2.5.4.6.5. Indicii despre auto-sabotaj asupra flotei navale americane din anii 1940 în scop dezinformaţional

Manifestul societăţii automatiste  

2.5.4.6.5. Indicii despre auto-sabotaj asupra flotei navale americane din anii 1940 în scop dezinformaţional

Acest articol este continuarea celui precedent

English version soon

Pearl Harbor este şi oglinda celei mai mari crime din istorie, respectiv Cel De-al Doilea Război Mondial. Povestea oficială spusă de autorităţi de peste 80 de ani cum că acest război a fost pornit de un nebun austriac şi nişte barbari japonezi are o anumită doză de adevăr. Dacă aceşti oameni nu ar fi existat, atunci nici această catastrofă umanitară n-armai fi existat. Dar ea este atât de departe de ce s-a întâmplat cu adevărat încât e mai aproape de minciună decât de adevărul istoric aşa cum îl relevă faptele. Cea mai importantă cauză a acestui război nu este acest grup restrâns de ultra-naţionalişti, ci manipulatorii lor din umbră, cei care îşi datorează statutul social războiului. Ei au fost şi sînt dependenţi de război. Societatea clădită în jurul lor este o societate a războiului iar discursul pacifist este doar o reclamă menită să le protejeze imaginea publică.

Toată istoria Celui De-al Doilea Război Mondial, şi în mod special cea a atacului de la Pearl Harbor, poate fi sintetizată în imaginea de mai jos. Ea reprezintă creşterea economică pe care războiul o produce. Explicaţia pentru aşa ceva constă în faptul că muncitorul interpretează paranoid ameninţările războiului la adresa sa, şi lucrează mai eficient, conform cu principiile sclaviei clasice, făcute cu ameninţări şi traumatisme aplicate direct sclavului. După cum am tot menţionat în capitolul anterior, o diferenţă importantă între sclavul clasic şi muncitorul industrial constă în faptul că ameninţările pentru ultimul nu sînt direcţionate clar către el , ci către comunitatea sa. Din această cauză imaginea de mai jos este definitorie şi pentru celelalte războaie care au precedat sau au urmat Celui De-al Doilea Război Mondial.

Pentru a folosi cât mai eficient acest joc parşiv al ameninţărilor, marii industriaşi au uneltit în producerea de războaie încă din secolul al 19-lea, dar mai ales în cel de-al 20-lea. Până atunci inginerii sociali foloseau războiul doar pentru eliminarea tensiunilor sociale din propriul stat, aşa cum a consemnat Hegel în celebra sa lucrare „Filosofia dreptului” (Batoche Books 2001, pagina 259) . După aceea, ei au folosit războiul pentru mai mult decât exilarea tensiunilor sociale în afara statului, şi anume la creşterea maximală a profitului ce urmează terorizării cetăţeanului simplu. După cum am spus în recentul meu documentar „Cea mai mare crimă din istorie” , interesul marilor industriaşi şi bancheri atât japonezi cât şi (mai ales) americani a fost crearea unui război cât mai mare, în aşa fel încât acesta să ducă la o creştere economică direct proporţională, precum se vede în imaginea de mai sus.

Seriile de afişe propagandiste „de susţinere” a trupelor americane prin muncă asiduă în cel de-al doilea război mondial, cu sloganurile „Beat your promise!”, „Back up our battleskies!” sau „Keep them firing!”, atestă dimensiunea campaniei de manipulare de atunci în scopul realizării de profit economic maxim. Ele reprezintă esenţa sclavagismului salarial despre care am detaliat în primul capitol . Eu am selectat doar câteva din noianul de câteva sute, şi le-am inserat şi în acel documentar. Pe 3 dintre acestea le-am repostat în secţiunea aceasta . Iată şi altele !

