Proiecţia şi reparaţia în psihologia socială
Cu ceva timp în urmă, timp de câteva zile a circulat o ştire pe toate canalele despre un politician român care şi-a bătut soţia. Culmea ipocriziei, bătăuşul făcea parte şi dintr-o comisie parlamentară de stopare a abuzurilor. Şi, după ce ştirea a ţinut capetele de afiş câteva zile, chiar el se autopropunea a fi un şef al unei alte comisii menită să investigheze violenţa domestică. Pentru o astfel de nesimţire noi românii avem două zicale, respectiv „râde ciob de oală spartă” şi „scoate bârna din ochiul tău înainte de a scoate paiul din ochiul altuia!”. În toate limbile pământului există ceva similar. De exemplu în limba engleză există expresia „The pot calls the kettle black”, care literal se traduce prin „Oala critică ibricul că e afumat”. Pentru cealaltă în engleză există expresia „be the change you want to see in the world!”, care literal se traduce prin „fii schimbarea pe care o vrei în lume!”.
Aceste expresii sunt menite să demaşte ipocrizia dublă, cea a judecătorului corupt, nu în sens de magistrat, ci de evaluator al unor fapte şi situaţii. Un moralist se presupune nu doar că judecă situaţii ci şi că pune în fapte principiile sale morale, şi încearcă să îşi adapteze critica lumii în funcţie de propriile percepte morale. Desigur, există multe abateri de la asta, iar proverbul „fă ce spune popa, nu ce face popa!”, e o replică simetrică a primelor două. Majoritatea preoţilor sînt nişte „cioburi” mai mari sau mai mici, care „râd” fie de cioburi şi mai mici, fie de oale sparte. Cumva, ca multe proverbe şi ziceri, acesta susţine ideea contrară, după care e posibil să fi şi un pic ipocrit în a concretiza vorbele şi faptele.
Marele filosof al moralei Immanuel Kant spunea că oricine are spirit moral (raţiune practică), şi oricine poate judeca faptele rele, indiferent dacă sînt ale altuia sau ale lui însuşi. În mare parte sînt de acord cu ce spune Kant, deşi sînt unele situaţii în care teoria lui pică. El nu ştia ce ştiu eu despre sadismul ucigaş, pe care l-am descris în documentarul meu „
Sadismul în politica internaţională” . Asemenea majorităţii tulburărilor libidinale ireversibile, şi sadismul ucigaş are o variantă de neconcordanţă, adică de jenă şi învinovăţire pentru aceste porniri sexuale maladive. Însă el are şi forma concordantă, unde subiectul îşi pune în act pulsiunea fără nici un fel de restricţii morale şi ocolind cu abilitate pe cele legislative. Aceeaşi situaţie există şi în cazul sadismului social, din care derivă cel sexual. Or avea ei pilonii acestei lumi vreo pâlpâire de imperativ categoric în mintea lor, însă puterea libidoului deformat şi a lăcomiei economice surclasează cu mult această palidă forţă morală în vectorul lor general emoţional şi comportamental. Că e un firicel de imperativ moral în aceste cazuri, pot accepta, dar nu că ar fi şi categoric. Aşa că, o fi profesorul Kant moral, dar cei mai mulţi dintre puternicii zilei aproape că nici nu simt această presiune morală, toate acţiunile lor fiind ghidate de interese guvernate de profit.
Actualii conducători ai lumii civilizate sînt urmaşii criminalilor de lux din urmă cu câteva milenii, care, prin forţa superioară armelor, au ucis şi violat, după cum am tot spus-o în această carte şi alte materiale, inclusiv în formă artistică în melodia mea „
Statul e mafia” . Criminalii şi urmaşii lor au creat legi, menite să stopeze crimele; asta e culmea fraudei sociale. Din păcate, civilizaţia însăşi e construită pe aceste crime. Capitalismul este croit după promovarea între ei în funcţii de conducere şi de putere în general a celor care au astfel de „hobby-uri” sadice. În mod normal urmaşii nu trebuie blamaţi pentru crimele predecesorilor. Dar ei urmează fidel acel trend, cu unele schimbări minore, şi asta arată că puţine s-au schimbat totuşi din perioada armatelor migratoare ce jefuiau cetăţile.
Capitalismul liberal e dependent de război precum armatele clasice arau dependente de jaf. Singura diferenţă rezidă în faptul că în perioada modernă sistemul social actual găseşte o justificare dezinformaţională pentru aceste crime şi războaie, pe când în trecut ele erau considerate activităţi normale.
Dincolo de absurdul situaţiei, este şi mai absurd că, printr-un amplu proces de dezinformare ce ţine de secole, noi am ajuns să fim convinşi că această fraudă socială este normală; nu putem imagina că ar putea exista o altă entitate deasupra statului care să facă ordine în societate şi să ne apere de criminali. Însă însăşi criminalitatea este un fenomen atent produs şi controlat de aceşti infractori de lux care deţin pârghiile societăţii, aşa cum
am spus-o intuitiv în melodia mea „Polizia assasina”
Alternativa la imperativul categoric este conceptul psihanalitic de „proiecţie”, teoretizat de Sigmund Freud la peste un secol de la aserţiunile lui Kant. Mecanismul e asemănător, însă forma celor două concepte este diametral opusă. Imperativul categoric este o expresie a divinităţii care se luptă fie cu răul diavolesc în fiinţa umană, fie cu imperfecţiunile sale materialiste, aşa cum au fost susţinute anterior de Platon sau Descartes. Dimpotrivă, proiecţia a fost gândită de Freud ca o zbatere a fiinţei omeneşti de a scăpa de predispoziţiile psihopatologice mai mult sau mai puţin maladive. Freud credea că psihopatologia este starea umană naturală cu toate ororile ei, iar normalitatea este un echilibru emoţional fragil şi provizoriu, prin care legile comunitare şi morale în general reuşesc să suprime această stare iniţială. El şi alţii după el, precum Melanie Klein, ar interpreta gestul politicianului bătăuş de a înfiinţa o comisie parlamentară pentru monitorizarea şi controlul violenţei domestice ca o încercare de reparaţie faţă de gestul său josnic de a-şi lovi soţia; pe de o parte, o astfel de comisie e în măsură să îi promită acesteia că el nu va mai comite această greşeală; însă, pe de alta, el şi-a lăsat o variantă de auto-scuzare printr-o potenţială acuză la adresa soţiei, cum că ea ar i-ar fi provocat reacţia fie prin acţiuni şi cuvinte supărătoare, poate chiar prin violenţă. În ultima variantă gestul lui josnic de lovire a soţiei nu mai pare atât de josnic, ci chiar justificat parţial sau total ca legitimă apărare.
