Manifestul societăţii automatiste
2.5.4.7.4.4. Dezinformarea faţă de subiectul Pearl Harbor în mass-media şi reţelele de socializare
Kermit Tyler e marea crăpătură a ingineriei sociale morbide ce a dus la atacul de la Pearl Harbor. Această ingineriei după aceea duce la alte crăpături, precum anihilarea alertei submarinului şi reeditarea scenariului 9 ore mai târziu la Clark Field, în Filipine, aşa cum le-am descris în secţiunea numită „Descrierea celei mai mari dezinformări factuale din istorie; tragedia de la Pearl Harbor din decembrie 1941” . De aici există două alternative: ori el ştia că atacul urmează să se întâmple, ori nu ştia, a anunţat mai sus pe linie ierarhică, dar i s-a spus să stea liniştit. A urmat ordinul, s-a întâmplat catastrofa şi şi-a asumat rolul neghiobiei, în schimbul promovării rapide.
Mişcarea Flower Power din anii 1950 din Statele Unite a preluat, printre altele, în special informaţia despre avioanele japoneze surprinse de radarul de la Opana. Unii hippioţi ştiau şi de submarinul japonez surprins şi scufundat şi chiar de repetarea scenariului la Clark Field. După cum am arătat în secţiunea menţionată mai sus, aceste evenimente constituie 3 mari indicii ale plănuirii de către spionajul civil american alături de cel japonez a atacului. La acestea 3 se adaugă al patrulea, respectiv mutarea flotei americane din Pacific de la baza San Diego în Hawaii, ceea ce a dus la vulnerabilizarea ei.
În ani 1950 nu existau reţele de socializare, însă mass-media şi-a făcut pe deplin „datoria” de a ascunde la maximum posibil aceste date faţă de opinia publică. Pe lângă denigrarea adevăratei generaţii de aur americane (care durează până în zilele noastre) care a deplâns aceste practici, mass-media a evitat aceste teme şi încă le evită şi astăzi; oricât de naiv ar fi un american simplu, acesta îşi schimbă radical ideile faţă de tragedia din 7 decembrie 1941 atunci când află de aceste indicii. Doar dezinformatorii profesionişti şi cei aflaţi în ierarhia de comandă şi manipulare a spionajului civil nu acceptă faptul că atacul de la Pearl Harbor nu a fost doar cunoscut în avans de câinii marilor industriaşi şi bancheri americani, ci şi plănuit de aceştia împreună cu partenerii lor japonezi de afaceri din Zaibatsu. Rockefeller & co aveau mari probleme cu grevele muncitoreşti nu doar în America, ci şi în Europa, de peste o jumătate de secol. Capitalismul îşi începea declinul în istoria umanităţii. Crearea celei mai mari crime din istorie, după cum am descris-o în documentarul meu cu acelaşi nume , a fost o soluţie hegeliană, neomachiavelică pentru stoparea sau măcar temperarea acestei crize. Dar iată că acea soluţie mai mult a adâncit-o, acum că începem să îi aflăm dedesubturile. De aceea mass-media şi recent reţelele de socializare evită subiectul sau îl împânzesc cu variante ale tehnicii de dezinformare prin camuflare, după cum le-am descris mai sus în secţiunea cu acelaşi nume . Exact acelaşi lucru se întâmplă în zilele noastre cu subiectul COVID, care a ajuns tabu, după ce cele spuse despre acest virus s-au dovedit a fi minciuni.
