Manifestul societăţii automatiste
2.5.4.7. Tehnici de dezinformare în produsele spionajului civil
Acest articol este continuarea celui precedent
English version soon
Până acum, în subcapitolul precedent, am făcut rezumatul atacului de la Pearl Harbor, ca un act de autosabotaj asupra personalului american de la această bază. La fel a fost şi pentru ultranaţionaliştii japonezi, la nivel naţional, deoarece de la acest atac a pornit războiul din Pacific, devastator pentru Japonia. Am adus în aceste secţiuni câteva detalii semnificative în sprijinul acestei idei şi voi mai aduce alte câteva de-a lungul următoarelor. În noul subcapitol voi descrie mecanismele dezinformaţionale ale spionajului civil care au instigat naţiunile să se măcelărească între ele în timpul războaielor, în special în Cel De-al Doilea Război Mondial.
După terminarea acestor crize umanitare instigate, spionajul civil creează produse dezinformaţionale prin care îşi şterge urmele sau pistele care trimit către el. Următoarele secţiuni vor urmări exact această perioadă. Ele se vor concentra în mare parte pe distorsionarea faptelor aşa cum le ştim astăzi din manualele de istorie sau alte surse în scopul restaurării adevărului istoric, atât faţă de evenimentul de la Pearl Harbor cât şi faţă de alte evenimente istorice majore ale istoriei moderne. Modul în care aceste materiale oficiale au descris atacul japonez din 7 decembrie 1941 este etalonul dezinformării. Evenimentul de la Pearl Harbor nu este doar scânteia care a declanşat cea mai mare crimă din istoria umanităţii, faţă de care am şi făcut documentarul cu acelaşi nume , dar a adus cu sine şi cea mai mare dezinformare din istoria umanităţii. Autorităţile capitaliste, care se laudă cu progresul societăţii au avut ambiţia de a întoarce umanitatea la nivelul medieval de ignoranţă şi, până acum, au şi reuşit, cel puţin în privinţa oficialilor şi a cetăţenilor din afara SUA. O să revin la acest subiect într-o secţiune viitoare dedicată modului în care statul american orchestrat de CIA a reuşit să îngroape chiar şi parţial mărturiile supravieţuitorilor curajoşi de la Pearl Harbor şi Clark Field, Filipine .
Pentru a atinge acest nivel de dezinformare, statul american a folosit mai întâi cenzurarea de tip dictatorial-clasic asupra acestor mărturii a celor implicaţi. Pe lângă asta, aparatul dezinformare al spionajului civil în frunte cu CIA a creat acest uriaş produs de dezinformare cu ajutorul unor tehnici de dezinformare care aplică tehnicile generale ale marketingului şi publicităţii, specifice sistemului social capitalist, dar şi a infracţionalităţii de lux, din care capitalismul a derivat. Ele aplică la nivel de societate globală unele metode infracţionale practicate de mafioţii mărunţi în procesele judiciare precum mărturia mincinoasă, plantarea, alterarea şi manufacturarea probelor. Mafioţii de lux de la conducerea statului le practică la un nivel mult mai amplu, după cum vom vedea în secţiunile următoare.
Pe lângă acestea, departamentul de dezinformare al spionajului civil a reuşit să convertească de la nivel teoretic unele sofisme din logică până la a le pune în practică în realitatea concretă, provocând astfel confuzie în jurul perceperii corecte de către opinia publică a acestor evenimente. Şi, nu în ultimul rând, aceşti iluzionişti de lux au creat realităţi externe în natură sau în documente care se suprapun peste unele dintre „mecanismele de apărare ale Eului” teoretizate de Sigmund Freud şi apoi de fiica sa Anna. Iluziile de percepţie a realităţii exterioare dar şi a celei interioare sub presiunea acestor „mecanisme de apărare” le-au făcut interesante pentru spionajul civil. Acesta le-a aplicat în jurul acestor teme, creând astfel acest uriaş produs de dezinformare cu privire la falsificarea acestor teme istorice. În lucrarea mea teoretică mai veche „Dinamica Psihologiei Abisale” am preferat să vorbesc despre ele ca „strategii de atac” mai curând mecanismele de apărare, anticipând cumva lucrarea teoretică de faţă.
Aceste 3 metode de deformare a percepţie a realităţii creează tipuri distincte de tehnici de dezinformare. Metodele infracţionale medii de influenţare a proceselor judiciare devin la nivelul infractorilor de lux din vârful statului tehnici de dezinformare directă asupra unor date istorice ce trebuiesc scoase din atenţia opiniei publice. Dimpotrivă, celelalte două metode, cele ale aplicării sofismelor şi a „mecanismelor de apărare” (sau „strategii de atac”, aşa cum le-am numit eu), creează cel de-al doilea tip de tehnici de dezinformare, respectiv tehnicile de dezinformare indirectă, care nu vizează direct aceste date istorice, ci elemente din proximitatea lor fizică şi asociativ-mnezică, cu scopul de a le ascunde într-un cocon dezinformaţional. În continuare le voi descrie în detaliu.
