13 noiembrie 2008

Secretele manipulării – noile arme ale sclaviei

english version here

Petru Marx nucleul principal al exploatarii sociale este plusvaloarea. Petru Marx nucleul principal al exploatării sociale este plusvaloarea. Plusvaloarea însă este principiul economiei în general. Nimeni nu face o afacere doar pentru a se află în treabă. Afacerile se fac pentru profit. Nu asta este problema corporatismului (sălbatic), ci manipularea. Omul de rând este presat cu şcoală, cu mass-media şi cu toate instrumentele posibile de manipulare să se simtă inferior şi să vrea mai mult. Acest sentiment de inferioritate este echivalent în plan moral cu ameninţarea cu moartea prin care sclavul antic era definit: „un individ care trebuia ucis dar nu s-a găsit timpul necesar pentru asta”. Atunci când seniorul vine cu armata să fure o parte din recolta ţăranului pe post de bir, practic îl transformă pe acesta în acelaşi sclav care trebuia să fie ucis. E clar că şi sclavul şi ţăranul îşi pierd viaţa în secunda a doua după ce nu mai sunt productivi şi refuză să muncească, sau să îşi cedeze seniorului bunurile.

Astăzi, într-adevăr nu se mai vine cu arma să ţi se fure bunurile. Seniorii au evoluat şi s-au umanizat. Astăzi le dă servitorul de bună voie dacă vrea să aibă unde să muncească. Acum noii stăpâni nu mai vin cu armele direct pentru convingerea supuşilor să execute ordinele, ci mai întâi vin mercenarii cu hârtii şi documente, cu care pun întrebări. Ai acte pe pământul asta? Ai acte pe proprietatea asta? În acel moment sclavul contemporan vede în obrazul lipsit de expresie a executorilor pe vechiul senior care folosea ridicatul birului în locul acestor instrumente moderne de supunere. Cine nu dădea birul, primea un pumnal în inimă. Astăzi nu se ajunge aici, însă prezenţa discretă a unui poliţist înarmat poate intensifica retrăirea angoasei birului secolelor trecute. În plan concret, asta se traduce prin îmbogăţirea şi mai mare a corporaţiilor, şi acumularea de tulburări psihice pentru muncitor şi urmaşii acestuia. Putem vedea aici o tristă conversiune între sănătatea psihică a sclavilor şi bogăţia stăpânilor.



Ameninţarea cu moartea este o suprastimulare a Complexului Traumatic şi, prin urmare, a tulburărilor psihice în care acesta intră ca parte constitutivă. Angoasa este atât de mare încât civilizaţia şi tehnologia le pare multora un păcat şi o pierdere a naturii intime a umanităţii. Astăzi ameninţarea concretă cu armele a cedat locul manipulării, adică a unei uriaşe propagande. Un imens aparat de propagandă este ţesut sistematic în jurul convingerii omului de rând să între în fabrici. Cu cât eşti mai stresat şi mai ameninţat, cu atât nivelul adrenalină îţi este mai ridicat, şi cu atât ai nevoie de consum cât mai mare. Vrei mereu mai mult, îţi părăseşti familia pentru o alta, pentru a începe o viaţă nouă. Puterea de muncă este din ce în ce mai mare, eşti din ce în ce mai profitabil pentru corporatişti, dar viaţa ta devine una a unui animal hăituit, aşa cum nu s-a mai văzut pe pământ.

Problema este că manipularea şi ameninţarea concretă nu sunt atât de diferite între ele. Marii corporatişti şi-ar face armate, şi ar lasă-o baltă cu poveştile despre statul de drept şi drepturile omului, în momentul în care muncitorii ar refuza în bloc să mai intre în fabrici. Pur şi simplu manipularea făcută cu armata de dezinformatori şi publicitarişti e mai ieftină decât cea făcută cu armatele clasice. Dar mutilarea spirituală a omului de rând, făcută prin manipulare, este diferită doar formal faţă de cea a ameninţării cu armele. În loc de suprasolicitarea Complexului Traumatic se suprasolicită Complexul Dyonisos şi cel Sisif ; omul nu mai e speriat ci doar deprimat. Asta da schimbare!

