Ca urmare a unei discutii avute cu Costin Patrascu vin cu noi precizari si pentru el si pentru mine.

Reprele psihanalizei de cabinet regasite in cea macrosociala

Psihanaliza nu a fost inventata de Freud. Ea a existat si exista in diferite grade in orice relatie de comunicare. Pe unde am apucat am scris despre relatarea lui Aristotel facuta in legatura cu psihanalistii sofisti ai epocii sale si despre confesiunea catolica careia nimeni nu i-a putut cunoaste cazurile speciale si gradul de profunzime a realizarii insightului din aceste cazuri.
Psihanaliza inseamna doua lucruri: intalnirea cu Dumnezeu si puterea de recuperare si de impacare cu trecutul. Prima este data de fenomenul transferului care se realizeza prin gasirea unui corp in care sa se incarneze spiritul divinitatii ce misuna nenascut in sufletul omului. Analistul ia locul unui astfel de spatiu de downloadare a acestor religoteme. Poti sa accepti acest lucru si sa-l divinizezi pe analist sau poti sa iti negi tie insuti "pacatul" de a-l diviniza si sa-l vezi ca pe un diavol.

Impacarea cu trecutul, cu instinctele si cu tine insuti este un al 2-lea lucru pe care il face psihanaliza. Continuturile psihice, indiferent de cat de profunde ar fi nu sunt atemporale cum credea Freud. Si ele se uita. Numai ca pe o periada mai mare. Uneori e nevoie de generatii. (Pe de alta parte ceea ce "scoate la lumina" psihanaliza nu se uita neaparat.) Datele memoriei profunde se arhiveaza si se catalizeaza (condenseaza) si mostenesc in ele netraitul si nemarturisitul. Retelele mnezice profunde sunt asemenea drumurilor parasite, invadate de vegetatie. Psihanaliza reface aceste drumuri, readuce la viata ruinele varstelor si generatiilor trecute. In felul acesta energia blocata in aceste ruine si drumuri distruse se elibereaza.
Aceste doua lucruri au fost facute si ianinte de Freud in grade diferite si se vor face si de acum incolo. Dumnezeu si trairea transferului sau nu a fost inventia psihanalizei, e clar. Ba Freud chiar s-a razboit cu relgia-- razboi ce pare sa aiba statut de concurenta decat de incompatibilitate. De asemenea impacarea cu sine/ceilalti s-a tot realizat in istorie iar Psihanaliza se intampla si in afara cabinetului. Intalnirea idolului copilariei, intalnirea cu biserica, intalnirea cu viata, traierea indensa a dragostei adolescentine au rolul de traire a transferului. Mai pot exista si jumatati de astfel de experiente ca autografe de la vedete, strangerea de mana a politicienilor, etc. Pana mai ieri "prostimea" credea ca regele are puteri tamaduitoare si te vindeca doar daca te atinge.

Psihanaliza macrosociala si mana intinsa celeia de cabinet.