Timp de peste o jumătate de secol spionajul civil a avut în sarcină să găsească o naraţiune care să contracareze adevărul intuibil din analiza celor 4 indicii amintite mai sus care atestă că atacul de la Pearl Harbor a fost plănuit de pilonii administrativi americani. În aceastp perioadă subiectul Kermit Tyler a fost pur şi simplu cenzurat. Singura soluţie găsită a fost minciuna cu avioanele B-17 care ar fi trebuit să ajungă în Hawaii – a naibii coincidenţă! – tocmai în timpul atacului japonez. Lăsând la o parte faptul că aceste presupuse avioane (cu care Tyler ar fi „confundat” formaţiunea de avioane japoneze) nu au urmărit apoi echipajul japonez spre a le distruge (pentru asta fuseseră concepute), acest zbor de avioane B-17 este o minciună grosolană. Am arătat în secţiunea numită „Minciuna cu avioanele B-17 care ar fi trebuit să ajungă în Hawaii dinspre continent (…)” faptul că acestea nu puteau zbura în 1941 pe ruta SUA-Hawaii pentru că în acel moment nu avea capacitate suficientă de combustibil pentru asemenea zbor. Niciun alt avion nu putea zbura pe această distanţă atunci. Aparatele B-17 erau cele mai avansate din lume la acel moment, având cea mai mare autonomie de zbor, dar nu au fost concepute pentru a ataca ţinte de peste oceane, ci a apăra coastele americane. De asta s-au şi numit „fortăreţe zburătoare”. Cine ar fi atacat SUA pe apă ar fi fost apoi urmărit şi distrus de cele 17 tone de bombe pe care fiecare aparat le putea ridica în aer.
Profesioniştii aviaţiei militare ştiau bine asta, şi de aceea subiectul a fost îngropat peste o jumătate de secol. Aşa că abia peste 65 de ani de la tragicul eveniment, în 2006, Tyler a vorbit public despre această naraţiune, după cum putem vedea în filmarea intitulată „Pearl Harbor Attack” şi apoi reluată într-un interviu dat în jur de 2008. . Această poveste poate avea o oarecare credibilitate pentru omul simplu, neinstruit, însă pentru specialişti ea este egală cu 0. Aşteptarea timp de 65 de ani pentru a da un răspuns supravieţuitorilor atacurilor din Hawaii şi Filipine (Clark Field) şi a dizidenţilor politici din mişcarea „Flower Power” se explică prin faptul că specialiştii în aparatele B-17 vor fi îmbătrânit şi se vor fi ramolit între timp, suficient că să nu poată fi o voce credibilă în faţa acestui aflux dezinformaţional la care a lucrat o armată de dezinformatori profesionişti din spionajul civil. Faptul că evenimentul de la Pearl Harbor a fost comemorat public abia după anul 2000 confirmă acest lucru. Puţinii supravieţuitori, care reprezentau pe cei ce au fost sacrificaţi atunci la parade, erau cei convinşi de naraţiunea oficială că în 1941 Japonia ar fi atacat prin surprindere baza americană de la Pearl Harbor.
Însă interesul dictaturii capitaliste a fost acela de a tăia orice urmă de diversitate în opinie faţă de acel eveniment, promovând astfel doar ideea atacului surpriză. Ca alternativă, spionajul civil a fabricat o falsă diversitate a unor teorii fanteziste şi alego-fabulaţii, precum cele descrise în secţiunile precedente despre implicarea lui Churchill şi Roosevelt în producerea acestei tragedii sau clonarea temei despre imposibilitatea unui zbor în 1941 dinspre coasta vestică americană în Hawaii a avioanelor B-17 . Ne aducem aminte cum în zilele noastre dezbaterile televizate sau chiar în reţelele sociale pe tema pandemiei nu se refereau la coerenţa măsurilor de protecţie împotriva virusului SARS-COV 2 luate de autorităţi, sau despre eficienţa vaccinului (apărut pre devreme în raport cu cele pentru alte maladii), ci despre numărul de doze cu care populaţia să se vaccineze. Iată cum paralizarea diversităţii de opinie s-a realizat până recent în istorie! Cam asta înseamnă dreptul de alegere spre o alternativă şi multipartidism în dictatura capitalistă.
Haosul informaţional creat în jurul unui subiect ce se doreşte eliminat din atenţia publică este un alt fel de cenzură, aşa cum este practicată de dictatura clasică. Ascunderea acestor date de opinia publică s-a făcut prin tehnici ceva mai avansate faţă de cum era făcută în dictaturile clasice, după cum am tot arătat în sub-subcapitolul de faţă ( numit „Tehnici de dezinformare în produsele spionajului civil” ) . Manufacturarea unei explozii de detalii nesemnificative, uneori contradictorii cu tema ce se doreşte ascunsă din percepţia publică, este o cenzură mult mai eficientă decât cea din dictatura clasică. Aşa ceva se traduce prin crearea de haos în jurul subiectului supus dezinformării, după cum am descris în detaliu în cele două tehnici de dezinformare prin camuflare în documente, respectiv „Haosul informaţional” şi „Bruiajul logic” .