Adevărul este că, ţinând cont de experienţele occidentale ale secolelor trecute, nu e chiar mare greutate să provoci o astfel de manipulare. Sclavului i-a intrat în sânge întunericul , e dominat de mitul peşterii, şi caută el însuşi cu disperare un stăpân care să îl comande, şi căruia să i se abandoneze anestezic. El e masochist social. Parşivii care profită de pe urmă mutilării istorice a castei sclavilor au impresia că pot face acelaşi lucru şi cu restul lumii, şi rămân surprinşi atunci când văd că unii dintre non-occidentali răspund cu limbajul lor propriu acestei agresiuni economice şi politice neocolonialiste. Adevărul este că occidentul s-a cam obişnuit cu pasivitatea băştinaşilor în a se lăsa înrobiţi. Autorităţile SUA rămân perplexe atunci când lumea arabă refuză schimbul între petecele de hârtie tipărită cu portretele diferiţilor oligarhi pe ele, în schimbul bogăţiilor lor naturale.

Aici este marea ipocrizie; nu numai că „societatea deschisă” de astăzi nu face nimic pentru a atenua această anomalie istorică, dar chiar o accentuează prin manipulare. Sintagma „egalităţii de şanse” conţine în sine conceptul de societate anacronică, sălbatică. Ce înseamnă „şansă”? Şansa, norocul sau oportunitatea sunt stări ale crizei, ale stărilor limită. Un adversar redutabil nu îţi da nici o şansă în timpul jocului. Adică îţi este mult superior. Iată cum, încă din start, societatea se dovedeşte a fi civilizată doar pentru unii. Restul stau la dispoziţia „şansei”. Cu cât prădătorul e mai sătul, cu atât şansele de supravieţuire ale prăzii sunt mai mari. Şansa este libertatea oferită de cel puternic şi numai simpla existenţă a unuia “mai puternic”, care permite existenţa şansei, contrazice însăşi posibilitatea existenţei egalităţii de şanse. Fireşte, sistemul poate oferi exemplul unui câştigător la loto, care a devenit prinţ din cerşetor, sau al unui reprezentant (de obicei unic) al unui procent infim de eliberare socială şi spargere a ermetismului; dar asta e departe de a fi egalitate de şanse. Aşa ceva este doar campanie electorală, este o situaţie nereprezentativă, care pare a fi reprezentativă odată ce este mediată excesiv de presă. Egalitatea de şanse este de fapt un ansamblu minim de măsuri menite să justifice o minciună venită din adâncul sistemului, anume că unii sunt născuţi cu drept divin de a fi slujiţi de restul omenirii.

Ce înseamnă formula „egalitate de şanse”? De unde a apărut ea? Obiectul şansei îl face omul de pe stradă, care chiar poate ajunge de facto pe stradă dacă nu îşi plăteşte taxele. Se poate rata. Dacă are „şansă” poate scăpa de un astfel de deznodământ. Doar cei supuşi, sclavii, au astfel de viaţă lăsată la îndemână şansei. Ceilalţi nu au nevoie de vreo şansă, pentru că ei nu ajung în astfel de situaţie, indiferent câte fărădelegi ar face. Pe ei îi protejează sistemul şi atunci când ajung să facă crime odioase. Omul de rând ajunge imediat la închisoare pentru că nu şi-a plătit taxele, sau face nişte erori de administraţie a proprietăţii sale. În schimb, marii conducători de bănci falimentare pleacă imediat la vânătoare, să se relaxeze după ce statul a pompat sutele de miliarde de dolari în erorile lor administrative, pentru a evita o criză financiară. Cam asta e „egalitatea de şanse” …!

Tehnologia la care au ajuns ţările avansate permite robotizarea vechilor munci, în aşa fel încât viaţa omului simplu ar trebui să fie una mai liberă. Mentalitatea clasică, supravieţuitoare în cei ce s-au izolat în turnul de fildeş al sistemului politic, face însă din omul de rând contemporan un dezechilibrat psihic. Până şi animalul prădat (din viaţa sălbatică) este cuprins de anestezie psihică în momentul în care prădătorul îl ucide, în aşa fel încât nu mai simte disperarea morţii. Chiar şi aşa, cea mai mare parte a vieţii animalului prădat este trăită în linişte şi relaxare. Memoria lui scurtă, fapt ce îl face să uite că în urmă cu câteva ore un semen le-a fost răpus de atacul prădătorilor. Dimpotrivă, omul contemporan, prins în maşinăria corporatistă a exploatării, se află într-o teribilă cursă permanentă de supravieţuire. Pentru un astfel de om, tehnologia şi civilizaţia este un blestem. Nu numai că acestea nu i-au adus confortul promis odată cu acceptarea civilizaţiei, dar i-au adus ceva ce viaţa pe pământ n-a mai întâlnit în materie angoasă. Unii ridică inocent din umeri, şi se întreabă cum e posibil ca un scelerat să intre cu o armă intr-o instituţie şi să tragă în tot ce mişcă. Însă un astfel de om, din ce în ce mai prezent în zilele noastre, este rezultatul unui sistem diabolic al civilizaţiei contemporane. Răzbunarea la întâmplare a unor astfel de oameni disperaţi a început să fie văzut de sociologi încă de la începutul secolului XX. Din păcate lucrurile s-au complicat în loc să se rezolve de atunci.