Toate astea tin si de educatie. Educatia salbatica este un teren mai fertil pentru psihabaliza de cabinet pentru ca subiectul este raspunde mai bine formei sale clasice. Insa pe masura ce societatea evolueaza psihanaliza trebuie sa tina pasul cu ea si sa i se adapteze. Presiunea asupra societatii, actiunile directe in spatiul public pentru relaxarea conditiilor de formare a noilor generatii poate parea defavorabila psihanalizei clasice de cabinet la prima vedere. Un subiect educat intr-un mediu relaxat si putin inhibant este in masura sa se adapteze mai bine la maturitate si sa poata sa aiba o viziune mai relaxata asupra vietii decat unul educat intr-un mediu social dubios.
Militarea pentru drepturile individuale, militarea pentru schimbarea mediului social, pentru relaxarea mediului social, pentru relaxarea normelor si a legilor menite sa duca omul de rand in stare de subordonare fata de o minoritate ce se autoproclama stapana peste bunurile intregii umanitati conduce exact la atenuarea conflictelor sociale asa cum face insasi psihanaliza la nivel microindividual. Psihanaliza macrosociala este acest militantism simplu menit sa duca la impacarea claselor sociale, la atenuarea conflictelor sociale si la vindecarea societatii la fel cum cea microindividuala de cabinet este in masura sa conduca la impacarea individului cu sine. Fireste un mediu ecologic de educatie nu este de ajuns pentru inlaturarea tulburarilor psihice care au implicatii ereditare de combinare si recombinare. Insa la ora actal spiritul corporatist si cel politicianist are mare nevoie de "prostul" traditional pentru a-si perpetua ele insele interesele burgheze. Din acest punct de vedere psihanaliza este un adevarat dusman al resorturilor minoritare traditional-profitoare ale sistemului actual si vor face orice (asemenea rezistentei analizandului) pentru a-i submina autoritatea. Din pacate, in conservatrismul lor de natura principial mercantila, unii nu inteleg ca oameni mai educati si mai siguri pe ei vor duce la dezvoltarea mai rapida a societatii. Faptul ca in Romania (care exceleaza prin vopsirea moderna a apucaturilor medievale) psihanalizei nu i s-a regasit un loc in stat la 18 ani de la revolutie atesta acest lucru.
Inca odata se poate vedea ca acest tip de emancipare sociala este mult mai vechi si mult mai accesibil la nivel macrosocial decat a fost si va fi psihanaliza de cabinet. Insa asemenea parintelui care isi protejeaza copilul psihanaliza macrosociala poate gasi noi cai de inflorire a celei de cabinet prin institutionalizarea ei in special. Pedopsihanaliza este inca in domeniu putin experimentat inca si pe care eu il vad de mate viitor. Si cea a adultului poate sa isi gaseasca noi infloriri.
Nu se poate face primavara psihopatologica odata cu relaxarea acestor norme sociale insa se poate pregati astfel terenul pentru eliminarea suferintelor generatiilor urmatoare, sau pentru transfigurarea lor.

Nu există unicauzalitate

Principiul unicauzalităţii a stat la baza mentalităţii primitive şi s-a prelungit către gândirea religioasă, filosofică şi chiar ştiinţifică ulterioare. Ideea că lucrurile evolueză de la o cauză la un efect care la rândul su devine cauză pentru un alt efect, la fel cum generaţiile evoluează sau la fel cum copilul devine la randul sau parinte, a condus la principiul aşanumitului lanţ unicauzal.

Analizat atent se poate vedea că lucrurile au cel puţin 2 cauze, inclusiv copiii. Astfel că respectivul "lanţ cauzal" pare a fi mai curând a fi un arbore cauzal unde efectul poate fi identificat cu trunchiul arborelui, adică cu confluenţa dintre rădăcinile cauzale şi ramurele efectelor ce descind din el. Dacă lu&# 259;m în calcul multitudinea de lucruri (efecte) lumea ne apare ca o reţea extrem de diversă de reţele de "copaci cauzali" conectaţi între ei. Faptul că orice are legatură cu orice se poate înţelege din lipsa de sisteme izolate în natură. Peisajul cauzal al lumii pare un sistem de comunicare de o complexitate imposibil de imaginat.

Oricine poate vedea că un lucru nu poate deveni altceva dintr-o dată, fără implicarea unui al treilea element care să interacţioneze cu cauza presupus unică (aşa cum lasă să se înţeleagă concepţia lanţului cauzal). Este clar că o cauză nu poate deveni efect fără ca o cauză secundară să nu coroboreze cu ea.

Factorii culturali externi care impun prejudecata unicauzalităţii

Cu toate acestea există 2 mari factori psihici care forţează mintea omenească să accepte lanţul cauzal mai curând decât arborele cauzal aşa cum se prezintă el simplu în faţa ochilor oricui. Primul este cel al concepţiei matriliniare primitive a procraţiei iar celălalt este cdel al aplicării unilaterale moderne a justiţiei. În primul caz este implicată gândirea naivă a primitivului care nu poate înţelege că naşterea este urmată unui eveniment petrecut în urma cu 9 luni. Într-o astfel de concepţie este implicat în mod decisiv un anumit nivel cognitiv, de evoluţie istorică a gândirii umane. Freud ar spune probabil că refuzul acceptării rolului tatălui în naşterea copilului s-ar datora Complexului Oedip aşa cum l-a teoretizat el. Cred că o astfel de explicaţie este mai potrivită pentru pentru omul modern decât pentru cel primitiv. Oricum, faptul că din mamă se naşte copilul este un lucru decisiv pentru înţelegerea lucrurilor în special pentr u primitiv dar şi pentru omu l modern. Pentru acesta gandirea primitivă funcţionează la fel de bine în subsidiarul acţiunilor şi sentimentelor sale ca şi cea complexă, modernă. Reducerea lumii la o cauză primară, unică şi atotputernică a fost şi este încă rezultatul unei mentalităţi unicauzale cu influenţe cruciale în filosofie şi religie. Pornind de la acest pattern ideatic religia a devenit şi ea o hermeneutiă a naturii, un mod de decodificare a mesjelor trimise de divinitate către muritori. Într-o etapă istorică unde informaţia era valoroasă şi bine ascunsă omul religios (primitiv în special) interpreta orice întâmplare din natură ca pe un mesaj trimis de divinitate şi căruia trebuie să îi de curs. Analiza acestor mesaje şi decodificarea lor devenea o problemă de viaţa şi de moarte, de câştigare a bunăvoinţei zeilor sau de stârnire a mâniei l or. Mesajul acesta trebuia sa fie unic, fără echivoc, asemenea poruncii unui stăpân.

