"The century of the Self" (Secolul sinelui) un documentar incert

Psihanaliza: o disciplina originar subversiva si nu una opresiva

(english version here)

Am terminat de curand de vazut un documentar intitulat „The century of the Self” (Secolul sinelui) facut de Adam Curtis. M-a incantat un alt documentar de-al lui care se numeste „Puterea Cosmarelor” si am fost din start foarte curios fata de acesta pentru ca face referire directa la psihanaliza. Am vrut sa vad in special daca autorul concepe implicarea psihanalizei in spatiul metasocial, depasind limitele cabinetului, in acelasi fel in care eu o vad. Din pacate insa, am fost foarte dezamagit de rezultat. Am ramas cu impresia ca autorul nu a acordat suficient timp intelegerii conceptelor de baza ale psihanalizei. Adam Curtis le-a inteles total eronat. Practic, nu imi vine sa cred ca autorul acestui documentar este acelasi cu cel care a facut ”Puterea cosmarelor”. Pe cat de ireprosabil e acela pe atat de superficial e acesta.

Documentarul face initial, dupa cum era de asteptat, o analiza pertinenta asupra mizeriei corporatiste a capitalismului secolului XX, strans legat de fenomenul politic. Am scris si eu aici in detaliu despre asta. Din pacate, pentru astfel de peisaj social dezolant este scos tap ispasitor tocmai psihanaliza. Pe baza faptului ca Freud considera ca omul este dominat de tendinte irationale, inconstiente, pulsionale si, de cele mai multe ori, criminale, Adam Curtis ajunge sa afirme ca psihanaliza insasi ar vedea omul ca pe un robot productiv, asa cum il vede corporatismul.

Dar, inclusiv ideea omului dominat de irational nu apartine corpului propriuzis al psihanalizei ca disciplina, cat, mai curand, filosofiei lui Freud. El a fost si filosof si a emis idei filosofice care uneori nu au legatura cu psihanaliza. Si, daca tot mergem pe aceasta filiera filosofica, putem sa inaintam si sa vedem si pesimismul lui de final de cariera, cand a si elaborat teoria instinctelor Eros-Thanatos. Practic, in aceasta perioada, Freud a devenit destul de nihilist inclusiv fata de disciplina la care lucrase o viata, pierzandu-si entuziasmul. Desigur, pesimismul din opera tarzie a lui Freud nu are nici o legatura cu corporatismul. Faptul ca niste tehnici si conceptii din opera lui au fost aplicate in scopuri mizerabile de catre corporatism atesta mai curand valabilitatea decat falsitatea lor.

Ca un fost asiduu cititor a operei lui Freud, pot spune ca el chiar a fost un teoretician subversiv, unul care a lovit in prejudecatile mentalitatii timpului sau si chiar a avut de suferit de pe urma asta. E adevarat ca a si fost un pic ridicat in slavi, in special in timpul razboiului de catre opozantii Germaniei, tocmai pentru a atrage cat mai multa lume in ura fata de Hitler (Freud fiind persecutat de nazisti), de a-i face o imagine de monstru ucigas de inocenti si a castiga mai repede si mai avantajos razboiul. Poate ca nu a fost Freud principala diferenta a modernitatii fata de antichitate, asa cum a afirmat la un moment dat Salvador Dali, insa textele sale au fost si au ramas vii, influentand masiv majoritatea domeniilor umaniste.

Evident ca multe din ideile lui Freud nu s-au putut desprinde de prejudecati, unele au devenit resorturi ale corporatismului contemporan. Insa ele nu au fost specifice lui Freud ci el doar le-a preluat prin educatie, fiind incapabil de a se descotorosi de ele in timpul vietii. Cam atat despre analiza generala a acestui documentar. Mai departe am sa il analizez ceva mai detaliat.



Nu exista legatura intre manipularea corporatista si psihanaliza



Cel mai bizar in acest documentar este faptul ca psihanalizei ii revine o mica parte de analiza frontala din cele 4 ore cat cuprinde el. Conceptele ei de baza sunt denaturate si talmacite dintr-o perspectiva de marketing, la fel cum datele furnizate de ea au fost preluate de capitalismul corporatist si folosite in scopuri de strategie si statistica. Din pacate, nu se spune mai nimic despre mecanismele sale interne, despre ce vrea ea sa faca. In schimb, filmul este plin de politica. Iar politica este exact lucrul din fata caruia psihanaliza traditionala s-a dat la o parte.

