz manipularea are aspect de rugăminte, de favor. Am văzut mai sus cazul lui Morozov, recrutat prin manipulare aleatorie, de masă. Dar, după cum am amintit deja, spionajul foloseşte tehnici de manipulare individuală, ţintită, făcută pentru o persoană anume, prin intermediul apropiaţilor. Pentru a înţelege mecanismul de manipulare făcută prin apropiaţi va trebui să luam ca model manipularea în masă realizată de către vedete prin publicitatea unui produs, care ia formă de manipulare individuală. Vedetele din sport, muzică, cinematografie şi alte domenii specifice culturii de masă sunt percepute de ţinta manipulării ca un membru al familiei, chiar dacă nu e aşa. Un agent al companiei care doreşte să facă reclamă respectivului produs contactează vedeta şi îi propune un contract de publicitate. El se reduce la un schimb negociat în prealabil: vedeta laudă produsul în schimbul unei sume de bani sau al unui alt beneficiu. Vedeta nu îşi riscă imaginea proprie pentru a face benevol reclamă unor produse sau idei politice, ci o face în urma unor avantaje, de cele mai multe ori financiare. Vedetele pot face reclamă inclusiv unor idei politice sau demagogice. E o tradiţie de multe decenii ca astfel de nume cunoscut din sport, muzică sau cinematografie să facă parte din campania electorală al unui anumit candidat la preşedinţia SUA.
Odată cu mascarada politică din timpul pandemiei de COVID-19, numeroase astfel de vedere făceau reclamă ascunsă a campaniei de vaccinare, în care mulţi nu aveau încredere. În acelaşi fel se face şi manipularea individuală. După 2020 vedem în mass-media numeroase spoturi publicitare făcute la diverse medicamente sau tratamente medicale farmacologice. Şi înainte se făcea reclamă unor astfel de produse, însă ele erau simplu numite „suplimente alimentare”, fără ca să fie numite medicamente, deşi la final se recomanda folosirea lor după sfatul medicului sau farmacistului. De atunci vedem că în media internaţională apar pe faţă reclame la medicamente, fapt interzis de legislaţie mai mult sau mai puţin clar. În mod normal, publicitatea la medicamente ar trebui total interzisă; medicul trebuie să decidă un tratament, nu companiile farmaceutice ce plătesc o vedetă să convingă masele să cumpere un produs. Companiile farmaceutice fac afaceri. Ele funcţionează după legile pieţei şi au interesul să vândă cât mai mult pentru a avea profit cât mai mare. Publicitatea produselor lor înseamnă o creare artificială a unei cereri de medicamente.
Publicitatea nu pare un lucru rău la o primă vedere. Dar dacă analizăm minciunile sale despre care am descris la începutul capitolul 2 ne schimbăm părerea. Însă, dacă în continuarea ei mai apare şi o adevărată campanie de dezinformare supervizată de spionajul civil, atunci lucrurile devin deja o inginerie socială în toată regula. Ne aducem aminte cum între 2020 şi 2022 virusul SARS-COV-2, cauzatorul bolii COVID-19, a fost prezentat în forme apocaliptice, ca o a doua gripă spaniolă, de către trusturile media şi autorităţi. Morţii inerenţi unor boli clasice precum cele cardiovasculare, cancer, diabet, obezitate etc., au fost trecuţi la COVID-19, schimbând diagnosticul primar cu cel secundar. În noile statistici au dispărut vechile denumiri, şi au apărut altele, pentru ca omul simplu să nu observe mutarea cifrelor dintr-o parte în alta. Doar specialiştii puteau să sesizeze jocul de dezinformare ale acestei schimbări de denumiri.