2.5.4.7.1. Tehnici directe de dezinformare. Mărturia mincinoasă, plantarea , alterarea şi manufacturarea probelor în produsele spionajului civil
Dintre tehnicile de dezinformare directă am tratat deja exhaustiv subiectul „minciună” în această secţiune . Minciuna este cea mai cunoscută omului simplu, deşi el o confundă cu dezinformarea. Am arătat în acea secţiune că nici lingviştii nu au făcut diferenţierea între planul ideatic-comunicaţional şi cel faptic-obiectual în care se poate manifesta minciuna . Am propus în acea secţiune ca minciuna să se reducă exclusiv la comunicarea prin viu grai cu discernământ de informaţii false, ştiute că sînt false. În acest caz raportul dintre minciună şi dezinformare este unul de subordonare, nu de identitate. Minciuna este doar baza dezinformării.
Din acest punct de vedere toate celelalte tehnici sînt parte din produsul finit al ingineriei minciunii. Dar ele nu se referă doar la comunicarea de informaţii false, ci la modificarea însăşi a realităţii sau a documentelor care o atestă pentru a susţine factual aceste informaţii false.
În această secţiune am descris zaua dezinformaţională, adică o minciună menită să întărească lanţul dezinformaţional iniţial. Am folosit acest concept pentru a sintetiza mecanismul dezinformaţional care a creat post-factum falsa narativă a avioanelor B-17, menită să justifice lipsa de alertare a bazei de la Pearl Harbor, în urma depistării lor de către operatorul radar George Elliot. Am să revin la această temă şi în această secţiune şi în următoarele.
Pentru moment o să recurg la distingerea unor noţiuni ceva mai restrânse, cuprinse în interiorul acestei noţiuni largi de „za dezinformaţională”. Îmi sînt de ajutor câteva noţiuni din drept, în special pentru că uriaşului produs de instigare a războaielor între naţiuni elaborat de spionajul civil are implicaţii juridice. „Alterarea probelor” este o noţiune a limbajului juridic care reflectă corupţia unor funcţionari din aparatul judiciar în investigaţiile asupra infractorilor. Aceştia vor fi reuşit să cumpere anumiţi oameni cu putere de decizie în dosarele în care sunt cercetaţi. Astfel că anumite probe pot dispărea în mod inexplicabil din ele iar condamnarea poate fi una mai blândă. Acesta este un act de spionaj făcut la nivel scăzut.
Criminalii de rând încearcă să-şi ascundă crimele prin alterarea până la distrugere a urmelor care trimit către ei ca autori ai acestora. Observăm că în ambele situaţii se practică alterarea probelor, cu diferenţa că în primul caz ele au fost deja ridicate şi izolate într-un dosar juridic, iar în cel de-al doilea ele se află încă în natură. Acelaşi lucru se întâmplă şi la nivelul înalt al spionajului civil, cu instrumente mult mai sofisticate. Ascunderea adevărului despre cum a putut să explodeze magazia de muniţie aflată la al 4-lea nivel în interiorul navei USS Arizona, deşi în 1941 nu existau bombe de penetraţie (Bunker buster), după cum am arătat detaliat în această secţiune , este un produs de alterare a probelor atent supervizat de spionajul civil, coordonat la acea vreme de FBI.
Articolul 275 din Legea 286/2009 (Codul Penal) din România sună astfel:
Majoritatea ţărilor au ceva similar sau chiar mai precis. Articolul 141 din Codul Penal al SUA introduce şi termenul de „plantare” şi „manufacturare”, care, vom vedea mai jos, sînt tehnici diferite de alterare a adevărului judiciar şi politic.
Toate acestea sînt pedepsite pentru omul simplu personalul sistemului judiciar dar au ajuns tehnici majore de dezinformare ale spionajului civil. Ele sînt menite să ascundă anumite adevăruri incomode pentru marii industriaşi şi bancheri, printre care aceste crize umanitate majore, instigate în scopul sporirii propriului profit. În continuare am să le descriu pe fiecare în contextul dezinformării generale în societate cu privire la subiectul Pearl Harbor în special şi Cel De-al Doilea Război Mondial în general.
În introducerea acestui capitol spuneam că dezinformarea este varianta de castă sadică a ceea ce psihanaliza clasică numeşte „mecanisme de apărare ale Eului”. Pe parcursul acestui subcapitol vom vedea că principalele tehnici de dezinformare exersate şi perfecţionate de-a lungul istoriei moderne de către spionajul civil repetă la nivel de castă sadică principalele „mecanisme de apărare ale Eului”, aşa cu au fost teoretizate de psihanaliza clasică pe subiecţii nevrotiformi. O să vedem pe parcursul acestui subcapitol cum alterarea probelor este corespondentul sadic al refulării / inhibiţiei, plantarea lor corespunde parţial cu „formaţiunea reacţională” (căreia eu i-am spus „contracarare” în lucrarea mea mai veche „Dinamica Psihologiei Abisale” ) în timp ce manufacturarea probelor corespunde şi cu aceasta dar şi cu „raţionalizarea” din psihanaliza nevroticistă. Toate acestea la un loc creează la nivel general minciuna dezinformaţională folosită de casta sadică a societăţii capitaliste şi impregnată puternic în întregul gros al societăţii.