Nici principalele platforme de social media precum Google/Youtube, Facebook/Instagram, Tiktok sau Twitter nu o să le celor spună celor nefamiliarizaţi despre aceste bube dezinformaţionale ale capitalismului în general. Toate aceste platforme sprijină minciunile oficiale pe temele sensibile ale istoriei şi ascund prin haos informaţional şi alte variante de camuflare descrise în secţiunile anterioare. Celebrul Google se adaugă la uriaşul număr de surse clasice care susţin dezinformări pe tema Pearl Harbor. Ca instrument crucial pentru cel de-al 3-lea val de dezinformare cu privire la acest atac, Google duce autonomia de zbor a avioanelor B-17 tocmai la 3750 de mile, conform cu ultimele variante construite din 1942 până în 1945, teleportate ca în filmele SF în decembrie 1941. Am descris în detaliu evoluţia rezervoarelor acestor avioane în secţiunea menţionată mai sus. În mod normal, Google ar fi trebuit să precizeze variantele de avion B-17, cu autonomie de zbor între 1 850 şi 3 750 de mile. Altfel, un om simplu, fără câteva luni de studiu, precum eu, care vine să cerceteze autenticitatea spuselor lui Tyler (cum că ar fi aşteptat avioane B-17), este astfel grosolan minţit de Google.
Platforma Google de video hosting, Youtube, oferă o mulţime de false piste de explicaţie a tragediei de la Pearl Harbor şi minciuna despre avioanele B-17, după cum deja am tot arătat pe parcursul acestui subcapitol. Merită totuşi menţionate şi altele, după cum se poate vedea în cazul documentarului mincinos „Naval Legends: Pearl Harbor” , la minutul 12 , în „The Attack on PEARL HARBOR (What Many DON'T See)” sau în „Pearl Harbor Disaster for Japan (National Geographics Documentary Military & War )” . Puteţi observa că internetul e efectiv plin de acest gen de informaţii, după ce căutaţi în mod specific Pearl Harbor + B-17. Dacă nu menţionaţi B-17, şi n-aţi făcut-o nici înainte, abia după câteva săptămâni de documentare, Google/Youtube vă va da informaţii despre acest subiect, deşi informaţiile pe această temă au aspect de haos dezinformaţional. În unele dintre aceste materiale există informaţia cum că avioanele B-17 ar fi ajuns la scurt timp după atacul japonez, ceea ce nu explică de ce nu au urmărit şi apoi distrus portavioanele japoneze cu avioanele care au atacat baza. Altele susţin că ar fi ajuns chiar în timpul luptelor şi ar fi fost şi atacate de japonezi, după cum susţine Tyler la minutul 71. 40 din acea declaraţie din 2006 .
Dezinformarea particularizată. Niveluri de dezinformare
CIA şi restul de agenţii de spionaj mint opinia publică cum că principala lor activitate privind spionarea propriilor cetăţeni ar consta în ascultarea telefoanelor şi violarea corespondenţei în general. Aceasta este doar o activitate de camuflare a adevăratelor lor activităţi de dezinformare şi control prin manipulare a opiniei publice. Zecile de miliarde de dolari pe care fiecare dintre ele le papă anual nu se justifică doar prin ascultarea telefoanelor cetăţenilor. Aşa ceva ar putea face şi un nepriceput în munca de spion, fără asemenea costuri. Banii pe care guvernele (la rândul lor păpuşate de marii industriaşi şi bancheri) le investesc în aceste agenţii de spionaj se justifică până la ultima centimă din punctul de vedere al celor ce le-au construit în era capitalistă. Aceste agenţii de spionaj infiltrează agenţi în rândul organizaţiilor sociale cu potenţial dizident, începând de la trupe de muzică până la partide politice. De aici ei extrag informaţii care apoi sunt folosite fie pentru a crea dezinformare, fie pentru a manipula pe cei implicaţi spre a fi cooptaţi în ierarhia de comandă, folosită de stăpânii lor pentru controlul asupra lumii. Am descris în detaliu în documentarul meu , „Diversioniştii” cum agenţii infiltraţi în protestele politice îi manipulează pe unii dintre protestatarii de stradă să devină violenţi, iar opinia publică să-i dezavueze ulterior, după ce iniţial le va fi susţinut revendicările. Despre manipulare voi mai descrie în detaliu într-un subcapitol ulterior. Deocamdată mă voi limita la a descrie dezinformarea particularizată realizată pentru grupuri sociale distincte, care se face în special prin reţelele de socializare.