Ceea ce trebuie să facă sistemul în acest moment este desfiinţarea de urgenţă a instituţiilor prevenţiei care se regăsesc în povara ce trebuie dusă de omul simplu. În loc să fie îndobitocit şi umilit, statul ar putea să îl ajute cumva, birocraţii de la ghişee pot fi trimişi la el acasă, în loc să se ducă el şi să piardă timpul. În felul acesta inclusiv birocraţii mai schimbă aerul şi ies şi ei din sentimentul de închisoare pe care îl dă munca la birou. Pe stradă ar putea fi puşi agenţi de informare, care imediat să ajute omul simplu cu o informaţie, atunci când omul simplu e nedumerit. În şcoală copii ar putea să înveţe că cel mai important nu e să ridici piramide şi imperii financiare, ci să îşi trăiască liniştiţi viaţa. Statul trebuie să împiedice în mod expres manipularea muncitorului în scopul îmbogăţirii necontrolate şi aberante a unei minorităţi, care nu are ce face cu astfel de bogăţii, şi a cărei unică satisfacţie pentru deţinerea ei pare să fie tocmai mizeria celorlalţi . Cred că civilizaţia actuală îşi permite să folosească munca făcută din plăcere, şi nu munca manipulată, munca ce reiese în urmă disperărilor ameninţărilor diverse, venite asupra sclavului contemporan. Din cei care fac exces de muncă astăzi se vor alege mâine viitorii depresivi ai comunităţii, iar preţul plătit va fi mult mai mare. Copiii noştri vor plăti un astfel de preţ. Există destule instituţii populate cu mici despoţi făcute pentru a menţine şi a cultiva dualismul social şi nu societatea deschisă. Instituţiile statului contemporan occidental pe care îl supranumim, civilizat sunt făcute pentru a promova vechiul despotism într-o formă mai voalată. E timpul să îl eradicăm total.



Pur şi simplu, ele se manifestă inconştient şi acţionează odios. Tipul acesta de comportament inconştient este cu totul altul decât cel al nevroticului care îşi pune sieşi beţe în roate, şi astfel se împiedică spre dezvoltare. Acesta e inconştientul sclavului. Vorbim aici de inconştientul stăpânului format pe puterea armelor şi ameninţărilor. Vorbim de un comportament de trădător şi mercenar. Vorbim de un comportament al intereselor meschine, de lipsa de empatie, de egoism şi, mai ales, de lipsa oricărui sentiment de remuşcare. Inconştientul stăpânului nu este unul al psihoterapiei. El e în stare să facă risipă cu orice preţ, e în stare să se implice în acţiuni fără sens, doar pentru a şti că prostimea rămâne proastă. Nu poate concepe un alt tip de existenţă, decât aceea satrapica de a ofensa, insulta şi comanda.