Şi de aici încolo se trece la o acţiune de forţă asupra soţiei; ea poate fi realmente „convinsă” să recunoască faptul că ar fi început acest conflict, inclusiv că s-a dedat la violenţă împotriva soţului politician, care ar fi răspuns şi el în legitimă apărare. La mijloc e imaginea parlamentului, şi aşa cocoloşită în percepţia publică. Presiunile asupra soţiei pentru a-şi modifica declaraţia sau a accepta această manufacturare de probe pot fi justificate prin raţiuni de siguranţă naţională. Supradimensionarea acestei „provocări” din partea soţiei pentru justificarea gestului brutal al politicianului este un act de proiecţie dezinformaţională complexă. Când a teoretizat-o, Freud a inclus acest oncept în grupa aşa-numitelor „mecanisme de apărare a Eului”. Această proiecţie extinsă poate duce la strategia de auto-scuzare prin „blamare a victimei”, odată ce cel ce a încălcat normele sociale este pus în faţa unei pedepse sau oprobriu public.
Remarcăm că imperativul categoric este o acţiune morală generată de o entitate superioară, supraumană, care sălăşuieşte în om, în timp ce proiecţia nevroticistă este o reacţie de supravieţuire sau de implorare a clemenţei din partea unor judecători sociali. Ce-i drept, de aici se pot deschide speculaţii filosofice complexe care apropie cele două viziuni, însă nu e cazul pentru a le descrie aici.
„Whatabaout-ismul” este şi o constantă a judecăţii critice şi echilibrate
Am arătat în secţiunea numită „
Tehnici de dezinformare indirectă asupra realităţii” că ceea ce psihanaliza clasică numea (mecanismele de apărare al Eului în formă de) „deplasare” „refulare”, „formaţiune reacţională” (contracarare) sau, „identificarea cu agresorul” sînt nişte strategii personale de dezinformare de tip nevroticist este făcute intuitiv. Freud le declara inconştiente. „Proiecţia”, aşa cum a descris-o el, este în aceeaşi situaţie. Dimpotrivă, atunci când aceste tehnici individuale se fac metodic, sistematic şi conştient asumat, utilizând datele psihologiei şi statisticii, şi cu echipe specializate din cadrul spionajului civil, ele se cheamă tehnici de dezinformare.
O astfel de fraudă ideologică realizată prin proiecţie asupra unui adversar ideologic a atins un nivel nemaivăzut de dezinformare odată cu conceptul contemporan de „Da’despre’-ul” (whatabaout), ieşit pe piaţa media recent, în urma invaziei ruseşti din Ucraina. „Da’despre’-ul” poate fi un argument de blamare a victimei, precum justificarea comportamentului violent al soţului faţă de anumite cuvinte jignitoare aduse de soţie. Dar răspunsul cu „dar despre…” poate fi perfect justificat în faţa unor alegaţii asupra unor oameni fără putere politică sau a unei pedepse prea aspre. Isus a folosit o astfel de apărare prin „whatabaout-ism” atunci când nişte justiţiari extremişti voiau să ucidă cu pietre o femeie adulteră. Literal cuvintele sale au fost: „să arunce cu piatra primul care este fără de păcat!”. Tradusă în retorica „da’despre’-istă”, această replică ar suna astfel: „dar despre păcatele celor care vor să ucidă această femeie pentru adulter ce zicem?”. Sau, într-o formulare mai simplă: „dacă această femeie trebuie ucisă pentru crima de a fi comis adulter, atunci ce pedeapsă să aplicăm celor care fac crime similare?”. Remarcăm aici că judecata lui Isus este una cumpătată; femeia a greşit încălcând normele căsătoriei, însă eroarea ei nu este atât de mare încât să fie lovită violent cu pietre sau chiar ucisă.
„Whatabaout-ismul” poate fi şi o reacţie naturală de apărare în faţa denigrării. Michael Jackson foloseşte literal cuvintele „what abaout (sunshine, rain…)” în versurile celebrei sale melodii „Earth Song”. De asemenea, în piesa „Why you wanna trip on me?”, el foloseşte retorica contra-atacului de tip whatabaout, după reproşurile presei de scandal faţă de anumite excentricităţi pe care el le avea până în 1990, continuate ulterior în alegaţiile fără nici un fel de dovadă că ar fi molestat copiii. Şi, într-adevăr, atunci când o întreagă presă ignoră problemele grave ale societăţii, lipsa de locuinţe, şomajul, corupţia, războaiele, poluarea şi multe altele, şi îl denigra pe el pentru că şi-a albit pielea sau că şi-a schimbat tunsoarea sau alte extravaganţe tipice artiştilor, atunci e justificată o astfel de apărare prin „whatabaout-ism”.
Iată că „whatabaout-ismul” nu este o tehnică de dezinformare sau un semn al erorii. Acesta poate fi o invitaţie la viziune complexă, din mai multe unghiri, asupra unei situaţii. Faptul că acest tip de judecată este prezentat de mass-media, şi marii mincinoşi de prin universităţi, ca o tehnică de dezinformare, este el însuşi o dezinformare. După cum vom vedea mai jos, spionajul civil nu doreşte o viziune mai detaliată a supuşilor asupra războiului din Ucraina, descris ca intenţie a lui Putin de a reface URSS şi de a invada cât mai mult din Europa. Dar retorica de tip „whatabaout-ism” e mai veche. Ea a fost observată încă din anii 1970 folosit în contexte similare celei a războiului din Ucraina de cei care nu acceptau o viziune unilaterală, de obicei oficială, asupra unor evenimente asemănătoare. De aici spionajul civil a creat o naraţiune de condamnare a celor care refuză viziunea oficială, prin imaginea de tehnică de dezinformare pe care ei ar practica-o, prin retorica „da’despre’-istă”
Denigrarea în bloc a analizei de tip „whatabaout-ist” ca instigare la suspendare a judecăţii critice
Retorica de denigrare în bloc a răspunsului de tip „whatabaout-ism” poate fi ea însăşi un „whatabaout-ism” de tipul blamării victimei. Ea reia cu o mult mai abilă forţă de justificare spirala violenţei descrisă de mai sus între cei doi soţi; bărbatul îşi justifică acţiunea prin reacţia la provocările soţiei. De aici spirala poate continua în sens descendent sau ascendent. Soţia se poate răzbuna pe soţul agresiv cu o pedeapsă disproporţionată precum asasinatul. Observăm cum trecerea pe o nouă treaptă a spiralei violenţei de la insultă la agresiune şi apoi asasinat se face cu o anumită justificare din partea celor implicaţi în ea. Însă motivele indicate sînt cu mult sub acoperirea reacţiei disproporţionate de ripostă. Bărbatul furios îşi justifică acţiunea brutală şi se apără împotriva acuzaţiei de violenţă domestică prin acţiunile provocatoare ale acesteia. În acelaşi fel şi soţia ucigaşă îşi justifică parţial crima. Justificarea tinde să ia aspect de legitimă apărare, ca în cazul unui potenţial jefuitor ucis de proprietar în timpul unui atac. Observăm că glisorul între legitimă apărare şi blamare a victimei este foarte mobil, şi fiecare oscilează între limitele sale în funcţie de configuraţia emoţională personală.