După cum am arătat în acest subcapitol, atacul de la Pearl Harbor a fost nu doar tăinuit de forţele spionajului civil, ci şi plănuit de acestea. Lipsa de alertare a bazei în urma recepţionării avioanelor japoneze venind cu 50 minute înainte de atac, a scufundării unui submarin japonez depistat spionând în zonă , sau repetarea scenariului la Clark Field, la 9 ore după Pearl Harbor, nu sunt simple coincidenţe şi neglijenţe în serviciu. Ele sînt acţiuni concertate ale spionajului civil american infiltrat în rândurile personalului militar, al cărui principală misiune a fost sabotajul propriei baze. Asta s-a văzut cel mai clar la explozia depozitului de muniţie al navei USS Arizona, în urma căreia au murit peste 1000 de oameni . Spionajul civil american şi cel japonez s-au pus atunci în acord spre instigarea propriilor cetăţeni la a se măcelări unii pe alţii. Fiecare parte a acţionat instigator în interiorul personalului militar din tabăra proprie, respectiv FBI la Pearl Harbor şi Clark Field, iar spionajul japonez asupra lui Isoroku Yamamoto şi tuturor celor implicaţi în plănuirea atacurilor, după cum voi descrie în continuare.

Aceste acţiuni concrete au fost dublate de o campanie de presă denigratoare faţă de cultura japoneză. Aceasta a creat japonezilor o falsă imagine de diavoli în ochii opiniei publice americane, după cum vedem în câteva dintre afişele propagandiste de mai jos.

În oglindă, mass-media japoneză, şi ea susţinută de marii industriaşi japonezi (Zaitatsu), a susţinut la rândul ei o campanie defăimătoare la adresa culturii americane. Pe lângă aceasta, japonezilor de rând li s-a creat falsa impresie cum că tehnologia americană ar fi sub cea japoneză. Acest lucru a fost o capcană pentru a-i atrage pe cât mai mulţi într-o hidoasă inginerie socială de eugenie , după cum voi arăta mai jos.

Întârzierea deliberată a flotei americane şi investirea în maşina de război germană şi japoneză

Diversiunea Pearl Harbor a început cu mult mai devreme de 1941, mai exact cu peste 20 de ani înainte. În 1919 Yamamoto a fost desemnat să meargă la Universtitatea Harvard în SUA pentru a se specializa în noua tehnologie navală a războiului, deschisă larg de sistemul militar american. În acel moment restul lumii era centrat pe războiul de blindate dublat de infanterie. Şi SUA l-a folosit în cucerirea insulelor din Pacific de la japonezi. Dar acesta a fost un război secundar. SUA era din punct de vedere tehnologic cu două clase mai sus din punct de vedere militar faţă de orice altă ţară, situaţie care s-a perpetuat până astăzi. Primul nivel era al armei atomice. Singura problemă a utilizării ei era reacţia opiniei publice internaţionale faţă de uciderea în masă a populaţiei civile. Pe lângă ea, SUA avea superioritate în sistemul militar naval, noul nivel al războiului. Navele de război duceau avioane aproape de zona de conflict, care apoi o bombardau mult mai distructiv decât o făceau tancurile. Exact asta a studiat Yamamoto la Harvard. După ce s-a întors în ţară şi a fost promovat în grad de amiral, el a întărit flota japoneză conform cu ce văzuse în SUA.

Relaţiile economice dintre SUA şi Japonia durau de peste 100 de ani. SUA exportau petrol şi oţel în Japonia, via Zaibatsu. Începând din 1935-36, o parte din aceste exporturi au fost specific destinate pentru a-i fi modernizată flota. Întreaga tehnologie venea net din SUA şi atunci, după cum s-a întâmplat şi după 1945, deşi constant ni s-a creat iluzia cum că ar fi invers*. Însă Japonia nu a primit tehnologia de ultimă generaţie, ci una ce era pe cale să iasă din uz în SUA. Japonezii de rând au fost astfel înşelaţi să creadă că deţin vârful tehnologic, însă SUA îşi asigurase victoria cu mult înainte ca războiul să înceapă, numai prin planul bombelor atomice.