Conform viziunii oficiale, poporul japonez şi german şi-ar fi pierdut subit simţul dreptăţii şi au început să-şi măcelărească semenii din ţările vecine, de parcă ar fi fost cuprinse de o psihoză în masă. Atacul de la Pearl Harbor este parte din această narativă dezinformaţională. Am arătat pe parcursul acestui subcapitol până acum că această naraţiune este o minciună, deşi ea are o anumită doză de adevăr. Voi continua demantelarea ei pe mai departe. Voi începe cu descrierea ingineriei minciunii care s-a folosit atunci şi a continuat după aceea.
Deja majoritatea cititorilor imparţiali sînt convinşi din lectura secţiunilor anterioare despre faptul că naraţiunea zborului de avioane B-17 care ar fi trebuit să ajungă în Hawaii dinspre continent în data de 7 decembrie 1941 este o minciună. Însă, pentru a o arăta cât mai exact, am să mă folosesc de instrumentele epistemologiei de investigaţie, adică a ştiinţei despre adevăr.
Din acest punct de vedere toate celelalte tehnici sînt parte din produsul finit al ingineriei minciunii. Dar ele nu se referă doar la comunicarea de informaţii false, ci la modificarea însăşi a realităţii sau a documentelor care o atestă pentru a susţine factual aceste informaţii false.
În această secţiune am descris zaua dezinformaţională, adică o minciună menită să întărească lanţul dezinformaţional iniţial. Am folosit acest concept pentru a sintetiza mecanismul dezinformaţional care a creat post-factum falsa narativă a avioanelor B-17, menită să justifice lipsa de alertare a bazei de la Pearl Harbor, în urma depistării lor de către operatorul radar George Elliot. Am să revin la această temă şi în această secţiune şi în următoarele.
Pentru moment o să recurg la distingerea unor noţiuni ceva mai restrânse, cuprinse în interiorul acestei noţiuni largi de „za dezinformaţională”. Îmi sînt de ajutor câteva noţiuni din drept, în special pentru că uriaşului produs de instigare a războaielor între naţiuni elaborat de spionajul civil are implicaţii juridice. „Alterarea probelor” este o noţiune a limbajului juridic care reflectă corupţia unor funcţionari din aparatul judiciar în investigaţiile asupra infractorilor. Aceştia vor fi reuşit să cumpere anumiţi oameni cu putere de decizie în dosarele în care sunt cercetaţi. Astfel că anumite probe pot dispărea în mod inexplicabil din ele iar condamnarea poate fi una mai blândă. Acesta este un act de spionaj făcut la nivel scăzut.
Criminalii de rând încearcă să-şi ascundă crimele prin alterarea până la distrugere a urmelor care trimit către ei ca autori ai acestora. Observăm că în ambele situaţii se practică alterarea probelor, cu diferenţa că în primul caz ele au fost deja ridicate şi izolate într-un dosar juridic, iar în cel de-al doilea ele se află încă în natură. Acelaşi lucru se întâmplă şi la nivelul înalt al spionajului civil, cu instrumente mult mai sofisticate. Ascunderea adevărului despre cum a putut să explodeze magazia de muniţie aflată la al 4-lea nivel în interiorul navei USS Arizona, deşi în 1941 nu existau bombe de penetraţie (Bunker buster), după cum am arătat detaliat în această secţiune , este un produs de alterare a probelor atent supervizat de spionajul civil, coordonat la acea vreme de FBI.
Articolul 275 din Legea 286/2009 (Codul Penal) din România sună astfel:
„Sustragerea, distrugerea, reţinerea, ascunderea ori alterarea de mijloace materiale de probă sau de înscrisuri, în scopul de a împiedica aflarea adevărului într-o procedură judiciară, se pedepseşte cu închisoarea de la 6 luni la 5 ani.”
Majoritatea ţărilor au ceva similar sau chiar mai precis. Articolul 141 din Codul Penal al SUA introduce şi termenul de „plantare” şi „manufacturare”, care, vom vedea mai jos, sînt tehnici diferite de alterare a adevărului judiciar şi politic.
„(a) Cu excepţia cazurilor prevăzute în subdiviziunile (b) şi (c), oricine cu bună ştiinţă, din proprie iniţiativă, intenţionat şi greşit modifică, modifică, plantează, plasează, manufacturează, ascunde sau mută orice materie fizică, imagine digitală sau înregistrare video, cu intenţia ca acţiunea să ducă la acuzarea unei persoane de o infracţiune sau ca problema fizică să fie prezentată pe nedrept ca autentică sau adevărată în urma unui proces, procedură sau anchetă, se face vinovat de contravenţie.”