În ceea ce priveşte invazia rusească, atât retorica oficială occidentală cât şi cea a lui Putin folosesc în tandem dezinformarea, coordonată de aceleaşi forţe. Dezinformarea rusească justifică invazia prin interesul declarat al Rusiei de a proteja etnicii ruşi din Ucraina, aflaţi în conflict cu etnicii locali. Însă această justificare este una mult disproporţionată, exact asemenea soţului agresiv care răspunde cu violenţă la cuvinte jignitoare spuse de soţie din exemplul de mai sus. În primul rând relaţiile dintre cele două etnii s-au ameliorat faţă de la marele conflict din 2013. Şi atunci armata rusă a pătruns pentru o scurtă perioadă pe teritoriul ucrainean şi a purtat o confruntare cu cea ucraineană. Intervenţia tardivă, la aproape o decadă de la acel conflict, tocmai atunci când tensiunile etnice se vor mai fi atenuat, este o absurditate. De fapt, după cum putem întrevedea, interesul ascuns al pilaştrilor oficiali ai Rusiei a fost acela de a redeschide acel conflict. Capitalismul e dependent de conflicte şi războaie ulterioare.
Adaptată la exemplul cu soţul bătăuş, această justificare ar aduce o eroare/provocare făcută de soţie cu mult înainte, căreia el i-a dat riposta mai târziu. Apoi, dacă imaginile cu oraşele distruse din estul Ucrainei sunt adevărate şi nu trucate, observăm că această „operaţiune militară specială” i-a lovit atât pe combatanţii ucraineni dar şi pe proprii conaţionali, lăsându-i fără locuinţe. Cu alte cuvinte, războiul justificat prin ajutorul etnicilor ruşi din Ucraina mai mult i-a nenorocit pe aceştia decât să îi ajute. Nu în ultimul rând, cu costurile acestui război administraţia Putin mai bine crea locuinţe în interiorul uriaşei Rusii pentru ruşii persecutaţi în Ucraina. Iată că justificarea acestei invazii are mai multe bile negre decât bile albe.
În contrapartidă, dezinformarea occidentală minte despre planul Rusiei de a recrea URSS şi a invada cât mai mult din Europa. Ea ignoră în primul rând acel procent minor de justificare oferită de Putin, indiferent de cât de mic ar fi acesta. Dar, în loc să spună adevărul despre dependenţa de război a întregului capitalism, inclusiv a Rusiei, ea creează o falsă „teorie conspiraţionistă” menită să ascundă acest adevăr pentru opinia publică. Dezinformarea occidentală deduce din absolut nimic o intenţie a Rusiei de invazie a Europei, de genul celor descrise atunci când am descris
tehnica de dezinformare prin contracarare în documente, în formă de denigrare . În primul rând Putin şi alţi oficiali ruşi nu au vorbit de refacerea URSS; teoria occidentală a invaziei este una a superstiţiilor, nebazată pe dovezi, date istorice sau deducţii logice valide. Europa Occidentală nu a fost vreodată parte a URSS. Aşa că, chiar dacă Putin ar avea această intenţie, Occidentul nu este ameninţat de invazia în sine. Putin a ameninţat cu riposte în cazul în care Ucraina ar fi ajutată în acest război, dar nu s-a ţinut de ameninţare deoarece războiul său nu a depăşit graniţele Ucrainei. În general mass-media oficială detestă „teoriile conspiraţioniste” ale dizidenţilor, unele dintre ele justificate faptic şi istoric, însă funcţionează cu propriile „teorii conspiraţioniste”, lansate în formă de ipoteze cu reverberaţie specială pentru grupuri sociale diverse, care sunt menite să aducă dezinformare în rândul publicului larg.
Invazia rusească de după 1945 este un eveniment traumatic cu reverberaţii transgeneraţionale pentru Europe Centrală şi de Est. Această experienţă a fost groaznică pentru popoarele central şi est-europene, în ciuda creşterii economice şi a nivelului de trai de după război. Violurile şi scandalurile provocate de militarii ruşi în România timp de peste un deceniu de ocupaţie au rămas întipărite în mintea colectivă. Lava psihopatologică care e zgândărită de aceste noi evenimente tulbură judecata limpede, raţională despre amploarea şi riscurile războiului din Ucraina. Deşi majoritatea comentatorilor afirmă literal că nu există risc de extindere a sa în restul ţărilor, totuşi supraexpunerea acestui război în mass-media induce sugestiv contrariul. Luni de zile s-a vorbit la ştiri doar despre acest război, tocmai pentru a comunica şi întreţine panica iminenţei invaziei ruseşti. La doi ani şi jumătate de la începerea invaziei tema războiului încă face ştiri de prime-time şi breaking-news.
Apoi nici măcar Stalin nu a invadat acest spaţiu din justificare imperialistă, ci din intenţia de a dezarma şi controla Germania pentru a nu mai începe vreodată un alt război. Justificarea sa pentru acest scop a fost foarte întemeiată. În urma acestui război au murit în jur de 27 milioane de ruşi, cel mai mare număr de pierderi în funcţie de naţionalitate. Desigur, nu popoarele ocupate au cauzat această crimă, dar ele au fost prinse în vâltoarea vremurilor ca aliate ale Germaniei naziste. Aşa că soldaţilor ruşi, predispuşi la astfel de crime, le-a venit ca o minge la fileu justificarea lor, ca ripostă pentru cei 27 de milioane de ruşi ucişi în Al Doilea Război Mondial.