Această strategie s-a folosit şi în Germania, via General Motors şi prin marii industriaşi precum Fritz Thyssen, Hjalmar Schacht şi Wilhelm Keppler. Omul de rând din Germania şi Japonia a rămas uimit de tehnologia militară a ţării sale, crezând că acolo a fost concepută. Spiritul naţionalist a fost astfel artificial crescut în ambele ţări. Dar asta a fost o simplă capcană pentru a-i încuraja pe naivi să meargă la război şi să fie astfel „curăţaţi” eugenic.

Aşa că, chiar dacă flota americană era înapoiată la sfârşitul anilor 1930, pe termen lung ea era potenţial mult mai avansată decât cea japoneză. De aceea, atunci când s-au înfruntat direct după 1942, flota japoneză a fost decimată de cea americană. În mai puţin de la un an de la atacul de la Pearl Harbor marina SUA a avut o primă victorie remarcabilă, dintr-un lung şir, asupra celei japoneze. O astfel de creştere tehnologică într-o perioadă atât de scurtă era imposibilă dacă într-adevăr marina SUA nu era potenţial superioară.

De fapt, multe dintre navele şi avioanele americane au fost ţinute ascunse ca la poker şi scoase în luptă abia după ce războiul se va fi declanşat. SUA deţineau în potenţial secretul vârfului tehnologiei, şi s-a văzut prin cele două bombe atomice, dar şi prin cele convenţionale care au ras pur şi simplu marile oraşe japoneze de pe faţa pământului, exceptând sediile marilor companii ale Zaibatsu. Doar fenomenul Kamikaze putea întoarce radical soarta războiului din Pacific. Însă bombele atomice erau al doilea as de pe mânecă pentru câştigarea războiului, cu care americanii au plusat în 1945.

* „Miracolul” japonez şi german a fost de fapt o mită dată acestor popoare pentru a-i face să uite de instigarea acestor războaie, după cum am arătat în documentarul meu „Cea mai mare crimă din istorie” . Însă marile invenţii în materie de motoare şi aviaţie înainte de război s-au întâmplat în SUA nu în Japonia.

Două dovezi ale auto-sabotajului flotei americane din Pacific prin relocarea ei la Pearl Harbor

Pe lângă întârzierea la derută a dotării flotei maritime, planul de instigare a războiului din Pacific a creat şi una dintre cele mai mari crăpături dezinformaţionale ale acestei inginerii sociale hidoase. Flota navală maritimă din Pacific a fost în mod subit mutată în luna mai 1940 la Pearl Harbor în arhipelagul Hawaii de la baza din San Diego de pe coasta vestică a SUA. Practic aşa ceva a fost o invitaţie la atac, pe fondul tensiunilor dintre două ţări, întreţinute artificial de pilonii media, controlaţi de spionajul civil, la fel ca şi astăzi. Prin această manevră de inginerie socială, urmau să fie amplificate tensiuni între cele două popoare de păpuşarii din spionajul civil din ambele tabere, care colaborau între ei pentru planului de instigare a războiului.

După cum am amintit anterior, comandantul bazei de la Pearl Harbor de atunci, amiralul James O. Richardson a protestat faţă de această decizie luată de forurile superioare, conform cu mentalitatea sa exclusiv militar-clasică, nu de spion. O altă urmă vizibilă de îngrijorare a fost dată şi de însuşi Secretarul Flotei Marine Frank Knox. Într-o scrisoare adresată de el către „Secretariatul Pentru Război” (remarcaţi că exista secretariat pentru război, dar atacul de la Pearl Harbor ar fi fost o surpriză…!) în data de 24 ianuarie1941 avertiza de potenţialul atac japonez.