Cel de-al doilea imbold psihic este cel al justiţiei şi rolului ei în societatea postprimitivă. El este implementat prin educaţie devenind lege în toată regula. Un conflict între doi poli politici este interpretat după modelul "inocent-vinovat" , "pozitiv-negativ" sau "adevărat-fals". În principiu învingătorul îşi impune respectul şi legea sa învinsului. Mai mult decât atât învingătorul va tinde să arunce în cârca adversarului sau relele colaterale inerente rezultate din confruntarea lor. Celălat este scos ţap ispăşitor, cauză unică a relelor realităţii. Unicauzalitatea se poate extinde astfel la întreaga justiţie pornind de la această origine. Justiţia nu are rolul echilibrului social aşa cum considerau curentele filosofice de coloratură clasică. Faptul că justiţi a nu caută echilibrarea pagubelor este dovedit de lipsa de acoperire a pagubei din rezervele comunităţii pentru păgubitul căruia nu i s-a descoperit agresorul sau infractorul. Chiar dacă în unele comunităţi o astfel de măsură se întâmplă totuşi ea nu este universală. Ea are rolul de a împiedica nesupunerea socială faţă de senior şi nu este interesată de a face "dreptate" unei părţi vătămate cât mai curând de a-l impiedica pe presupusul agresor să repete agresiunea şi să treacă la perfecţionarea şi canalizarea ei către centrul autorităţii comunităţii. Acesta este cel mai mare posesor de bunuri al ei, este monarhul, seniorul, boierul. A gândi cauza unică, a spune acuzativ "din cauza ta" este combustibilul ideatic al justiţiei moderne. Filosofic vorbind nici o justiţie nu poate pedepsi "vinovatul" dacă acceptă o altă ca uză în corpul infracţiunii, alta decât însuşi persona sau ac'iunea directa a celui care a comis-o. Dacă justiţia ar accepta astfel de cauză/cauze secundară/multiple atunci, pe măsura diversificării a acestora şi pedeapsa tinde să se difuzeze către ele. În acest caz pagubitul se poate treyi în situaţia de afi destul de "vinovat" ca şi infractorul, lucru pe care superiorul social nu l-ar putea accepta... Chiar şi stabilirea unui top al importanţei spectrului cauzal implică un exerciţiu axiologic de ierarhizare care, ca orice astfel de demers, este unul subiectiv personal.

Psihanaliza "infestată" din interior şi exterior de mentalitatea unicauzalităţii


Prejudecata unicauzalistă a atins în cele mai mici şi mai intime spaţii inclusiv gândirea psihanalitică. Pretenţia de universalitate absolută a interpretărilor simptom elor şi viselor a întunecat minţile celor mai activi membri ai mişcării psihanalitice. Deşi aveau mai multe lucruri în comun decât diferente unii dintre ei au ajuns la dispute cu consecinţe inclusiv pe plan personal, devenind duşmani unii altora. Acest lucru a condus la scăderea autorităţii şi influenţei psihanalizei în rândurile cercurilor culturale contemporane. Cea mai importantă şi gravă auzaţie adusă psihanalizei a fost aceea de şarlatanism iar susţinătorii ei au adus un argument aproape imbatabil: un acelaşi personaj a fost plimbat pe la diverşi psihanalişti care au oferit explicaţii şi analize diferite pentru aceleaşi acte psihice. Psihanaliştii la rândul lor au replicat ca subiectul se schimbase, că psihanaliza a avut efect asupra sa iar ceilalţi au analizat totuşi un alt om. Însă nici analiza consecutivă, cu psihanalişti analizând izolat aceleaşi manifestări n u a condus la identitate a rezultatelor. Nelămurirea este dată însă tocmai de acea prejudecată a unicauzalităţii.