Însă campania de dezinformare COVID-19 a contracarat această posibilă observaţie printr-o mită dublă pentru personalul medical spre a închide ochii la absurditatea situaţiei. Pe de o parte angajaţii din sănătate au fost momiţi cu creşterea salariilor şi a unor diverse beneficii să nu vorbească despre această situaţie. Apoi a existat o campanie media de supra îmbunătăţire a imaginii publice de „medici eroi”, care ar fi luptat în linia 1 a războiului invizibil cu virusul. Câţiva adevăraţi medici eroi, precum virusologii Didier Raoult, Luc Montagnier (laureat al premiului Nobel pentru studiul HIV) în Franţa, Dan Erickson si Artin Massihi în SUA sau Flavia Groşan, Răzvan Constantinescu şi Vasile Astarastoae în România, au luat poziţie contrară. Ei au fost denigraţi mediatic pentru acest lucru, transformaţi în falşi medici de politrucii puşi în funcţii cheie în presă şi instituţiile de sănătate. Didier Raoult a fost chemat la audieri în parlamentul Franţei. Lui Luc Montagnier i s-a pus la îndoială meritele pentru obţinerea premiului Nobel. Conferinţa din aprilie 2020 a virusologilor Dan Erickson si Artin Massihi era sistematic ştearsă de web-site-urile de găzduire video pe motiv că ar fi conţinut informaţi false .
Dar succesul acestei campanii panicardiste de dezinformare a fost susţinut de manipularea aleatorie produsă anturajului de către cei cu psihopatologie ipohondrică. Exagerarea periculozităţii virusului SARS-COV-2 a fost susţinută de ei independent de ierarhia militară de comandă din spionaj, după cum am arătat în detaliu în articolul meu „Masurile anti-COVID au fost copiate cuvânt cu cuvânt din psihopatologia ipohondriei” . Dimpotrivă, după cum spune şi titlul articolului, spionajul a luat forma ipohondrilor spre a-i manipula pe ceilalţi membri fără asemenea constituţie din anturajul lor. Am citat în acel articol informaţiile oferite de DSM 5 (Diagnostic and Statistical Manual of Mental Disorders) de la pagina 316, respectiv procentul de 1,3-10 % a celor profil psihopatologic ipohondric în întreaga lume. Variaţia depinde de gradul de civilizaţie al ţării. Iată că aceşti maxim 10 % ipohondrii au devenit între 2020 şi 2022 agenţi involuntari ai implementării măsurilor aberante luate de autorităţi pentru toţi cetăţenii. Dintre acestea, cele mai absurde măsuri au fost carantinarea forţată a majorităţii, şi vaccinarea aproape forţată, luată prin constrângeri la locul de muncă sau cu ademenirea cu diverse beneficii. Niciodată nu s-a practicat aşa ceva în istoria umanităţii. Niciodată nu a apărut un vaccin atât de repede după apariţia unui microorganism contagios atât de letal… Ipohondrii au acceptat asemenea circ în mod natural, deoarece s-au trezit în ipostaza naturală ca anturajul sau sistemul social nu doar să le accepte simptomele, dar să le şi adopte ca parte din comportamentul sugerat celorlalţi. În mod normal ipohondrii au o problemă în a-şi expune bolile închipuite străinilor. Ei se apropie destul de mult de extrema ritualului obsesiv, care efectiv terorizează familia cu cereri de verificare şi reverificare a închiderii uşii la intrare, a gazelor a apei şi a altor lucruri potenţial traumatice. Iată că între 2020 -2021 ipohondrii puteau să îşi etaleze „suferinţa” oricui, iniţial fără reţinere. În 2022 şi-au pierdut din credibilitate, totuşi.