Toate acestea sînt pedepsite pentru omul simplu personalul sistemului judiciar dar au ajuns tehnici majore de dezinformare ale spionajului civil. Ele sînt menite să ascundă anumite adevăruri incomode pentru marii industriaşi şi bancheri, printre care aceste crize umanitate majore, instigate în scopul sporirii propriului profit. În continuare am să le descriu pe fiecare în contextul dezinformării generale în societate cu privire la subiectul Pearl Harbor în special şi Cel De-al Doilea Război Mondial în general.
În introducerea acestui capitol spuneam că dezinformarea este varianta de castă sadică a ceea ce psihanaliza clasică numeşte „mecanisme de apărare ale Eului”. Pe parcursul acestui subcapitol vom vedea că principalele tehnici de dezinformare exersate şi perfecţionate de-a lungul istoriei moderne de către spionajul civil repetă la nivel de castă sadică principalele „mecanisme de apărare ale Eului”, aşa cu au fost teoretizate de psihanaliza clasică pe subiecţii nevrotiformi. O să vedem pe parcursul acestui subcapitol cum alterarea probelor este corespondentul sadic al refulării / inhibiţiei, plantarea lor corespunde parţial cu „formaţiunea reacţională” (căreia eu i-am spus „contracarare” în lucrarea mea mai veche „Dinamica Psihologiei Abisale” ) în timp ce manufacturarea probelor corespunde şi cu aceasta dar şi cu „raţionalizarea” din psihanaliza nevroticistă. Toate acestea la un loc creează la nivel general minciuna dezinformaţională folosită de casta sadică a societăţii capitaliste şi impregnată puternic în întregul gros al societăţii.
Conform viziunii oficiale, poporul japonez şi german şi-ar fi pierdut subit simţul dreptăţii şi au început să-şi măcelărească semenii din ţările vecine, de parcă ar fi fost cuprinse de o psihoză în masă. Atacul de la Pearl Harbor este parte din această narativă dezinformaţională. Am arătat pe parcursul acestui subcapitol până acum că această naraţiune este o minciună, deşi ea are o anumită doză de adevăr. Voi continua demantelarea ei pe mai departe. Voi începe cu descrierea ingineriei minciunii care s-a folosit atunci şi a continuat după aceea.
2.5.4.7.1.1. Minciuna în produsele spionajului civil
Deja majoritatea cititorilor imparţiali sînt convinşi din lectura secţiunilor anterioare despre faptul că naraţiunea zborului de avioane B-17 care ar fi trebuit să ajungă în Hawaii dinspre continent în data de 7 decembrie 1941 este o minciună. Însă, pentru a o arăta cât mai exact, am să mă folosesc de instrumentele epistemologiei de investigaţie, adică a ştiinţei despre adevăr.
Indiciile tradiţionale şi moderne ale adevărului din epistemologie
Separarea adevărului de minciună este un proces foarte anevoios. Ştiinţa logicii a fost creată în istoria ştiinţei pentru a distinge între adevărat şi fals. Ea a fost folosită de Socrate prin celebra sa maieutică, prin care reducea la absurd unele dintre părerile adversarilor săi ideologici. Dar per total logica şi-a ratat acest scop iniţial, Socrate eşuând deseori în a-i convinge pe concetăţenii săi că se află în eroare, cu consecinţe tragice chiar pentru viaţa sa. În zilele noastre dezbaterile mediate de logică s-au mutat dinspre argumentele propriuzise înspre formalizarea lor matematicistă şi astfel aporiile nu s-au terminat.
Dar tema distingerii între adevărat şi fals a rămas încă vie în filosofie şi astfel a apărut epistemologia, adică ştiinţa adevărului ştiinţific. Epistemologia a renunţat în a da verdicte categorice precum a încercat logica. În schimb ea a încercat să găsească indicii ale adevărului, numite astăzi criterii ale adevărului. Termenul „criteriu” e mult prea pretenţios, şi trădează visul antic e a avea un instrument rapid de evaluare adevărat/fals al unei cunoştinţe. În zilele noastre savanţii au renunţat în bună măsură la acest obiectiv în favoarea probabilităţii adevărului. De exemplu filosoful şi epistemologul Karl Popper a găsit că rezistenţa la testele falsificării este un indiciu al probabilităţii adevărului unei teorii. Acest indiciu repetă la nivel contemporan însăşi disponibilitatea la dezbatere a unei teorii, aşa cum s-a făcut ea din preistoria filosofiei; părerea contrară a oponentului în dezbatere este un astfel de test de falsificare, mai mult sau mai puţin relevant. Putem de aici deduce faptul că cenzura practicată de spionajul civil cu privire la aceste teme are exact rolul de a îngropa adevărul prin îngroparea testelor de falsificare pentru narativele oficiale.