Astăzi se poate vedea foarte bine că un act psihic ar mai multe cauze, are mai multe cauze, mai multe înţelesuri. Supravieţuirea unei mentalităţi religioase brute în câmpul psihanalizei a făcut ca acceptarea înţelesului multiplu să nu fie posibilă. Fiecare dintre psihanaliştii combatanţi vedea doar o singură explicaţie, cu valabilitate universală, şi respingea celorlalte explicaţii venite de la colegi. Neacceptarea apriori a valabilităţii acestor analize presupunea rămăşiţele unei gândiri religios-primitive şi justiţiar-moderne în corpul mentalităţii psihanalitice.

S-a considerat de multe ori că interpretarea psihanalitică este mai mult o artă decât o ştiinţă. Dacă se ia în calcul siguran ţa epistemologică a datelor extrase de psihanalist de la analizant în procesul analizei (şi nu de efectele lor asupra analizantului) siguranţa ştiinţifică a acestora nu există. Ultimul cuvânt în materie de verificare ştiinţifică a acestor date ar fi pur şi simplu un microscop de rezoluţie inimaginabilă pentru asociaţiile şi reprezentărilor din creier. Pentru tehnologia de astăzi aşa ceva este de domeniul SF. Aşadar, la fel ca şi în cazul artei şi actul psihic are mai multe explicaţii, mai multe cauze ale apariţiei lui. Fireşte, la fel ca şi în cazul artei există riscul să nu mai putem deosebi valorosul de nevaloros. S-ar putea spune orice despre un act psihic. La fel ca în cazul artei valoarea produsului psihanalistului (explicaţia şi explicitarea actului) este dat de autoritatea şi experienţa (succesele) acestuia. Exp licaţile diferite se pot ali nia pramidal într-un top al importanţei lor la fel cum există arborele cauzal însuşi. Deşi valabilitatea şi topul importanţei explicaţiilor nu va fi prea curând stabilit cu exactitate totuşi acestea există pentru că funcţionează. Iar societatea are nevoie de psihanaliză în special în educaţia primară astăzi mai mult ca oricând. Refacerea autorităţii ei teoretice şi eliminarea prejudecăţilor carteztiene despre autoritatea ştiinţifică este un prim pas a reinventării sale.

Articol publicat initial pe celalalt blog.

Am fost la conferinta de la Hyperion dar am prins doar ultimele 2 expuneri. Cea a lui Cristian Burcos despre moarea universului si cealalta a Ioanei Marculescu numita Istoria muzicii clasice vazuta ca evolutie a unui eu .
In primul caz problemele au fost strict filosofice mai mult asa ca nu o comentez. Cealalta a incercat sa faca o paralela intre Istoria Muzicii si evolutia psihica a omului, in special cu evolutia stadiala infantila. In primul rand pentru mine Stadiile de Evolutie Libidinala infantila teoretizate de Freud sunt neesentiale pentru particularitatile psihicului. Apoi incercarea de a gasi corespondenta evolutiei istoriei muzicii cu evolutia psihica este inoportuna. Eu am facut o astfel de analiza a evolutiei curentelor artistice din artele vizuale. Absolut toate elementele constitutive ale psihicului intra in TOATE curentele artistice. Diferentierea dintre ele este data de:

• evolutia materialelor,
• capacitatea de prezentare catre public,
• principiile metafizico-religioase ale publicului care selecteaza artistul
• educatia artistica a acestuia insusi fata de care artistul se razvrateste la un moment dat.

Toate acestea pot imprumuta elemente particulare, periferice ale psihismului sau. Ele nu pot fi explicate decat prin hazardul particularului si nu prin universalitatea stiintifica a nucleului Psihicului general propus de psihanaliza generala (aici aceste presupuse stadii). Psihanaliza ar putea explica un curent sau altul daca tine cont de aceste particularitati ale mediului social care pot influenta formarea estetica a artistului. Dar, fireste, in acest caz devine mai mult sociologie decat Psihanaliza.
Structura psihopatologica a artistului se poate manifesta in ele insa esenta lor nu este aceasta. De altfel curentele au avut exponenti extrem de diferiti sub raportul temperamental. Sa luam de exemplu explozivitatea lui Picasso si calmul lui Miro care au trecut la un moment dat prin suprarealism.