Din pacate, ea are o singura latura concreta: cea a cabinetului. Nu se poate spune ca ea a condus la manipularea corporatista a secolului XX, tocmai pentru ca abia o parte infinitezimala din umanitate a trecut prin cabinet. Ea a devenit intr-adevar instrument de manipulare de catre politicieni si/sau corporatisti dar asta s-a intamplat si cu alte stiinte. Fizica, cu care s-a creat bomba atomica, e cel mai bun exemplu. Si totusi nu fizicienii au principala vina pentru dezastrul provocat de aruncarea bombelor peste oameni, ci politicienii care au inceput razboaiele.


Esecul intelegerii dinamicii actului psihanalitic


Peste tot in acest documentar se aduce aminte de controlul „instinctelor” si „pulsiunilor” pe care diferite resorturi sociale il realizeaza, si care ar fi inceput cu psihanaliza. Insa psihanaliza nu face asa ceva. Din pacate, pe de alta parte, psihanaliza este de obicei acuzata exact de ideea opusa celei a acestui documentar; se crede in mod eronat ca ea ar cere satisfacerea acestor pulsiuni, asa cum face consumerismul. Pe langa faptul ca cele doua presupuneri la adresa demersului psihanalitic sunt contradictorii, totusi niciuna nu ii este specifica. Psihanaliza nu este nici victorianism pur si nici hedonism pur. Ea nu propune nici anestezierea pulsiunilor, dar nu propune nici o transformare in act a suprapulsiunilor refulate ca urmare a reprimarii initiale a celor normale. De asemenea nu propune nici o noua reprimare celor care au fost deja reprimate. In cura nu se „controleaza” nimic, ci interlocutorul este pur si simplu incurajat sa se exprime, sa se manifeste catarctic. Acest lucru nu inseamna punerea in act, aplicarea necenzurata a pulsiunilor in viata reala, adica hedonismul. Anumite ganduri pot fi periculoase si, de cele mai multe ori, niciodata acceptabile de pus in practica de catre clientul insusi. Nevroza consta in lupta teribila a mintii pacientului cu ele. Dar simpla lor exprimare in fata psihanalistului, ii provoaca acestuia o oarecare linistire interioara. Acesta este in mare fenomenul catarctic specific psihanalizei si in nici un caz sfaturile sau manipularea cu care autorul crede ca s-ar influenta clientul. Autorul documentarului doar critica cele doua mari branduri ale eticii incastrate in istorie inca din antichitate si crede ca, cumva, ambele ar fi psihanaliza. Din fericire psihanaliza a depasit aceasta dihotomie la fel cum criticismul kantian a depasit dihotomia rationalism-solipsism, fie si doar cu putin.

Desi pare la prima vedere o disciplina dionisiaca, psihanaliza este de fapt mai mult una apolinica. Iar ca etica, ea este mult mai aproape de stoicism decat de hedonismul corporatist pe care il deplange autorul. Din pacate, el este prins in capcana hedonism-represivism si toate acuzatiile lui sunt zbateri in aceasta capcana. Pe de o parte el critica psihanaliza de pe pozitii hedoniste atunci cand o interpreteaza ca represivism, pe motiv ca ar refuza „libertatea” individuala, dar, pe de alta parte, el o critica si de pe pozitii victoriene atunci cand o interpreteaza ca „dezlegare la hedonism”, pentru motivul ca ea ar face din om „sclavul propriilor dorinte”.

Insa problema autorului si a multora nu e psihanaliza. Problema lor e propria indecizie etica proiectata in psihanaliza. Este propria vinovatie fata de incapacitatea de decizie in fata celor doua curente etice traditionale si impotenta de depasire spirituala a acestei dihotomii. Frustrarea acestei incapacitati isi gaseste, din pacate, canalizare spre acest tip de atac impotriva teoriilor psihanalizei cat si a practicii sale de cabinet.