Spionajul civil a reuşit să folosească dezinformaţional această traumă istorică atât pentru cetăţenii ruşi cât şi pentru cei occidentali. Ruşilor de rând li s-a prezentat minciuna cum că Ucraina ar fi o ţară nazistă, retrezind din amorţeală traumele ruşilor prilejuite de ocupaţia germană de la începutul anilor 1940. Putin a vorbit în nenumeroase rânduri despre acest război ca „operaţiune specială de denazificare”. Alte zvonuri au fost răspândite despre această intenţia Ucrainei de a-şi reface arsenalul nuclear, ceea ce ar creşte riscul unui atac împotriva Rusiei. Traumele Celui De-al Doilea Război Mondial au fost astfel reactivate transgeneraţional, iar majoritatea ruşilor au ajuns să susţină războiul din Ucraina de teama repetării scenariului tragic din urmă cu peste 80 de ani.
Pe de altă parte, dezinformarea cu ţintă occidentală ignoră argumentele spuse prin Putin, care au rezonanţă pentru naţiunea rusă. Ea insistă pe totala lipsă de validitate a argumentului denazificării, fără a-i recunoaşte rezonanţa naţională cu specific rusesc. Ea susţine minciuna Putin= Stalin, dar fără să se spună şi despre invazia germană iniţială a Rusiei şi cei 27 milioane de ruşi morţi din urma ei. Desigur, dezinformarea u vrea să dea idei dizidenţilor începători spre a afla ce am aflat eu despre cum Al Doilea Război Mondial a fost instigat de dinastiile Rockefeller şi Rothschild, după cum am arătat în detaliu în documentarul meu „
Cea mai mare crimă din istorie” . Dacă „prostimea” află despre aceste dedesubturi urâte ale capitalismului, s-ar putea să creadă că şi războiul din Ucraina ar fi făcut după aceeaşi reţetă, dar fără crăpăturile dezinformaţionale din care s-au scurs informaţii pe baza cărora am creat acest sub-capitol.
Dezinformarea cu ţintă occidentală ignoră realitatea că Rusia e cea mai întinsă ţară din lume, cu desfăşurare pe 2 continente, ceea ce nu se potriveşte cu cea a invaziei. Imaginea lui Putin este manufacturată în cea de invadator medieval care vrea să cucerească Europa, eveniment cu reverberaţii transgenersţionale pentru europeni. În felul acesta lor li se stimulează angoasele ancestrale ale invaziilor în special din ultimele 3-4 000 de ani. COVID-19 se va fi dovedit a fi o frică nejustificată, însă invazia este mult mai periculoasă decât o pandemie. Spionajul civil creează astfel pentru occidentali falsa impresie cum că Rusia ar fi diavolul pe pământ iar Occidentul ar fi îngerul pe pământ deoarece luptă împotriva ei şi a lui Putin. Observăm cum atât occidentalii de rând cât şi ruşii de rând au uitat de măsurile aberante luate în ţările lor între 2020-2022 de teama exploziei unei catastrofe umanitare. Ruşii de rând sînt speriaţi de „naziştii” occidentali în general şi cei ucraineni în particular. Occidentalii de rând sînt speriaţi de posibilitatea unui război nuclear declanşat de nebunul de Putin. Astfel, şi unii şi alţii s-au decis să se alieze cu autorităţile în susţinerea/stoparea războiului din Ucraina. Iată cum, prin dezinformări adaptate specificului naţional, spionajul civil a reuşit să resudeze relaţiile dintre popor şi asupritorii represivi atât în Rusia cât şi în Occident, prin aceeaşi reţetă folosită de secole a declanşării unui război! Singura diferenţă este că Occidentul joacă acum mascarada opririi acestui război prin alimentarea cu arme a Ucrainei. Aşa ceva este următorul nivel expresiei absurde din anii 2000 a „războiului împotriva terorismului” rostită de preşedintele american G. Bush.
Forma justificabilă de reproş a atitudinii „whatabaout-istă” faţă de invazia rusească în Ucraina
Acestei manipulări în masă i-au scăpat dizidenţii politici, care nu au vrut să înghită această găluşcă dezinformaţională şi au rămas sceptici faţă de autorităţi. Cine are demnitate nu mai poate fi aliat cu nişte politicieni care au susţinut închisoarea sănătoşilor în propria casă, purtarea obligatorie a măştii, şi constrângeri pentru vaccinare faţă de un virus care s-a dovedit a avea periculozitatea gripei, cu nişte substanţe care nu aveau cum să apară atât de repede ca vaccin autentic. Pentru ei spionajul civil a venit cu o campanie de denigrare, între care primează acuzaţia de putinism. Orice fel de punere sub semnul întrebării onestităţii „adversarilor” de rang înalt ai invaziei ruseşti a ajuns să fie astfel etichetată drept putinism, împachetată în naraţiunea „whatabaout-ismului”. Orice fel de critică la adresa lui Zelensky şi sistemului social ucrainean (care e doar cu doar puţin mai democratic decât cel rusesc) e denigrat ca sprijin pentru invazie, în urma acestei campanii. În 2022 au circulat în social-media mai multe materiale care susţineau că oricine punea sub îndoială sistemul social ucrainean sau coaliţiei occidentale împotriva Rusiei, şi a figurilor sale centrale, era declarat whatabaout-ist şi, implicit, putinist.
Retorica denigrării în bloc a judecăţii „whatabaoutiste (care poate fi şi judecată critică) pe tema invaziei ruseşti din Ucraina are 3 niveluri de dezinformare.
Primul dintre ele vizează caricaturizarea unei raţionări sănătoase de condamnare morală a acestei acţiuni imorale sau ilegale de invazie armată, iniţiată de Rusia. Dizidenţii începători, frustraţi pe politicile oficiale, zise de protecţie împotriva COVID, au avut pe bună dreptate scepticism faţă de condamnarea oficialilor occidentali a invaziei. Însă mulţi dintre aceşti dizidenţi au căzut în plasa susţinerii unei poziţii opuse oficialilor, doar în virtutea inerţiei dizidente, pentru că îi detestau pentru măsurile aberante din timpul pandemiei. Aşa că unii dintre ei au ajuns să justifice 100% această crimă în masă. Dizidenţii mai vechi au fost manipulaţi spre a crede asta de către anumiţi spioni infiltraţi în anturajul lor. Principalul argument pentru această susţinere este faptul că americanii au făcut la fel în diferite contexte internaţionale din ultimul secol, în special în problema Kosovo, cel mai recent eveniment istoric similar, întâmplat în 1999.