Până la Kant, empirismul şi raţionalismul au folosit propriile indicii pentru adevăr. Empirismul foloseşte criteriul corespondenţei cu realitatea pe care adevărul trebuie să îl aibă. Raţionalismul foloseşte criteriul coerenţei intrinseci, trimiţând la principiul noncontradicţiei din logică. Kant a arătat că ambele „criterii” au carenţe majore; percepţia noastră empirică nu redă adevărul total, iar cel mai clar exemplu este teoria apusului şi răsăritului soarelui pe care o acceptăm în vorbirea curentă, deşi e falsă. Conform datelor strict empirice, soarele se vede clar că răsare şi apune, deşi realitatea cosmică este total diferită de punctul de vedere al văzului comun de la nivelul suprafeţei terestre. Ceva de acest gen există în toată percepţia noastră bazată pe simţuri, fără un sprijin pe intelect sau gândire. Iluziile pe care le putem avea în stări de oboseală, de insuficientă trezire din somn sau de tulburări psihice severe distrug orice fel de siguranţă al criteriul corespondenţei adevărului. Dar, chiar şi când nu trecem prin aceste stări, siguranţa absolută a adevărului perceput prin simţuri poate fi pusă la îndoială, şi asta a făcut Kant cu celebra şi problematica sa distincţie între „fenomen” şi „lucru în sine”, care a dus la probleme uriaşe în filosofia contemporană. Ştiinţele abstracte precum matematica şi fizica teoretică nu pot face obiectul criteriului corespondenţei cu realitatea pentru că astfel de realităţi abstracte nu există în natură. Ele doar pot fi aplicate în natură.
Pe de altă parte, raţionalismul foloseşte indiciul coerenţei adevărului, adică discursul necontradictoriu. Şi acest indiciu a fost criticat de epistemologie pentru faptul că nu se poate aplica la domeniile empirice de data asta. Scolastica medievală este cel mai vulnerabil punct al criteriul coerenţei adevărului. Deşi era perfect coerent, discursul scolastic format din aplicarea unor funcţii logice unor propoziţii de bază, era sec, nu aducea nimic nou cunoaşterii. Pe lângă asta, aşa cum a arătat Kant, idei contradictorii pot fi construite şi justificate în mod coerent; dar, fiind contradictorii, ele nu pot fi valable în acelaşi timp şi sub acelaşi raport, după cum spune principiul non-contradicţiei din logică.
Epistemologia mai are şi indiciul adevărului pragmatic, dar capitalismul a demonstrat că pragmatismul este anti-ştiinţă şi anti-coerenţă. El justifică orice dacă în urma acestor narative profită cineva; ei bine exact acest interes este principiul dezinformării. Da, cele mai importante şi adevărate informaţii pe care le avem au o finalitate pragmatică, însă cei care au pârghiile puterii în societate beneficiază mai mult de pe urma minciunilor decât de pe urma adevărului. Aşa că indiciul adevărului pragmatic este în acest context abandonat. Însă dacă folosim doar pe primele 3 indicii, atunci avem şanse să descoperim tainele dezinformării în masă, aşa cum este ea făcută de spionajul civil.
Dar tema distingerii între adevărat şi fals a rămas încă vie în filosofie şi astfel a apărut epistemologia, adică ştiinţa adevărului ştiinţific. Epistemologia a renunţat în a da verdicte categorice precum a încercat logica. În schimb ea a încercat să găsească indicii ale adevărului, numite astăzi criterii ale adevărului. Termenul „criteriu” e mult prea pretenţios, şi trădează visul antic e a avea un instrument rapid de evaluare adevărat/fals al unei cunoştinţe. În zilele noastre savanţii au renunţat în bună măsură la acest obiectiv în favoarea probabilităţii adevărului. De exemplu filosoful şi epistemologul Karl Popper a găsit că rezistenţa la testele falsificării este un indiciu al probabilităţii adevărului unei teorii. Acest indiciu repetă la nivel contemporan însăşi disponibilitatea la dezbatere a unei teorii, aşa cum s-a făcut ea din preistoria filosofiei; părerea contrară a oponentului în dezbatere este un astfel de test de falsificare, mai mult sau mai puţin relevant. Putem de aici deduce faptul că cenzura practicată de spionajul civil cu privire la aceste teme are exact rolul de a îngropa adevărul prin îngroparea testelor de falsificare pentru narativele oficiale.
Până la Kant, empirismul şi raţionalismul au folosit propriile indicii pentru adevăr. Empirismul foloseşte criteriul corespondenţei cu realitatea pe care adevărul trebuie să îl aibă. Raţionalismul foloseşte criteriul coerenţei intrinseci, trimiţând la principiul noncontradicţiei din logică. Kant a arătat că ambele „criterii” au carenţe majore; percepţia noastră empirică nu redă adevărul total, iar cel mai clar exemplu este teoria apusului şi răsăritului soarelui pe care o acceptăm în vorbirea curentă, deşi e falsă. Conform datelor strict empirice, soarele se vede clar că răsare şi apune, deşi realitatea cosmică este total diferită de punctul de vedere al văzului comun de la nivelul suprafeţei terestre. Ceva de acest gen există în toată percepţia noastră bazată pe simţuri, fără un sprijin pe intelect sau gândire. Iluziile pe care le putem avea în stări de oboseală, de insuficientă trezire din somn sau de tulburări psihice severe distrug orice fel de siguranţă al criteriul corespondenţei adevărului. Dar, chiar şi când nu trecem prin aceste stări, siguranţa absolută a adevărului perceput prin simţuri poate fi pusă la îndoială, şi asta a făcut Kant cu celebra şi problematica sa distincţie între „fenomen” şi „lucru în sine”, care a dus la probleme uriaşe în filosofia contemporană. Ştiinţele abstracte precum matematica şi fizica teoretică nu pot face obiectul criteriului corespondenţei cu realitatea pentru că astfel de realităţi abstracte nu există în natură. Ele doar pot fi aplicate în natură.