Diferenţa acestui inconştient faţă de regretele şi angoasele nevroticului şi depresivului este ca de la cer la pământ, ca de la stăpân la sclav. Când îi aud pe psihanaliştii tradiţionali cum discuta de psihanaliza aplicată claselor superioare (cu tradiţie), mă apucă râsul. Astfel de oameni nu sunt victimele omenirii, nu (mai) au nevoie de ajutor. Ei deja au epuizat societatea de atâta ajutor pe care nu îl cer, şi şi-l iau cu nonşalanţă din proprie iniţiativă. Aceşti oameni nu suferă decât din pricina faptului că le-a mai rămas un pic de umanitate în ei, şi din când în când au mici pusee de vinovăţie pentru starea lor parazitară. Nu îţi mai poţi păstra vreo regulă de abstinenţă şi nici neutralitatea binevoitoare. Aici se cere o acţiune comunitară, una empatică faţă de ceea ce înseamnă fiinţa umană. Nici măcar psihanaliştii clasici nu tratează un sadic care ucide câte o femeie pe săptămână. Eu sper că nu! Aşa cum un alcoolic nu e primit beat în terapie, la fel ar trebui că şi un sadic să fie primit doar dacă îşi întrerupe seria de crime, în caz că cineva ar avea curajul să îl trateze. Însă pentru aceşti oameni, pasiunea aceasta este văzută ca normalitate, nu ca o tulburare psihică. În aceeaşi măsură, renunţarea la aceste principii terapeutice trebuie să se facă şi în cazul unui astfel de „pacient”.





4 comentarii:

  1. Imi permit un mic comentariu, desi nu am citit tot ce ai scris si nici nu sunt de formatie umanista, ca sa pot avea o vedere de ansamblu.
    Problema manipularii cred ca este foarte reala. Eu lucrez intr-o companie mare si multinationala; ni se impune prin manipulare (prin sugestii, mai in gluma - mai in serios, prin obligatii indirecte, prin programe de gestionare gandite parca sa deserveasca sefii) sa respectam o intreaga ierarhie cu iz de armata (o intrega birocratie pentru lucruri uneori asa de simple), sa nu cerem explicatii sefilor (daca nu vrem, cica nu avem incredere); intentionat se lanseaza din cand in cand zvonuri care sa duca la certuri interne care pot fi fructificate prin retragerea unor drepturi pentru ambele parti aflate in conflict; mentinerea lipsei de informatii, sau informatii verbale false... O intreaga menajerie.
    Mediul de lucru il percep ca fiind ostil si puternic stresant (cu mare usurinta ii pot spune jungla) si efectele se resimt in timp (deprimare si alte probleme).
    Oare ce scop pot avea toate astea, daca nu eficienta maxima?
    Eu ma chinui sa gasesc o solutie la nivel individual si nici nu am cum sa cunosc situatia de ansamblu.
    Desi, s-ar putea sa fie cam acelasi lucru...
    Uneori ma intreb daca nu cumva se experimenteaza pe noi diverse metode de manipulare, unele de-a dreptul hilare.
    In privinta sanselor, cred ca termenul are un continut care depinde de asteptarile individului.
    Iar pradator&prada vor exista intotdeauna; si rolurile cred ca se pot si inversa...

    RăspundețiȘtergere
  2. Foarte complicata situatia ta. Am trecut si eu prin ea de mai multe ori si cam stiu cum e. Din pacate cred ca singura solutie e demisia. Pare greu de luat o astfel de hotarare dar, cel putin in cazul meu, daca privesc in urma observ ca a fost decizia cea mai buna.

    Cat despre prada-pradator cred ca e normal sa existe in lumea salbatica si nu in cea civilizata care se pretinde cea actuala. Din pacate aceasta "eficientizare maxima", adica profitul maxim care atarna greu pe umerii angajatilor si pe sanatatea lor concreta este o irosire a resurselor. Seful cel mare e aplaudat 10 minute pentru "dibacie"... Propriuzis el traieste la fel si cu 1 milion si cu zece. nu mananca de 10 ori mai mult. Doar mintea lui e dezumanizata!

    RăspundețiȘtergere
  3. OK, n-am avut intentia sa sune ca o jalba personala. Alt exemplu mai la indemana n-am gasit. Nu e singular si nici complicat. Demisia este calea cea mai simpla. Dar daca nu ti-ai creat alte posibilitati, atunci seamana a fuga (si e buna si asta, in ultima instanta); dar cand nu rezolvi o situatie si fugi de ea, de obicei se repeta. Pana ii gasesti o rezolvare...
    :) Si ca sa rezolvi o problema, mai intai trebuie s-o intelegi bine. Sunt in plin studiu...
    :)

    RăspundețiȘtergere
  4. :)
    Nu stiu daca ar fi chiar fuga. Eu as numi-o mai curand curatenie sau debarasare. Oricum, succes la studiu! Sper sa intelegi natura ca s-o poti stapani :)

    RăspundețiȘtergere

Comentariile agresive si injurioase vor fi sterse