Până acum câteva decenii sistemul medical oferea ipohondrilor medicamente de jucărie (placebo), care nu costau mult şi nu aveau nici un efect în organism. De la o vreme încoace, sistemul escrococratic s-a gândit să scoată niscaiva profit de pe urma psihopatologiei ipohondrice, vânzând medicamente reale pentru simptome exagerate ale unor boli cu periculozitate exagerată. Situaţia este destul de similară cu cea a cazinourilor care exploatează tulburarea psihică numită „jocul patologic de noroc” a unora. Sugestionabilitatea ipohondrilor este atât de mare încât orice fel de simptom auzit în anturaj şi în media este copiat aproape identic, asemenea simptomelor conversive, pe care Freud le includea în ceea ce el numea „nevroza isterică de conversiune” la începutul secolului al XX-lea. Asemenea pacienţi imitau formal boli neurologice precum demenţa, epilepsia, uneori chiar schizofrenia, sau diverse paralizii ale organelor. În acelaşi fel ipohondrii se identifică cu orice fel de boală nouă, apropiindu-se mult de cazurile de conversiune somatică. De aceea, odată cu campania panicardistă a COVID-19, acel procent de 10 % a dezvoltat şi simptome de conversiune somatică. Ipohondrii au devenit exemple vii ale anturajului despre pericolul COVID-19. Fenomenul „doctor shopping” recunoscut de psihopatologie în cazul lor a devenit vaccinare compulsivă; ei veneau primii la vaccinare odată ce mai apărea o doză, exact după modelul „doctor shopping”. De aceea, pentru ei apăruse gluma în 2022, cum că de la a 4-a doză în sus vaccinarea se cheamă acupunctură…
Familia, prietenii sau anturajul lărgit a ipohondrilor poate intra acest joc din compasiune şi din nevoia de sociabilitate cu ei. Dar ei nu sînt dispuşi la „acupunctură”. După 2 ani de lamentări din partea lor, ei şi-au pierdut în cele din urmă credibilitatea. La un moment dat apropiaţii se satură de atâtea ritualuri şi pot reacţiona vehement împotriva repetării lor. Modelul ritualului obsesiv este aici foarte sugestiv; membrii familiei pot accepta într-o seară să se ridice din pat de două sau trei ori să verifice uşa, gazele şi apa, la cerinţa obsesionalului. Dar dacă ritualul continuă atunci pot apărea şi certuri. Dacă se repetă, ele pot duce chiar la divorţuri. Dacă partenerul decide să rămână în continuare cu obsesionalul, atunci ştie că concediul departe de casă nu poate dura decât câteva zile, până când acesta vine să verifice dacă lucrurile sînt la locul lor. Astfel a fost „popularizată” mascarada SARS-COV-2 timp de 2 ani, până când opinia publică s-a săturat de restricţii şi doze de vaccin fără vreun efect şi a ieşit în stradă să protesteze împotriva autorităţilor, exact ca partenerii enervaţi de ritualul obsesiv al obsesionalului.
Cazurile Morozov, minciunile despre 60 000 de morţi (şi apoi genocid) lansate de radio Europa Liberă în România anului 1989, şi COVID-19 sînt exemple de manipulare aleatorie, în masă, făcută prin intermediul familiei, prietenilor sau anturajului extins. Însă ea se face şi pentru membrii nepsihopatologici, prin tehnici speciale, pentru a convinge ţinta de manipulat din anturajul lor prin argumentul afectivităţii. Iniţial manipularea se face tot prin superiorii ierarhici, aşa cum am descris-o în secţiunea anterioară. Dar scopul ei nu sînt cei asupra cărora este aplicată, ci o ţintă anume din anturajul lor restrâns sau extins. Anturajul are acelaşi rol asupra ţintei precum ipohondrii pentru COVID-19. Superiorii ierarhici ai membrilor familiei ţinte sînt mai întâi contactaţi de agenţi ai spionajului civil deghizaţi în poliţişti, detectivi, diverşi funcţionari publici sau alţi superiori ierarhici din instituţii de control care aduc în mod subit vorba despre ţinta de manipulat. Procesul de manipulare se realizează printr-un trafic de influenţă identic cu cel din codurile penale, însă în sensul invers celui invocat acolo. Traficul de influenţă recunoscut de legislaţia penală se referă doar la cumpărarea deciziilor unor persoane din vârful ierarhiei de comandă al unor instituţii, dinspre cineva din afară în sensul favorizării unor beneficii. Dimpotrivă, cel din manipularea majoră se face dinspre un nivel înalt al instituţiilor către nivelul individual al ţintei manipulate, cu scopul convingerii ei să facă un anumit lucru. În cazul de faţă traficul de influenţă vizează în general ameninţări asupra ţintei manipulate, adică frica de pedeapsă.