Pe de altă parte, raţionalismul foloseşte indiciul coerenţei adevărului, adică discursul necontradictoriu. Şi acest indiciu a fost criticat de epistemologie pentru faptul că nu se poate aplica la domeniile empirice de data asta. Scolastica medievală este cel mai vulnerabil punct al criteriul coerenţei adevărului. Deşi era perfect coerent, discursul scolastic format din aplicarea unor funcţii logice unor propoziţii de bază, era sec, nu aducea nimic nou cunoaşterii. Pe lângă asta, aşa cum a arătat Kant, idei contradictorii pot fi construite şi justificate în mod coerent; dar, fiind contradictorii, ele nu pot fi valable în acelaşi timp şi sub acelaşi raport, după cum spune principiul non-contradicţiei din logică.
Epistemologia mai are şi indiciul adevărului pragmatic, dar capitalismul a demonstrat că pragmatismul este anti-ştiinţă şi anti-coerenţă. El justifică orice dacă în urma acestor narative profită cineva; ei bine exact acest interes este principiul dezinformării. Da, cele mai importante şi adevărate informaţii pe care le avem au o finalitate pragmatică, însă cei care au pârghiile puterii în societate beneficiază mai mult de pe urma minciunilor decât de pe urma adevărului. Aşa că indiciul adevărului pragmatic este în acest context abandonat. Însă dacă folosim doar pe primele 3 indicii, atunci avem şanse să descoperim tainele dezinformării în masă, aşa cum este ea făcută de spionajul civil.
Scurtă analiză epistemologică a minciunii despre zborul de avioane B-17 care ar fi trebuit să ajungă în Hawaii dinspre continent.
În secţiunile precedente am arătat mai multe cazuri de minciuni, cel mai concludent fiind cea lui Kermit Tyler despre avioanele B-17. Haideţi acum să privim mai atent acea mărturie dată de generalul George Marshall pentru Congresul American în 1945, începând la minutul 2.17 ! Observaţi cu câtă dezinvoltură minte Marshall despre cum ar fi dat el ordin pentru adăugarea de rezervoare la avionul B-17 încă dinainte de atacul de la Pearl Harbor! Aceeaşi minciună este susţinută de generalul Walter Campbell Short, după cum vedem la minutul 2.47 din propria mărturie, la acelaşi eveniment . Aceste minciuni pot fi pragmatice, deliberate, dar pot fi şi produse ale uitării. Între 1942, când se vor fi montat respectivele rezervoare adiţionale, şi 1945 când cei 2 au dat respectivele declaraţii vor fi trecut 3 ani. În aceşti ani, chestiunea rezervoarelor era una minoră în raport cu altele, şi e posibil ca data să fie mutată retroactiv în memorie cu un an mai devreme datorită uitării naturale. Dar, în acelaşi timp, cei doi puteau fi şi agenţi FBI sau şantajaţi de astfel de agenţi să mintă, în scopul întăririi lanţului dezinformaţional.
Pentru început, putem aduce în prim plan indiciul corespondenţei adevărului, chiar dacă faptele s-au petrecut în urmă cu peste 80 de ani şi practic nu mai există o realitate pe care s-o analizăm. Dar, chiar dacă cunoştinţele empirice nu ne ajută foarte mult, ele sînt totuşi decisive într-un proces judiciar; probele dosarului atestă o stare de fapte săvârşite în trecut. Astfel că, dacă probe irefutabile au scăpat cenzurii oficiale, precum manualul tehnic al variantelor din 1941 a avionului B-17, atunci se poate folosi indiciul corespondenței cu faptele reale în acest context. Acest document original are prioritate actuală în faţa anumitor declaraţii şi documente secundare, indiferent de numărul lor.
Apoi putem invoca indiciul coerenţei adevărului, adică discursul necontradictoriu. Dacă îl folosim cum trebuie şi cât trebuie, atunci şi indiciul coerenţei adevărului ne poate ajuta în restabilirea adevărului ştiinţific. Deşi există o mulţime de date, dezinformaţional create, pentru a ne convinge de autenticitatea ideii că avioanele B-17 puteau zbura din California în Hawaii, iată că e suficient să ne uităm pe cea mai apropiată dovadă faptică, şi să vedem că acestea sunt toate false în raport cu adevărul inerent al acestui document.
De fapt o astfel de modificare menţionată de generalul George Marshall la minutul 2.17 din declaraţia din 1945 nu avea nici un sens în contextul dat. Bombardierele B-17 nu puteau ajuta în niciun fel la întărirea bazei de la Pearl Harbor, ba dimpotrivă o făceau mai vulnerabilă, devenind ele însele ţintă la sol. Aşadar este lipsit de sens să fi fost trimise aceste avioane atunci, pentru a fi justificată confundarea lor cu cele japoneze.