Confundarea psihanalizei cu behaviorismul



Punctul critic al acestui documentar este o coincidenta nefericita; unul dintre nepotii lui Freud, Edward Barnays, punea bazele Relatilor Publice in Statele Unite. PR-ul a infestat mintea omului occidental mai bine de un intreg secol si, in zile noastre, a atins cote absolut uluitoare. Insa nu exista legatura profesionala intre Edward Barnays si Freud, ci doar o relatie de rudenie indepartata. La un moment dat, Barnays s-a ocupat de textele lui Freud, pentru a fi publicate, dar aceasta a fost o relatie administrativa timp scurt si nu una terapeutica sau teoretica. Se vede ca ambii au avut talent psihologic insa fiecare l-a folosit in lucruri absolut diferite. Freud l-a folosit in psihanaliza iar nepotul sau din SUA l-a folosit in publicitate si politica. Primul era medic, si interesele ii erau limitate la o lume minoritara a cabinetului; celalalt era aproape un om de afaceri, cu interese specifice acestei categorii.

De fapt nepotul lui Freud e mai aproape de behavioristi decat de psihanaliza. Dupa cum se stie, multi behavioristi au practicat psihanaliza inainte sa se „converteasca” si au abandonat-o tocmai pentru activitati mai profitabile sau „rezultate mai rapide”. Practic, in lumea psihologilor, behaviorismul si psihanaliza sunt doua curente rivale si, din pacate, Adam Curtis pare sa nu stie lucrul acesta. Cele doua curente sun confundate grosolan unul cu altul.

Apoi, trebuie precizat ca psihanaliza nu a excelat niciodata in SUA. Nu s-a regasit in mentalitatea colectiva americana asa cum s-a regasit in cea europeana. A fost folosita si in America totusi, au existat cativa psihanalisti remarcabili, s-a constituit intr-o organizatie, a fost aplicata magistral (in medicina psihosomatica in special). Insa nu a atins niciodata anvergura celei europene. Acest lucru s-a datorat poate si pentru ca insasi mentalitatea americana este mai pragmatica, diferita de cea introvertita, nevroticista existenta in Europa, ce a constituit materialul de lucru al psihanalizei traditionale. Degeaba spune autorul ca au fost instruiti sute de mii de practicanti. Adevarata instructie (dar si aia destul de insuficienta) a psihanalizei se face prin asanumita „terapie didactica” de catre specialisti din interiorul asociatiei de psihanaliza si nu din cadrul unei institutii. Adam Curtis nu stie ce inseamna a deveni un psihanalist, de cati ani de practica si cati ani de cura didactica platita din propriul buyunar este nevoie pentru a fi acceptat ca membru in Asociatia Internationala de Psihanaliza (IPA). IPA nu recunoaste ca psihanalisti pe cei care nu trec o gramada de pasi birocratici necesari formarii.

Guvernul nu plateste si nu a platit vreodata formarea psihanalitica pentru "miile" despre care vorbeste documentarul. Costurile foarte mari unei astfel de cure psihoterapeutice sunt principalul motiv pentru aparitia behaviorismului, cu costuri mai mici si beneficii superficiale pentru pacient. Guvernul sau companiile de asigurare medicala platesc pentru tratament psihanalitic numai in cazuri extreme, atunci cand nimic altceva (mai ieftin) nu aduce ameliorare in starea pacientului. Cura este platita uneori de stat doar pentru nevroticii propriuzisi (cum e in Germania si niciodata in SUA). Pentru cura didactica necesara pentru formarea unui psihanalist nici nu poate fi vorba. Ea se plateste astazi de catre analizant si e foarte scumpa, asa ca putini s-ar fi angajat sa o faca. Trainingul oferit de autoritati, in unele cazuri,este ceva superficial. Cineva cu aptitudini si talent poate ajunge un psihanalist bun, dar un astfel de training este total insuficient. Tocmai de asta behaviorismul a prosperat in SUA. Multi pionieri ai acestui curent au dat gres cu psihanaliza si s-au orientat catre ceva mai practic si cu rezultate „mai rapide”, de obicei altele decat cele ale psihanalizei. Trainingul de care vorbeste autorul este unul specific pentru behavioristi, nespecific pentru psihanaliza.


Erori de citare si distorsionari in relatarea fenomenului psihanalitic


Din pacate foarte putini psihanalisti sunt intervievati in documentar. Apoi, din aceste interviuri sunt redate partile care nu au prea mare legatura cu psihanaliza. In schimb, documentarul abunda de interviuri cu oameni care par a fi psihanalisti dar care se vede ca nici nu ii sunt favorabili ca doctrina si nici nu o inteleg pe deplin. Iar atunci cand este prezentat un psihanalist cunoscut, cum este cazul cu Martin Bergmaann, ideile expuse de el nu prea au legatura cu cele formulate de autor. Tangenta e mult fortata si legaturile sunt foarte firave.