Ceva de genul acesta s-a întâmplat 60 de ani mai târziu în data de 11 Septembrie 2001, doar că „demiterea” a durat doar o zi. Secretarul de stat Colin Powell împreună cu toţi factorii de decizie au dispărut subit în timpul atacurilor de la World Trade Center. Sistemul defensiv a fost iarăşi paralizat ca pe 7 decembrie 1941, aşa că începutul titlului cărţii lui David Ray Griffin „The New Pearl Harbor: Disturbing Questions About the Bush Administration and 9/11” (după care s-a făcut acest documentar ) este bine găsit. În tot acest timp avioanele militare de vânătoare au fost dirijate dezinformativ în Atlantic, pentru a nu incomoda avioanele/dronele care au produs atentatele.

Şeful Operaţiunilor Navale Americane, amiralul Harold Stark i-a răspuns cât se poate de cinic lamentaţiilor lui Richardson :

„De ce eşti în Hawaii? Răspuns: eşti acolo pentru efectul de descurajare pe care se crede că prezenţa ta îl poate avea asupra japonezilor (sic) spre a merge în Indiile de Est.”

Aşadar, mutarea flotei americane la Pearl Harbor a fost oficial recunoscut ca un gest de intimidare. Numai din acest răspuns se exclude orice fel de surpriză dinspre atacul japonez. Dacă cineva face un astfel de gest către altcineva, răspunsul agresiv nu poate fi unul surprinzător. Teoria atacului surpriză este o poveste de adormit copiii (civilii) încercată de departamentul dezinformativ al spionajului civil. În aceste condiţii de potenţial război, numai faptul de a păstra o flotă în largul oceanului Pacific este un act de auto-sabotaj. Iată că nu doar nava USS Arizona a fost sabotată din interior, aşa cum am arătat în secţiunea anterioară, ci întreaga flotă marină americană, cu diferenţa că aceasta a fost sabotată doar temporar.

În 1941 dotarea marinei americane era într-adevăr inferioară celei japoneze, dar nu atât de inferioară cât se spune astăzi de ştiinţa oficială a istoriei. S-a spus că americanii ar fi pierdut oricum la Pearl Harbor, chiar dacă ar fi fost alertaţi, idee discutabilă. Nu se spune însă că japonezii plănuiseră un al treilea val al atacului, pe care l-au abandonat tocmai pentru că între timp puşcaşii marini americani se repliaseră la posturi şi au doborât câteva avioane japoneze. Dacă acest al treilea val ar fi avut loc şi japonezii ar fi avut pierderi mai mari, atunci asta ar fi încurcat foarte mult iţele atragerii şi motivării lor în război. În acelaşi mod Richardson ar fi implementat exerciţii de apărare în caz de atac, pe timp de noapte sau dimineaţă, dacă ar fi fost lăsat în continuare la conducerea bazei. Pentru succesul acestei inginerii sociale odioase, el a fost schimbat din funcţie cu un personaj ceva mai moale, amiralul Husband Edward Kimmel.

Vulnerabilizarea intenţionată a flotei din Pacific prin relocarea ei la Pearl Harbor

Pearl Harbor era singurul loc unde se putea realiza un atac japonez asupra unor obiective americane, pe fondul acestor tensiunilor din ce în ce mai mari. Pentru a nu scăpa lucrurile de sub control în perspectiva unui potenţial război, marii industriaşi şi bancheri americani îşi luaseră cu mult timp înainte măsuri de a fi protejaţi de un eventual atac dinspre mare. Bombardierul B-17 era parte dintr-un sistem defensiv imbatabil. El a fost principalul instrument pentru a nu lăsa lucrurile să scape de sub control. Orice fel de atac naval putea fi prevenit de un contraatac cu ajutorul acestor avioane, odată ce un atac pe apă sau prin aer ar fi fost reperat de staţiile radar plasate pe cele două coaste ale Americii de Nord. Ambele coaste vestică şi estică a SUA continentală erau împânzite de radare. Un potenţial atac extern ar fi eşuat lamentabil. Dar şi dacă, prin absurd, ar fi trecut de radar şi ar fi bombardat obiective americane de pe continent, atunci flota atacatoare tot ar fi fost ulterior distrusă din aer cu acest avion ce putea prinde din urmă vasele de pe care s-ar fi realizat atacul. De aceea avionul B-17 a fost şi numit fortăreaţă zburătoare. Datorită eficienţei lor, un atac japonez pe coasta vestică putea fi un eşec total.