Povestea cu avioanele B-17, care ar fi avut programat un zbor din California în Hawaii e plină de coincidenţe incoerente. Cum se face că acest zbor a avut loc tocmai pe 7 decembrie, când a avut loc atacul japonez? Cum se face că a mai existat şi submarinul japonez, care nici el n-a dus la alertarea bazei? Trebuiau să vină submarine americane dinspre continent, aşa cum ar fi fost avioanele B-17? Dar, cea mai ciudată coincidenţă este al doilea atac asupra bazei americane de la Clark Field din Filipine, produs la indigo la 9 ore după atacul de la Pearl Harbor. Acest presupus atac surpriză nu are nici un fel de coerenţă conform cu indiciul coerenţei adevărului din epistemologie.
Interpelarea făcută de Kermit Tyler la minutul 77.40 din acest video e menită să întărească ideea că acel presupus locotenent Morris Shed ar fi fost pilot pe un astfel de avion B-17. Ea ne induce ideea mincinoasă că un avion B-17 trebuie să fi fost deja parcat printr-unul dintre hangarele de la Pearl Harbor. Într-un dintre multele documentare pe care le-am văzut pe această temă se vede o poză cu o aripă ce seamănă a fi de B-17. Însă în nicio filmare nu se vede vreun avion B-17 după atacul japonez. Din materialele diverse pe care le vedem cu Pearl Harbor, în timpul şi imediat după bombardamentul japonez nu există vreun material cu vreun avion B-17 distrus, existent în mai multe surse. Fiind perla aviaţiei militare americane din acea vreme, un astfel de aparat distrus ar fi produs şi mai multă emoţie în opinia publică americană. Atacul japonez l-ar fi luat printre primele la ţintă. Dar, desigur, el nu a existat la Pearl Harbor în acel moment. Epava unui avion B 25 bombardat se şi vede în fotografii şi mai multe filmări ale atacului japonez.
B 25 putea însă decola şi ateriza de pe/pe un portavion, aşa că e explicabilă prezenţa lui acolo. Însă nu şi B-17. Există o singură fotografie cu un astfel de avion la Pearl Harbor într-o prezentare a istoricului Daniel Martinez la minutul 27.19 din acest video . Voi arăta în următoarea secţiune că această fotografie este o plantare retroactivă de probe în documente. Ea nu mai există în acest moment şi în alte surse, de unde putem deduce că ea a fost creată abia atunci pentru acel documentar, neexistând până acum în materialele vechi despre Pearl Harbor. Dar, dacă această fotografie ar fi reală, atunci unde sînt celelalte avioane B-17? Aşa ceva este incoerent cu versiunea unei formaţiuni uriaşe de avioane B-17 care, aşa cum a spus Tyler, ar fi trebuit să vină dintre continent in Hawaii.
Şi, nu în ultimul rând, narativa oficială a atacului surpriză nu rezistă la testul falsificabilităţii; în acest context seria de bizarerii şi coincidenţe permite existenţa unei teorii diferite, anume cea a planului de a crea război prin furia opiniei publice alimentată de laşitatea manufacturată a unui astfel de atac.
Povestea cu extinderea rezervoarelor înainte de 1941 este o minciună gogonată cu funcţie dezinformativă, pentru a da crezare spuselor lui Tyler. Spionajul civil de la FBI a avut timp 4 ani să vină cu o justificare a pasivităţii lui Tyler, care cel mai probabil că a fost tot de ei comandată, şi el s-a supus. Timp de 4 ani supravieţuitorii de la Pearl Harbor au cerut explicaţii, iar povestea cu bombardierele B-17 i-a mai calmat pe câţiva. Pentru această minciună, Marshall a fost ulterior răsplătit cu funcţia de secretar de stat între 1947-1949, şi apoi ministru al Apărării între 1950-1951 în guvernul SUA. Şi, ca să fie tacâmul complet, în 1953 a primit Premiul Nobel pentru Pace... Ridicarea atât de rapidă în grad a lui Tyler are tot această explicaţie.
În următoarea secţiune voi detalia despre alterarea probelor în produsele spionajului civil .
Pentru început, putem aduce în prim plan indiciul corespondenţei adevărului, chiar dacă faptele s-au petrecut în urmă cu peste 80 de ani şi practic nu mai există o realitate pe care s-o analizăm. Dar, chiar dacă cunoştinţele empirice nu ne ajută foarte mult, ele sînt totuşi decisive într-un proces judiciar; probele dosarului atestă o stare de fapte săvârşite în trecut. Astfel că, dacă probe irefutabile au scăpat cenzurii oficiale, precum manualul tehnic al variantelor din 1941 a avionului B-17, atunci se poate folosi indiciul corespondenței cu faptele reale în acest context. Acest document original are prioritate actuală în faţa anumitor declaraţii şi documente secundare, indiferent de numărul lor.