De exemplu, in partea doua, la minutul 17: 28 vorbeste „Dr. Neil Smelser teoretician politic si psihanalist”. Daca facem o simpla cautare pe Wikipedia (http://en.wikipedia.org/wiki/Neil_J._Smelser) vedem ca Neil Smelser este „a University of California, Berkeley sociologist who studied collective behavior.” Iata ca Neil Smelser este behaviorist si nu psihanalist asa cum se spune in documentar.

Doar pentru faptul ca a fost vecin cu Freud in Viena, doctorul Ernest Dichter este automat transformat in psihanalist, desi "Institutul pentru cercetari motivationale" (The institute for motivational research) pentru care lucra, suna 100% behaviorist. Ca o fi practicat el psihanaliza in Viena e una, dar asta nu inseamna ca asta a facut in SUA in continuare. Pentru ca nu mai joaca fotbal, Maradona nu mai este un fotbalist in acest moment ci doar un fost fotbalist.


In partea a doua, la minutul 14:30, niste psihiatri americani au incercat o aplicare metasociala a acesteia. Se da impresia ca psihanaliza si-ar dori schimbarea mecanismelor de gandire a omului. Si in acest caz trebuie facuta diferentierea clara intre psihiatru si psihanalist. De obicei cele doua notiuni se exclud reciproc tocmai pentru ca reprezinta moduri diferite de tratare a pacientului. Primul incearca o revolutie spirituala a celui cu probleme psihice, prin impacarea dilemelor existentiale personale, iar celalalt e facut sa ii echilibreze suferinta cu ajutorul unor diferite substante numite medicamente. Exista si psihiatri psihanalisti dar o astfel de ipostaza e ceva mai rara.

Cand nepotul Annei Freud, Anton Freud, spune (partea 2-a minutul 30:15 ) ca ea a devenit foarte puternica din punct de vedere politic, ma cam lasa mut. Pai ce functii politice a avut ea? A fost doar un psihanalist. Nu a detinut functii publice in vreo institutie. Cum se poate sustine astfel „puterea” ei politica? Iar, a da un exemplu de terapie nereusita, facuta lui Bob Burlingham, ca o situatie definitorie pentru intreaga actiune psihanalitica, este o deformare a faptelor. In orice domeniu exista esecuri.

In partea a doua, la minutul 45, se descriu efectele secundare neplacute ale unui experiment de socuri electroconvulsivante. Omul neinstruit ramane cu impresia ca aceste socuri ar fi cumva procedee ale psihanalizei. Iarasi, o astfel de metoda terapeutica nu are nici o legatura cu psihanaliza.

La minutul 58 se prezinta secvente dintr-o sedinta de psihoterapie prin strigat, lasandu-se sa se inteleaga ca asa ceva ar fi parte din cura psihanalitica. Psihoterapia prin strigat insa, de asemenea, este esentialmente diferita de psihanaliza.

In partea a doua, la minutul 49, se povesteste despre un psihanalist (Ralph Greenson) care a luat-o pe Manrlyn Monroe la el acasa sa traiasca efectiv impreuna cu familia sa. Un astfel de demers este probabil cel mai strain de psihanaliza dintre toate. In psihanaliza clasica este esential ca intre psihanalist si client sa existe doar relatie profesionala si cei doi sa se intalneasca doar in cabinet si nicaieri altundeva. Acest lucru este parte din ceea ce se cheama „cadrul psihanalitic”. Nu zic ca un astfel de demers, ca acela relatat de Curtis, nu ar putea fi psihanaliza intr-un viitor oarecare. Insa nu mai e in nici un caz psihanaliza traditionala asa ca efectele ei benefice sau nefericite nu pot fi analizate in acest moment. Nu intru in amanunte, cei care cunosc cat de cat fenomenul cam stiu despre ce e vorba.

A prelua o idee nepsihanalitica si mai curand pedagogica si politica a Annei Freud, anume aceea ca copiii trebuie sa fie de mici convinsi sa accepte regulile societatii, si a da impresia ca asta e nucleul teoriei psihanalizei atesta o trecere in graba peste teoriile psihanalitice. Evident ca Anna Freud putea sustine asta in mod direct, la fel cum orice om o poate spune, si la fel cum insasi natura interioara a copiilor este. Copiii imita de la sine pe adulti fara sa fie fortati. Asta e natura umana.