E plin internetul de astfel de poziţii de susţinere a Rusiei, deşi la un moment dat
nu mă aşteptam ca vreun dizident autentic să accepte o astfel de narativă . Mulţi dintre cei care susţin aşa ceva sînt ei înşişi
agenţi dezinformatori ai spionajului civil , care prin câteva sofisme au reuşit să prindă în plasa lor câţiva dizidenţi autentici. La acest prim nivel „Da’despre”-smul, arată eroarea politică a susţinătorilor războiului lui Putin; el e menit să-i critice pe cei care găsesc scuze invaziei ruseşti pe baza faptului că actuala coaliţie anti-putinistă n-a zis nimic atunci când SUA (via NATO) a rupt Kosovo din Serbia pentru exact aceleaşi motive pentru care acum Putin a intrat în Ucraina. Însă o astfel de atitudine politică e nefirească pentru un dizident adevărat ; acesta trebuie să critice în aceeaşi măsură şi invaziile americane din ultimul secol şi pe cele sovietice împreună cu cea recentă a Rusiei, dar şi orice fel de război în general. A deplânge intervenţia SUA în Serbia, în special Kosovo, dar a susţine-o pe cea a Rusiei în Ucraina este o contradicţie de idei. Aşa ceva este un produs complex de dezinformare gândit în laboratoarele spionajului civil, cu interesul de a stopa informaţia completă şi accesul la o altă viziune decât cea oficială faţă de invazia rusească. La acest uriaş proces de manipulare lucrează o armată de psihologi, toţi doxă de psihologie experimentală de masă şi psihanaliză, ajungând la produse de dezinformare care conţin întreaga societate, aşa cum am arătat la începutul acestui subcapitol faţă de descrierea atacului de la Pearl Harbor.
Susţinerea invaziei ruseşti e inoportună atât în context local cât şi internaţional, indiferent cât de rezonabilă ar fi într-un anumit sistem de referinţă. În primul caz ea aduce argumentul cum că Kievul a fost odată capitala Rusiei, şi astfel invazia ar fi un fel de restauraţie istorică, respectiv readucerea sa în graniţele Rusiei. Însă un asemenea argument are consecinţe grave atât în context local-naţional, cât şi internaţional. Aplicat la istoria României el duce la deschiderea unei portiţe pentru enclavizarea Harghitei şi Covasnei sau chiar alipirea întregii Transilvanii la Ungaria, conform cu vechile hărţi. Apoi, în toată lumea există conflicte interetnice mocnite care, conform acestei viziuni politice, riscă să erupă în catastrofe umanitare; sînt puţine ţări în Europa occidentală unde nu există aşa ceva. A susţine invazia lui Putin (deşi invazia asta a fost plănuită în altă parte) însemnă a susţine apariţia de astfel de conflicte în aceste zone.
Folosirea tendenţioasă a noţiunii de „whatabaout-ism” în sensul denigrării dizidenţilor politici occidentali în percepţia publică
Dar, după cum întrevedem, retorica de condamnare a „whatabaout-ismului” sare calul şi faţă de tema invaziei ruse din Ucraina. Dacă ea s-ar opri la criticarea celor care justifică invazia, n-ar fi vreo problemă. Ne putem da seama că o astfel de critică nici nu s-ar fi numit „whatabaout-ism” de la început, ci pur şi simplu „putinism”, „imperialism” sau „colonialism”. Dar el nu se opreşte la această poziţie naturală. În
cel de-al doilea nivel de dezinformare, acest concept tinde să ascundă în spatele chestiunii Kosovo crimele făcute în ultimul secol de marii industriaşi şi bancheri în frunte cu dinastia Rockefeller, iniţial prin FBI şi ulterior CIA. Reducerea „whatabaout-ismului” doar la tema Kosovo, arată la nivel pur teoretic doar partea justificabilă a instigărilor şi intervenţiilor militare ale SUA în conflicte regionale în diferite zone de pe glob, sau instigarea lor. Cel mai tragic dintre ele este însuşi războiul din Pacific, uneltit de dinastia Rockefeller împreună cu partenerii lor japonezi din Zaibatsu (care înseamnă „clica bogaţilor” în limba japoneză), după cum am arătat în detaliu mediu în documentarul meu „Cea mai mare crimă din istorie”, şi în detaliu crescut
la începutul acestui subcapitol dedicat dezinformării de masă .
Am arătat în primul capitol în ce mod
capitalismul este dependent de război , care duce profit celor bogaţi. Am detaliat ceastă idee în documentarul tocmai menţionat cât şi în „Sadismul în politica internaţională”, de asemenea amintit mai sus. Dar, deşi nu pare, inclusiv acest război din estul Ucrainei a fost creat după interesele de exteriorizare a tensiunilor sociale în afara statului, descrise de Hegel în „Filosofia Dreptului” (Georg W. F. Hegel "Philosophy of Right", Batoche Books 2001, p. 259). Această observaţie a marelui filosof german a fost şi încă este secretul controlului dizidenţilor în capitalism. Războiul din Ucraina are exact acest rol de a tempera dizidenţa din perioada 2020-2022 faţă de măsurile aberante luate de autorităţi în sensul protecţiei faţă de virusul SARS-COV-2.
În primăvara anului 2020 virusul SARS-COV-2 a monopolizat ştirile din mass-media coruptă, fiind prezentat ca o altă pandemie de genul gripei spaniole sau marile pandemii de ciumă şi holeră din secolele trecute. Astăzi datele oficiale arată că mortalitatea acestui virus nu a depăşit pe cea a banalei gripe. Însă oficialităţile au luat măsuri aberante în raport cu gradul său de periculozitate, precum închisoarea la domiciliu sau obligativitatea purtării măştilor. Ele au fost sprijinite de persoanele cu constituţie psihopatologică de tip nevroticist în formă ipohondriacă, ce iau din proprie iniţiativă astfel de măsuri cu propria lor viaţă, după cum am descris în detaliu în articolul meu intitulat „
Masurile anti- COVID au fost copiate cuvânt cu cuvânt din psihopatologia ipohondriei” . Însă majoritatea nu le-au acceptat. La mijlocul anului 2021 şi în primăvara anului 2022 au avut proteste masive în Europa şi Canada. Protestul camionagiilor (truck occupy) a ajuns inspiraţie pentru viitoarele proteste anti-guvernamentale, care anunţa o revoluţie populară globală. Toate acestea s-au stins însă ca un foc de paie după ce a erupt o altă temă, care a transformat pe cea a pandemiei într-una tabu pentru presa oficială: războiul din Ucraina.