Dezinformarea particularizată se manifestă prin niveluri de dezinformare ce reprezintă produse specifice de dezinformare pentru anumite categorii sociale în scopul de a avea eficienţă maximă în ingineria generală a minciunii. La fel cum un comis-voiajor testează reacţia unui potenţial client la mai multe produse spre a vinde ceva anume, în acelaşi fel şi spionajul civil vine cu niveluri de dezinformare în funcţie de reacţia acestor grupuri sociale. Dezinformarea particularizată se referă în general pentru cei informaţi, dar evită cu obstinaţie să ajungă în atenţia celor necunoscători faţă de o anumită temă. Pentru aceştia din urmă există minciunile oficiale spuse pe canalele principale de dezinformare publică.
În secţiunea dedicată plantării probelor în produsele dezinformaţionale ale spionajului civil am adus în prim plan cazul cărţii lui George Morgenstern numită „Pearl Harbor The Story of the Secret War” apărută în anul 1947. Spuneam acolo că această carte ar fi putut fi o plantare a probelor în documente, dar şi o cizelare de tip nou a cenzurii practicate de dictatura capitalistă. În acest moment voi explica în detaliu cum a fost această minciună creată, punând-o în analogie cu cel mai clar caz de dezinformare particularizată, respectiv cea despre autonomia de zbor a avioanelor B-17.
Autonomia de zbor a avioanelor B-17 este o informaţie neinteresantă pentru majoritatea cetăţenilor acestei planete, neimpresionaţi de un bombardier din anii 1940. Majoritatea celor pasionaţi de război caută informaţii despre tehnologia contemporană. Minciuna autonomiei de zbor a avioanelor B-17 aşa cum o prezintă mass-media şi platformele de socializare are sens pentru cei care au ajuns la informaţia despre operatorii de la radarul de la Opana, care au interceptat avioanele japoneze venind. Această minciună este o za dezinformaţională pentru cea a locotenentului Kermit Tyler, cum că ar fi aşteptat o formaţiune de avioane B-17 în Hawaii venind dinspre continent, de aceea ar fi paralizat alarma celor doi operatori de la radarul de la Opana. Cei mai creduli caută în platforma Google informaţia, şi se mulţumesc cu răspunsul dat de aceasta. 3 750 de mile autonomie de zbor oferită mincinos de Google justifică minciuna iniţială a lui Tyler, pentru că distanţa dintre California şi Hawaii este de doar 2 472,90 mile. Aşa că avioanele B-17 ar fi putut zbura în 1941 pe această rută, conform acestei minciuni.
Deşi timp de 4 ani cât m-am documentat pentru documentarul „Cea mai mare crimă din istorie” n-am găsit nicio informaţie despre această presupusă tranşă de avioane B-17 care ar fi trebuit să ajungă în aceeaşi perioadă în Hawaii din California. Dar după ce l-am publicat în mediul online mi-au sărit în faţă multe cărţi şi documentare care susţin această minciună, cârpind astfel minciuna lui Tyler. Îmi aduc aminte că mi-a trebuit câteva săptămâni de documentare şi insistare pe detalii privind subiectul radarului pentru ca Google/Youtube să-mi scoată până la urmă această informaţie despre Tyler şi radarul din Oahu, văzându-mă insistent. După ce am căutat după povestea cu radarul de la Oahu, şi după ce am terminat documentarul, dintr-o dată vreo 10 documentare mi-au apărut în feed-ul de Youtube, cu povestea lui Kermit Tyler şi operatorii radar. Youtube „m-a ferit” strategic de aceste informaţii în timpul documentării, pe care le-aş fi aflat astfel într-o oră, dacă cei de la Google/Youtube erau „băieţi de treabă”.