Intelegere deficitara a conceptelor de baza ale psihanalizei si titlul documentarului



Titlul documentarului „Century of Self” atesta faptul ca termenul englezesc „the self” nu reuseste sa traduca bine pe nemtescul „Es”, tradus deseori prin „Id”, „Se” sau „Sine” . Acest termen face parte din cea de-a doua topica freudiana „Sine-Eu-Supraeu” (Es-Ich-Uberich). Autorul a preluat acest handicap tehnic si nu a fost in stare sa il corecteze. Conceptul de „Sine” reprezinta o parte foarte profunda a Inconstientului din prima topica in care, insa, mai intra atat o parte din Eu cat si , mai ales, aproape tot Supraeul. A identifica secolul al XX-lea ca fiind specific acestui Self (Sine) denota o lipsa elementara de intelegere a acestor concepte freudine. In fapt, aceasta a doua topica atesta o oarecare influenta a teoriilor arhetipale ale lui Jung asupra lui Freud. Practic, Sinele era in masura sa se extinda asupra acelor zone arhaice ale psihicului omenesc pe care teoriile sale de la inceputul secolului le ignorasera. Tocmai de aceea Sinele pare sa fi fost mai activ in trecutul omenirii, mai mult decat in secolul al XX-lea. Abia in societatea contemporana pragmatismul brut a facut pasi mari in defavoarea relationarii traditionale cu mediul.

Folosirea termenului „Sine” pentru ceea ce inseamna mizeria corporatista actuala este un fel de masurare a marii cu degetul. Profunzimea psihologica a studiilor de piata ale corporatismului este atat de scazuta fata de conotatiile termenului „Sine” incat o astfel de comparatie este una perfect justificabila. Din pacate autorul nu reuseste sa faca distinctie intre acest amestec ambivalent si superficial de pragmatism contemporan si partile superficiale ale ceea ce Freud numea Sine. Pana si vechiul concept de „Inconstient” (el insusi mai restrans decat cel de Sine) este mult mai larg decat „filosofia de marketing” a corporatismului despre care crede autorul ca ar fi psihanaliza...


Concluzii


Nu poti sa comentezi psihanaliza de pe aceste pozitii oricat ai incerca. Daca nu ii oferi cativa ani de studiu nu ai nici o sansa sa faci o analiza obiectiva fenomenului. Intr-adevar, daca te implici in analiza fenomenului politic si iti umpli memoria si atentia cu vorbele politicienilor de pe tot pamantul, e greu sa mai gasesti in mintea ta un loc si pentru conceptele psihanalizei. Poate ca ar trebui oprit TV-ul. Oricum, toata lumea stie ca politicienii mint in cea mai mare parte din timp. De ce sa te mai obosesti sa tii minte minciunile lor? Timpul acesta l-ai putea folosi pentru intelegerea unei discipline care, alaturi de existentialism, reprezinta coloana vertebrala a filosofiei secolului al XX-lea.

Psihanaliza nu a fost niciodata la putere in America, asa cum se spune la minutul 47 al partii a doua. Ar fi fost bine daca ar fi fost ea la putere. Din pacate problema psihanalizei este exact opusul unei astfel de acuzatii. Ea este prea hamletiana, prea izolata in cabinet si prea centrata cartezian in jurul pacientului individual, si aproape total ignoranta in privinta factorului politic care ii provoaca acestuia indirect suferinta. Ca unii psihanalisti au schimbat macazul si si-au vandut sufletul corporatismului, asta e altceva. In nici un caz nu trebuie crezut ca toti psihanalistii fac asta.

In ceea ce ma priveste, consider ca si psihanaliza, dar, mai ales behaviorismul, au facut compromisuri cu autoritatile (represive). Acestea le-au creat conditii propice de dezvoltare in scopul oferirii de materiale de propaganda eficiente. Institutele astfel create au fost, si inca sunt, laboratoare de manipulare corporatista similare (pastrand proportia) celor de exterminare naziste. Cred ca psihanaliza are multe pacate. Unul dintre ele este inchistarea in conservatorismul nevroticist mostenit de la Freud. Dar nu astea care i se imputa in acest documentar.

Gabriel Baldovin