Majoritatea dizidenţilor politici, printre care Russel Brand sau Robert Kennedy jr., l-au văzut ca o diversiune pentru a abate atenţia de la minciunile despre severitatea pandemiei de COVID-19. Şi eu am scris câteva articole, dintre care cel numit „
Conflictul dintre puternicii Rusiei şi cei Occidentali este o cacealma” arată legăturile dintre cei mai bogaţi oligarhi ruşi şi cei occidentali.
Eu unul aş putea să cred că unii oficiali din aparatul guvernamental al USA chiar judecă moral invazia rusească din Ucraina, în virtutea normelor internaţionale şi a legilor moralităţii. Ei îşi pot exprima părerea ca simpli cetăţeni, dar nu ca oficiali ai SUA. Înainte de a se bate cu pumnul în piept pentru „moralitatea” lor, aceştia ar trebui mai întâi să-şi ceară scuze pentru toate crimele pe care le-au făcut în lume în secolul 20 şi inclusiv astăzi, dintre care cea mai mare este aruncarea bombelor atomice peste civili în oraşele Hiroşima şi Nagasachi. Pe lângă acestea, tehnica creării artificiale de războaie pentru a externaliza conflictele politice interne cu dizidenţii s-a folosit în mod constant de dinastia Rockefeller, după modelul descris de Hegel. Câinii lor din FBI & CIA au instigat războaiele din Coreea, Vietnam, Afganistan & Irak, împreună cu derivarea lor în războiul civil Sirian, ruperea statului Panama din corpul Columbiei la începutul secolului al XX-lea, pentru construcţia canalului Panama, alături de notoriile intervenţii în toată America Latină. Indiferent de ce ne manipulează retorica denigrării „Whatabaout-ismul” să credem, pe lângă aceste uriaşe tragedii cu bilanţ de zeci şi chiar sute de milioane de morţi, invazia rusească din estul Ucrainei pare într-adevăr o joacă de copii. Din acest punct de vedere, „Whatabaout-ismul” redus la tema Kosovo este un produs dezinformaţional de ascundere a acestor uriaşe crime în masă săvârşite în principal de CIA după 1947, şi exclusiv de FBI înainte.
Apoi, preşedintele SUA mai trebuie şi să promită că acest stat nu mai face în viitor aşa ceva. Preşedintele Biden a cerut recent scuze pentru bombardarea Serbiei în 1999, însă probabil că nu ştie despre instigarea CIA via (BND şi alte agenţii europene de spionaj) a războaielor iugoslave. În amintitul meu documentar „Sadismul în politica internaţională” am oferit două exemple de semne ale implicării spionajului occidental în războaiele iugoslave. Primul poate fi văzut la minutul 0:57:11 cu agentul BND Christoph von Bezold care a fost prins ducând muniţie în Bosnia. Celălalt este doborârea unei drone americane (operată de CIA) de către armata Iugoslavă la ora 01:16:39 (minutul 66:39).
Pe lângă acestea, am mai oferit şi exemplul cu bombardarea a unui convoi de civili etnici albanezi în Kosovo, la ora 01:02:36 (minutul 62:36), cu intenţia eşuată de a fi pusă în cârca armatei Iugoslave. Aşadar, aceste războaie, la fel ca şi cele două războaie mondiale, nu se puteau realiza fără larga implicare a CIA şi agenţiile naţionale subordonate acesteia, câinii dinastiilor Rockefeller şi Rothschild. Da, au existat extremişti şi în fosta Iugoslavie, aşa cum există peste tot în Europa, însă ei au fost sprijiniţi în mod hidos de CIA pentru a distruge această ţară şi a-i întoarce la hămălit în Occident, după cei ei şi-au construit case frumoase în urma banilor făcuţi acolo prin muncă asiduă. Iată că, deşi la nivel teoretic, intervenţia NATO pare să fi fost justificată prin protecţia unei minorităţi de persecuţiile majorităţi, totuşi la nivel practic această persecuţie a fost realizată de CIA. Scuzele lui Biden pot fi un început, însă e mult până departe. Atâta timp cât jumătatea din economia SUA vizează industria de armament, iar războiul este combustibilul său direct, eu unul mă îndoiesc că această ţară ar dori pace în lume.
Retorica de condamnare a „whatabaout-ismului” ţinteşte mai mult decât să ascundă aceste crime, deşi chiar şi acest obiectiv este foarte îndrăzneţ. Obiectivul său ultim este atragerea în agenţi dezinformatori involuntari a celor ce se împotrivesc invaziei în Ucraina, ca aliaţi într-un război cu Rusia. Acesta este
cel de-al treilea nivel de dezinformare faţă de reacţia de tip „whatabaout-ist”. La începutul anilor 2000, preşedintele SUA G. Bush (manipulat de CIA) lansa false acuzaţii asupra Irakului lui Saddam Hussein de deţinere a unor arme chimice care, chipurile, ar fi ameninţat întreaga lume occidentală. În urma acestor acuzaţii fictive, el afirma rudimentar că cine nu susţine invazia Irakului e împotriva SUA şi a întregului Occident. Iată că, de data asta „whatabaout-ismul” face acelaşi lucru faţă de Putin într-un mod mult mai abil. Şi Bush te forţa să alegi o tabără, prin
acuzaţia manipulatoare cum că că ai susţine adversarul dacă rămâi neutru.
În această treaptă „whatabaout-ismul” tinde să ducă la spălarea imaginii capitalismului însuşi, care funcţionează pe bază de minciună şi război. Asemenea proiecţiei nevroticiste practicată intuitiv, spionajul civil „proiectează” sistematic deziformaţional aceste „calităţi” spre entităţi fals prezentate în ultimii ani ca externe, respectiv Putin şi Rusia. După tentativa eşuată a spionajului civil de a instaura dictatura justificată prin protecţie medicală faţă de un exagerat pericol asupra speciei umane, e timpul ca gunoiul să fie aruncat cât mai departe, prin uneltirea din umbră a acestui război. Rolul spionajului civil, inclusiv al celui rusesc, în frunte cu FSB, este acela de a da o falsă imagine comunistă Rusiei, către care publicul occidental să proiecteze frustrările anilor 2020-2022. Dar Putin şi Rusia sînt de fapt realităţi capitaliste. Existenţa numeroşilor oligarhi multimiliardari, şi legăturile lor de afaceri cu omologii lor occidentali îi dau de gol pe toţi că această refacere a războiului rece practicată subit în ultimii ani este o cacialma, după cum am arătat în detaliu în articolul meu intitulat „
Conflictul dintre puternicii Rusiei şi cei Occidentali este o cacealma” , publicat pe Opinius.