Apoi putem invoca indiciul coerenţei adevărului, adică discursul necontradictoriu. Dacă îl folosim cum trebuie şi cât trebuie, atunci şi indiciul coerenţei adevărului ne poate ajuta în restabilirea adevărului ştiinţific. Deşi există o mulţime de date, dezinformaţional create, pentru a ne convinge de autenticitatea ideii că avioanele B-17 puteau zbura din California în Hawaii, iată că e suficient să ne uităm pe cea mai apropiată dovadă faptică, şi să vedem că acestea sunt toate false în raport cu adevărul inerent al acestui document.
De fapt o astfel de modificare menţionată de generalul George Marshall la minutul 2.17 din declaraţia din 1945 nu avea nici un sens în contextul dat. Bombardierele B-17 nu puteau ajuta în niciun fel la întărirea bazei de la Pearl Harbor, ba dimpotrivă o făceau mai vulnerabilă, devenind ele însele ţintă la sol. Aşadar este lipsit de sens să fi fost trimise aceste avioane atunci, pentru a fi justificată confundarea lor cu cele japoneze.
Povestea cu avioanele B-17, care ar fi avut programat un zbor din California în Hawaii e plină de coincidenţe incoerente. Cum se face că acest zbor a avut loc tocmai pe 7 decembrie, când a avut loc atacul japonez? Cum se face că a mai existat şi submarinul japonez, care nici el n-a dus la alertarea bazei? Trebuiau să vină submarine americane dinspre continent, aşa cum ar fi fost avioanele B-17? Dar, cea mai ciudată coincidenţă este al doilea atac asupra bazei americane de la Clark Field din Filipine, produs la indigo la 9 ore după atacul de la Pearl Harbor. Acest presupus atac surpriză nu are nici un fel de coerenţă conform cu indiciul coerenţei adevărului din epistemologie.
Interpelarea făcută de Kermit Tyler la minutul 77.40 din acest video e menită să întărească ideea că acel presupus locotenent Morris Shed ar fi fost pilot pe un astfel de avion B-17. Ea ne induce ideea mincinoasă că un avion B-17 trebuie să fi fost deja parcat printr-unul dintre hangarele de la Pearl Harbor. Într-un dintre multele documentare pe care le-am văzut pe această temă se vede o poză cu o aripă ce seamănă a fi de B-17. Însă în nicio filmare nu se vede vreun avion B-17 după atacul japonez. Din materialele diverse pe care le vedem cu Pearl Harbor, în timpul şi imediat după bombardamentul japonez nu există vreun material cu vreun avion B-17 distrus, existent în mai multe surse. Fiind perla aviaţiei militare americane din acea vreme, un astfel de aparat distrus ar fi produs şi mai multă emoţie în opinia publică americană. Atacul japonez l-ar fi luat printre primele la ţintă. Dar, desigur, el nu a existat la Pearl Harbor în acel moment. Epava unui avion B 25 bombardat se şi vede în fotografii şi mai multe filmări ale atacului japonez.
B 25 putea însă decola şi ateriza de pe/pe un portavion, aşa că e explicabilă prezenţa lui acolo. Însă nu şi B-17. Există o singură fotografie cu un astfel de avion la Pearl Harbor într-o prezentare a istoricului Daniel Martinez la minutul 27.19 din acest video . Voi arăta în următoarea secţiune că această fotografie este o plantare retroactivă de probe în documente. Ea nu mai există în acest moment şi în alte surse, de unde putem deduce că ea a fost creată abia atunci pentru acel documentar, neexistând până acum în materialele vechi despre Pearl Harbor. Dar, dacă această fotografie ar fi reală, atunci unde sînt celelalte avioane B-17? Aşa ceva este incoerent cu versiunea unei formaţiuni uriaşe de avioane B-17 care, aşa cum a spus Tyler, ar fi trebuit să vină dintre continent in Hawaii.
Şi, nu în ultimul rând, narativa oficială a atacului surpriză nu rezistă la testul falsificabilităţii; în acest context seria de bizarerii şi coincidenţe permite existenţa unei teorii diferite, anume cea a planului de a crea război prin furia opiniei publice alimentată de laşitatea manufacturată a unui astfel de atac.
Povestea cu extinderea rezervoarelor înainte de 1941 este o minciună gogonată cu funcţie dezinformativă, pentru a da crezare spuselor lui Tyler. Spionajul civil de la FBI a avut timp 4 ani să vină cu o justificare a pasivităţii lui Tyler, care cel mai probabil că a fost tot de ei comandată, şi el s-a supus. Timp de 4 ani supravieţuitorii de la Pearl Harbor au cerut explicaţii, iar povestea cu bombardierele B-17 i-a mai calmat pe câţiva. Pentru această minciună, Marshall a fost ulterior răsplătit cu funcţia de secretar de stat între 1947-1949, şi apoi ministru al Apărării între 1950-1951 în guvernul SUA. Şi, ca să fie tacâmul complet, în 1953 a primit Premiul Nobel pentru Pace... Ridicarea atât de rapidă în grad a lui Tyler are tot această explicaţie.
În următoarea secţiune voi detalia despre alterarea probelor în produsele spionajului civil .