Aduc în acest sens un exemplu trăit de mine, printre multe altele, pe care le-am trăit de-a lungul timpului şi pe care le-am povestit în secţiunea „Poliţia politică experimentată de mine de dictatura capitalistă” din aceeaşi carte menţionată mai sus. După acţiunea mea artistică „Armata e gunoi”, care ataca fundamentele sistemului social militarist-terorist actual, patronul firmei la care eu şi soţia mea lucram în acel moment mi-a cerut să-i scriu o demisie, motivând posibila justificare dacă va fi căutat de diverse organe de anchetă. Poate că acest gest al său a fost o simplă avertizare prin ameninţare cu concedierea (care apoi s-a întâmplat de fapt, comandată de astfel de manipulatori). Dar poate că patronul chiar voia să se asigure că nu va primi controale şi amenzi. Poate ambele variante au fost active, venite din surse diverse. În toate variantele, superiorul meu ierarhic s-a comportat sub presiunea unor acţiuni venite mai sus de el, avându-mă ca ţintă pe mine. Concedierea mea pentru o activitate artistică (putea fi şi politică) în timpul meu liber era ilegală. Însă ameninţarea cu concedierea avea rolul de a mă speria spre a renunţa la tema în cauză.
Aşa se face că, după o perioadă în care eu n-am renunţat la ideile mele aniti-militariste, patronul acelei firme a trecut la un alt nivel de dezinformare, care nu putea să vină exclusiv de la el. Acesta a dezinformat-o pe soţia mea că preocupările şi ideile mele fac parte din spectrul simptomatologiei psihotice. În cartea sus amintită am descris în detaliu manipularea opiniei publice faţă de ideile politice dizidente în secţiunea numită „Psihiatria politică folosită în general în dictatura capitalistă şi în particular în dezinformarea faţă de tragedia din decembrie 1989” . Pentru că tema este foarte importantă, am să fac o sinteză a acelei secţiuni într-o secţiune viitoare în această carte, atunci când voi descrie tehnicile concrete de manipulare.
Iată că acel patron a fost influenţat la rândul lui de un agent al spionajului civil sau militar, deghizat într-un organ de control. Acea dezinformare ascundea o ameninţare cu psihiatria politică în scopul de a mă face să renunţ la activismul meu politic. Am studiat foarte bine domeniul psihopatologiei, după cum se vede în cărţile mele „Dinamica Psihologiei Abisale” sau „Cubismul lui Picasso: psihanaliza distrugerii si reparaţiei” , şi soţia mea ştia bine acest lucru. Aşa că pe moment am reuşit să resping cu argumente ştiinţifice acest atac de denigrare. Însă efectul de ruşine publică în anturajul firmei a afectat-o într-o oarecare măsură şi, alături de alte atacuri asuprea mea, culminând cu interzicerea dreptului la muncă, după modelul „listei negre de la Hollywood”, despre care am amintit în secţiunea anterioară, a condus la distrugerea căsătoriei mele şi ulterior a întregii mele vieţi sociale. La fel ca şi în cazul reclamei făcute cu vedete, şi membrii anturajului ţintei manipulate sînt recompensaţi cu anumite beneficii dacă aduc aceste ameninţări în apropierea sa, sau o influenţează în anumit fel pentru a face un anumit lucru. Fosta mea soţie a rămas angajată până în ziua de astăzi la acea firmă.
După cum s-a văzut, efectul asupra mea însumi a acestei manipulări a fost unul foarte eficient; am evitat până acum câţiva ani să abordez din punct de vedere istoric tema spinoasă a evenimentelor din decembrie 1989, aşa cum intuiţia artistică mi-a spus cu 15 ani înainte. Însă, odată cu terminarea documentarului sus amintit „Eroii au murit.1899. CIA”, campanie de manipularea a mea prin membrii familiei, prietenilor sau anturajului extins s-a extins. Apropiaţii mei au încercat să mă convingă să renunţ la planul de a comunica societăţii româneşti minciunile cu care am fost dezinformaţi în masă faţă de invazia diversionist-miltară de atunci. Am fost şicanat la locul de muncă, ameninţat cu concedierea sau chiar cu moartea . Dar, voi continua şi cu mai mare îndârjire să spun adevărul despre societatea teroristă în care trăim, şi a metodelor sale odioase de dezinformare şi manipulare.
Postări