O astfel de manevră este o formă avansată de cenzură, prin care informaţia e discret dar foarte eficient ascunsă marelui public. Cei care se plictisesc şi abandonează căutarea, adică cei mai mulţi dintre cei interesaţi de subiect, nu ajung la informaţia la care am ajuns eu. Remarcăm cum Youtube are grijă să le plaseze în feedul unui utilizator care deja a aflat de Kermit Tyler, însă le ascunde dibaci faţă de ceilalţi, pentru a nu le da nici un indiciu în acest sens. Iată cum spionajul civil al dictaturii capitaliste are un „dosar” al dizidenţilor politici, la fel cum Securitatea făcea în România în timpul dictaturii (clasice) comuniste. Vom vedea cât de importantă este această deducţie la subcapitolul dedicat manipulării. Acesta este modelul nou de cenzură practicat de dictatura capitalistă, cu aspect de liber arbitru şi libertate de expresie, după cum am văzut direct în acest video-ul meu „Classical dictatorship censorship by Youtube about Pearl Harbor” , sau în cel numit „Cenzură clasica in dictatura capitalistă a informațiilor despre evenimentele din decembrie 1989” .
Dar, norocul este acela că tema radarului de la Opana şi a avioanelor B-17 au ajuns parte din folclorul american. Nu îmi aduc aminte cum, dar eu am auzit cu mult înainte de a face aceste investigaţii că e ceva putred cu radarul de la Pearl Harbor, iar anumite informaţii au fost transmise folcloric. Foarte probabil, ceva pe această temă a ajuns la mine dinspre comunitatea internaţională „Zeitgeist” din jurul seriei lui Peter Joseph. Deşi în acest moment Google/Youtube nu oferă decât replicile oficiale ale acestor date, totuşi ele există undeva, doar că ele au fost cenzurate în cazul meu. Pentru a nu da aspect de cenzură clasică, chiar şi după câteva săptămâni de căutare, Google/Youtube mi-a dat şi aceste firmituri, la care mai devreme sau mai târziu tot ajungeam până la urmă, documentându-mă. Şi în cazul meu au fost mai mulţi dizidenţi americani în general, care tot ajungeau la aceste date, sau au fost alertaţi de cei ce au participat direct sau indirect la aceste evenimente.
Exact pentru noi s-a creat cartea „Pearl Harbor The Story of the Secret War”, pentru a ne convinge cumva că nimeni nu vrea să ascundă adevărul, deşi el a fost sistematic ascuns marelui public. Această carte este modelul dezinformării particularizate. Nu pot estima câţi dizidenţi sîntem, sau câţi au înţeles latura diversionistă a blocării alertării bazei. Dar pot spune sigur că omul simplu nu ar fi avut în aceşti ani de căutări precum le-am avut eu, până să ajung la acest rezultat. Este exact ce şi-a dorit spionajul civil: informaţia nu a ajuns la marele public dar ea e cumva publică într-un noian de detalii obositoare; cine n-a ajuns la ea nu a fost interesat cu adevărat.
În spatele angajaţilor Google/Youtube sînt tot băieţii cu epoleţi, agenţii de informaţii, inginerii manipulării. Explozia de informaţii cu privire la radarul de la Oahu şi submarinelor aducea justificări puerile care să îndepărteze opinia publică dinspre ipoteza unui plan între marii oligarhi care organizează războaiele din umbră în scopul profitului propriu. Deşi informaţia îmi fusese sistematic ascunsă, ca om care nu ştia detalii despre atac, în cazul că aş acuza Youtube de cenzură, aceste manevre dezinformaţionale ridică la fileu replica cum că eu aş fi fost „păcăliciul” care n-a ştiut istorie (împreună cu marea majoritate a profesorilor de istorie), pentru că informaţiile despre Tyler erau bine mersi în spaţiul public.