Falsa opoziţie a capitalismului occidental faţă de dictatorul Putin are rolul de a-şi spăla imaginea publică după scurt-circuitările din anii 2020-2022, invers proporţional cu gradul de negativitate a imaginii lui Putin printr-o foarte abilă manipulare publică bazată pe proiecţie. Dictatorul rus devine acel canal colector al tuturor
mizeriilor dictaturii capitaliste , precum cenzura, dezinformarea , manipularea şi, cea mai rea dintre toate, războiul. O astfel de inginerie dezinformaţională vine după ce aproape toate acestea, s-au folosit pe larg de către toate statele „civilizate” timp de 2 ani, cât a durat mascarada COVID. Singura caracteristică dictatorială ce nu s-a folosit în acei 2 ani de beznă a minţii a fost războiul (deşi armata a fost la un moment dat scoasă pe străzi să împuşte virusul roind…). Această metodă se foloseşte la nivel înalt în publicitate şi politică, prin produsele complexe de dezinformare, precum denigrarea. Războiul din Ucraina are exact acest rol de spălare a imaginii Occidentului, după ce mascarada COVID din ultimii 2 ani le-a dat de gol pilonilor administrativi occidentali apetitul pentru dictatură. Simulând lupta cu diabolicul Putin, autorităţile occidentale determină revizuirea imaginii lor negative în percepţia publică.
Am descris în detaliu ingineria denigrării dizidenţilor faţă de măsurile aberante de falsă protecţie împotriva virusului SARS-COV-2 în susţinători ai invaziei ruseşti, încă din 2022, în articolul „
Absurdităţile ipohondriace ale plandemiei convertite în absurdităţile acuzaţiilor de putinism pentru dizidenţii politici” deşi aşa ceva încă nu se realizase. Majoritatea dizidenţilor politici (inclusiv eu) nu credea în începerea acestui război. Eu îl vedeam ca o a doua diversiune menită spre a abate atenţia de la mişcarea de rezistenţă ce se înfiripase la nivel internaţional împotriva minciunilor guvernelor şi a soluţiilor lor aberante. Faptul că dizidenţii politici au fost acuzaţi de putinism înainte ca invazia propriuzisă să aibă loc atestă că această inginerie dezinformaţională a fost concepută dinspre aceleaşi resorturi care au stat şi la baza invaziei. Această denigrare a lor este un produs complex de dezinformare, plămădit ani de zile în laboratoarele spionajului civil.
Odată cu scepticismul opiniei publice şi pierderea încrederii în politicieni şi sistem, după 2 ani de mascaradă sanitară, spionajul civil a venit cu imaginea unui rău comun, împotriva căruia să re-aglutineze credulitatea majorităţii. Tema COVID-19 a dispărut subit, şi în locul ei a fost repusă pe tapet vechea formulă a ameninţării războiului, prin care poporul este ameninţat să uite de revoluţie sau de tragerea la răspundere a celor ce au guvernat între 2020 şi 2022. Majoritatea apolitică a uitat de temele mincinoase din acea perioadă şi a înghiţit noua momeală cum că Putin ar fi un Stalin al secolului 21, cu intenţia de a cuceri Europa.
Aşadar al 3-lea mare obiectiv de manipulare al manipulării „whatabaout-ismului” este denigrarea ca putinist nu doar a dizidenţilor faţă de măsurile dictatoriale impuse cetăţenilor şi justificate prin falsa protecţie împotriva SARS-COV2, ci şi a oricărei poziţii dizidente faţă de sistemul capitalist în general. Se foloseşte astfel acelaşi model clasic al recrutării la război şi obedienţa totală faţă de ordinele şefului armatei. Deşi dizidenţii anti-dictatura capitalistă sînt în mare măsură împotriva şi a celei clasice, impuse atât în Rusia cât şi Ucraina, naraţiunea condamnării în bloc a ideologiei „whatabaout-iste” face dizidenţilor politici falsă imagine de susţinători ai acestora.
Instigare la suspendare a judecăţii critice
Immanuel Kant înseamnă sfârşitul filosofiei medievale, unilaterale, deşi a trăit în secolul al 18-lea. El a arătat că unele dintre ideile noastre intime despre lume, care ni se par absolut adevărate, au erori precum şi ale adversarilor noştri ideologici, pe care le criticăm şi le dăm ca absolut false. Asta a rămas în istoria culturii ca „gândire critică”, adică puterea de a accepta atât gradul de eroare în propriul sistem ideologic, dar şi gradul de adevăr existent în mentalitatea adversarului. Pornind de la Kant, în filosofia ştiinţei (epistemologie) s-a renunţat la ideea de adevăr absolut, iar prin filosoful Karl Popper s-a ajuns la formula de probabilitate a adevărului. Gradul de probabilitate al unui enunţ ştiinţific e cu atât mai mare cu cât e susţinut de căi diferite de argumentare sau metode de cercetare. În plus, dacă nu există decât o cale de cercetare (precum cazul planetei/lunii Pluto din sistemul solar, faţă de care astro-fizica s-a sucit deja de câteva ori până acum) , acest grad de probabilitate creşte într-atât cu cât enunţul supravieţuieşte unor teste de falsificare. Aceste teste sunt teorii opuse pe care tu, ca emitent, eşti în stare să le dezvolţi în paralel cu propria teorie, ce ţi se pare coerentă. Ele sînt pe termen scurt ceea ce însăşi istoria ştiinţei este pe termen lung; dacă la un moment dat vom fi siguri că Pluto este planetă sau lună, istoria ştiinţei va consemna şi părerea falsă, cu argumentele ei. Aşadar, în interiorul adevărului există invariabil istoria sa, asemenea unui oraş la baza căruia există ruinele variantei sale din urmă cu câteva secole.