Remarcăm faptul că Youtube oferă niveluri diferite de informaţie în funcţie de interesul utilizatorului pentru subiect. Pentru cei ce caută direct despre Pearl Harbor, Youtube vine cu filmul siropos cu acelaşi nume şi altele despre care am descris în secţiunea anterioară. Filmul „Pearl Harbor” este pus în zeci de canale, şi astfel acoperind jumătate din rezultatele de căutare. Un alt sfert dintre ele e acoperit de trailerul pentru acest film, recenzii şi alte lucruri. Dacă stai să le urmăreşti ai pierdut o săptămână din viaţă, cam cât e un om simplu dispus să ofere din viaţa sa pentru cunoştinţele istorice. 90 % dintre cei interesaţi de subiect se opresc acolo, în această mrejă dezinformaţională, lacrimogenă.
Cei care sînt interesaţi de mai mult sînt şi ei intoxicaţi cu grămadă de detalii despre explozii şi dramele celor care au murit în atac, desigur mult mai spectaculoase la prima vedere decât „neghiobia” unui locotenent ce a confundat nişte avioane japoneze cu avioane americane. Abia după ce în căsuţa de căutare punem nume proprii precum Opana, Tyler, Joseph McDonald, George Elliott, Joseph Lockard, Walter Campbell Short sau Husband Edward Kimmel, Youtube vine cu informaţii de contracarare a ideilor dizidente de tăinuire sau planificare a acestui atac.
Pentru cei care trec de acest filtru dezinformaţional, spionajul civil a venit fie cu câte o scuză, fie cu o falsă explicaţie pentru diverse detalii (za dezinformaţională), sau cu o tehnică diversă de a ascunde adevărul reieşit dinspre aceste 4 mari indicii al planificării tragediei din 7 decembrie 1941. Pe parcursul acestui subcapitol am tot revenit la această temă în special pentru a scoate în evidenţă metodele de dezinformare şi manipulare prin care anumite date s-au dorit a fi ascunse opiniei publice. Spionajul civil a creat această poveste a acestui fictiv plan de zbor în Hawaii a avioanelor B-17. Această minciună are rolul de a justifica într-o oarecare măsură presupusa „confuzie” a lui Tyler faţă de informaţia celor doi operatori radar de la Opana, respectiv Joseph Lockard şi George Elliott.
Desigur, această adăugare a unei noi zale în lanţul dezinformaţional general de minciuni privind tragedia de la Pearl Harbor e aproape egală cu 0, în contextul în care cineva ştie şi de cel de-al doilea Pearl Harbor (Clark Field), de submarinul japonez şi demisul amiral Richardson. Însă, în acest moment, cei care ştiu despre aceste teme sunt puţini. Dar ea reuşeşte totuşi să decredibilizeze într-o anumită măsură adevărul faţă de atacul de la Pearl Harbor, şi acesta este scopul activităţii dezinformaţionale a spionajului civil.
Între timp au mai trecut 50 de ani, cei apropiaţi victimelor au murit şi ei, războiul s-a dovedit a fi şi stimulat civilizaţia, deci urmaşii au profitat de această eugenie socială. Aşa că majoritatea nu mai e interesată de acel odios eveniment care a dus la peste 70 de milioane de morţi în întreaga lume. La fel ca şi în cazul exterminării populaţiilor indigene din Americi, şi în acest caz se pot recunoaşte greşelile. Dar timpul nu mai poate fi dat înapoi pentru repararea lor sau pedepsirea vinovaţilor. Cu atât mai puţin poate fi pedepsit „bietul” Tyler, un bătrânel aproape senil dar încă simpatic, cu mâna stângă tremurând, special scoasă să ţină de ochelari pentru a atrage mila publică.
În următoarea secţiune voi arăta exemple de dezinformare complexă faţă de subiectul Pearl Harbor în cultura de masă atât occidentală cât şi japoneză.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentariile agresive si injurioase vor fi sterse