Ei bine, pentru a fi capabil să dezvolţi aceste teste de falsificare care să întărească enunţul ştiinţific, tu ca savant trebuie să ai şi puterea de a susţine şi varianta opusă. Este exact ceea ce vrea acum să demoleze ideologia prekantiană a condamnării în bloc a whatabaout-ismului, adică a însăşi dezbaterii pe tema legitimităţii morale sau politice a unui grup social de a emite noi „bule papale” în politica internaţională. Aşa ceva s-a încercat în timpul plandemiei, când dizidenţii erau acuzaţi de primitivism pentru că nu ar crede în ştiinţă, tocmai de pe poziţiile aceste încrederi dogmatice într-o presupusă ştiinţă, manipulată de şefii de spital care ameninţau medicii să nu vorbească despre neregulile care au dus la o percepţie panicardistă despre SARS-COV-2. Cea mai mare dintre ele a fost transformarea discretă a diagnosticului secundar de COVID în diagnostic primar, în locul bolilor terminale precum cancerul, bolile cardio-vasculare, diabetul, obezitatea şi altele, factor principal al deceselor.
Deşi ştiinţa însăşi s-a desprins de filosofie şi din dogmele religioase, tocmai ca act de dizidenţă faţă de acestea, vedem cum imaginea ei a fost impusă în mod dogmatic prin astfel de măsuri de constrângere precum cea de mai sus, faţă de care am făcut şi eu următorul desen, dintr-o postare pe platforma Arte, numită „
Medicina ca nouă religie” :
Din fericire pentru noi, cei mai mari virusologi ai lumii, respectiv Didier Raoult sau defunctul Luc Montagnier (odihnească-se în pace!), împreună cu specialişti de mai mică anvergură din fiecare ţară, cu adevărat medici eroi, şi s-au opus acestei barbarii dogmatiste. Prin ea, spionajul civil în frunte cu CIA a încercat impunerea unei dictaturi clasice populaţiei occidentale în sensul profitului marilor dinastii occidentale după modelul chinez, sub justificarea siguranţei sanitare în faţa unui pericol exagerat în mod sistematic.
Cei care au folosesc acest nou cuvânt „whatabaout-ism” habar-n’au de gândirea critică, despre metoda testului falsificabilităţii adevărului în ştiinţă, şi însuşi principiul drepturilor minorităţilor cu care „democraţia” se bate tare în piept. Alţii, precum Pleşu şi, mai ales Liiceanu, care chiar vorbea despre teoria lui Popper în diverse conferinţe pe care le-a ţinut, şi la Facultatea de Filosofie unde era profesor, au uitat de aplicarea lor în vremurile moderne. Măcar Pleşu, cel ultra-critic faţă de piţipoancele de la emisiunile mondene (halal preocupare!), şi-a scuzat tăcerea în aceşti 2 ani printr-un episod depresiv major. Dar Liiceanu a făcut pe prostul în văzul lumii ca să nu supere anumiţi prieteni cu rol de şefi ideologici.
O astfel de manevră dezinformaţională funcţionează bine pe o mentalitate infantil-primitivă, care împarte lumea în „bine” şi „rău”, fără să sesizeze nuanţele. Conform ei, desfăşurarea lumii este un război constant şi nedecis între bine şi rău. Prin urmare, cel ce se luptă cu „răul” devine invariabil „bun”, conform acestei mentalităţi. Psihanaliza clasică, în special cea focalizată pe zona infantilă a Melaniei Klein, a descris în detaliu această realitate psihică. Pe baza acestei imature proiecţii a binelui şi răului în lumea exterioară se poate crea manipularea. Am observat asta la modul în care golanii de stradă agăţau fetele, când eram adolescent; metoda se făcea între doi băieţi înţeleşi în prealabil: unul dintre ei o aborda cu o metodă agresivă. Apoi, din senin apărea celălalt, îl alunga pe primul şi folosea o metodă mai blândă de agăţare, iar fata ceda avansurilor acestuia din urmă, de frica unei agresiuni fizice.
Exact acelaşi lucru face spionajul civil, blocând accesul poporului la informaţie în particular prin aceste tehnici de dezinformare, şi la emancipare în general. Asemenea unui ţarc cu animale de fermă, poporul este cultivat într-o mentalitate medievală, bazată pe convingeri iraţionale şi superstiţii. Ipohondria, prezentă foarte puternic la 2-3 % din populaţie, şi ceva mai voalată la vreo 20%, a fost o astfel de superstiţie psihopatologică pe baza căreia s-au instituit acele măsuri aberante, de medicină primitivă. Denigrarea celor care au pus la îndoială deciziile dictatoriale este instigare la superstiţie şi suspendare a judecăţii critice. Prin astfel de măsuri spionajul civil iroseşte potenţialul uman, închizându-l în ţarcul superstiţiei şi, implicit, al sclavagismului.
Noua mentalitate anti-„da’despre-istă” nu doar că se suprapune peste un anumit tip de medievalism ideologic, conform căruia lumea este împărţită în bine şi rău. Ea impune şi medievalism politic, respectiv obedienţa faţă de autoritate. Ea obturează gândirea critică, viziunea deschisă despre lume şi promovează obedienţa absolută faţă de autorităţi şi naraţiunile oficiale. Tonul încadrării în cele două categorii se dă de la guvern, via TV/număr de like-uri pe social media, toate controlate de departamentul de media a CIA. Conform atitudinii „da’despre-iste”, proverbele tradiţionale „râde ciob de oală spartă” sau „scoate bârna din ochiul tău înainte de a scoate paiul din ochiul altuia!”, îşi pierd calităţile morale într-un soi de dictatură digitală, susţinută de promovări pe reţelele de socializare nu prin forţa epistemologică a argumentelor, ci prin numărul şi prestanţa susţinătorilor.
După cum am arătat în acel articol de mai sus despre încrengăturile de afaceri între oligarhii ruşi şi cei occidentali, opoziţia aceasta naturală a invaziei ne costă; Rusia nu mai vinde petrol/gaz la preţ bun, sau anumite ţări refuză să mai cumpere. Rezultatul este creşterea preţului la energie care apoi se difuzează în scumpiri generalizate, toate deja prevăzute încă din timpul mascaradei COVID. După ce în ţările occidentale potenţialul focar de dizidenţă împotriva dictaturii medicale a fost plătit printr-o adevărată mită a tăcerii, marii escroci le iau banii înapoi naivilor care au căzut în această capcană prin politica creşterii preţurilor, justificate de război.
Cam acesta a fost sub-subcapitolul dedicat dezinformării. Am să revin la marile dezinformări ale istoriei recente pe mai departe în această carte. Deocamdată însă pe mai departe o sa descriu în detaliu finalitatea imediată a dezinformării, care este manipularea, ca putere de a influenţa comportamentul unei persoane sau grup social din umbră, fără ca acestea să ştie că sînt influenţate.
Următorul sub-subcapitol va fi dedicat acestei analize.