Marii industriaşi şi bancheri americani au avut grijă înainte să îşi asigure controlul asupra unui eventual atac ale ţărilor instigate prin această fortăreaţă zburătoare. Însă avionul B-17 nu putea fi controlat total, în sens negativ, adică a paralizării funcţionalităţii sale. Pentru ca un atac japonez să aibă succes în SUA continentală, atunci ar fi trebuit să fi fost găsit în prealabil câte un Kermit Tyler la fiecare dintre aceste staţii radar, care să mintă sistemul de alertă că „nu-i nimic”. Iar dacă ar fi reuşit să treacă de radare şi să bombardeze obiective americane de pe continent, avioanele japoneze trebuiau apoi să se întoarcă pe portavioane. Aici ar fi fost ajunse de bombardierele americane venite dinspre uscat şi nimicite. Chiar şi un singur bombardier B-17 putea decima toate portavioanele japoneze, iar misiunea japoneză ar fi fost un dezastru.

Coincidenţele ar fi fost mult prea mari şi japonezii nu s-ar mai fi aruncat atât de orbeşte într-un război lipsit de sens şi de şanse. Aşa ceva putea fi oprit prin sabotaj precum cel al generalului Douglas Macarthur la Clark Field (Filipine), care nu a permis bombardierelor să se ridice de la sol şi să apare baza. Acest eveniment a fost acoperit mediatic la acea vreme de şocul „atacului surpriză”. Însă dacă s-ar fi întâmplat în SUA continentală, şi nu într-o bază de la celălalt capăt al pământului, el ar fi dus la puternice convulsii sociale exact în acel moment. Războiul s-ar fi realizat în interiorul graniţelor SUA, nu în afară iar planul de inflamare a războiului mondial ar fi eşuat. Oricum, sabotajul de la Clark Field a ajuns la urechile soldaţilor şi puşcaşilor marini astfel că în 1945 personalul militar era plin de dizidenţi. Războiul s-a terminat şi pentru a acoperi amploarea numărului acestor „conspiraţionişti”.

Scenariul eşecului unui atac japonez asupra SUA continentală ar fi periclitat planul instigării ultranaţionaliştilor japonezi la război. El le-ar fi arătat că poporul japonez nu era tocmai cea mai cu moţ naţiune de pe glob, iar mulţi n-ar mai fi îmbrăţişat acest vis cu ochii deschişi de a merge la un război care va fi părut să aibă puţine şanse de reuşită. De aceea flota americană a fost mutată din San Diego la Pearl Harbor, acolo unde un potenţial atac era mai greu de contracarat, în special prin planul de paralizare din interior al sistemului defensiv. Pentru strategia militar-clasică relocarea flotei a fost un dezastru. Însă pentru cea global-dezinformaţională a spionajului civil, ea a fost o mişcare inteligentă pentru acele vremuri de a atrage cât mai mulţi dintre americanii şi japonezii de rând în război şi de a-i spori la maxim amploarea. După cum arată prima imagine din această secţiune, insuflarea unei cât mai mari frici în câmpul general al muncitorilor spre a-i face cât mai productivi a condus la profitul economic văzut.

Interesul spionajului civil prin aceste diversiuni a fost acela de a scoate maxim din utranaţionaliştii japonezi şi de a-i încuraja să intre în război, pentru ca apoi să fie justificată mediatic utilizarea celor două bombe atomice. Conform aparatului dezinformaţional internaţional ele au fost menite să oprească amploarea conflagraţiei, pe care tocmai cei ce le vor fi utilizat au şi instigat-o anterior. Rezultatul a fost cea mai mare crimă din istorie realizată într-un timp scurtă, conform cu titlul documentarului meu linkat mai sus. Fără o tragedie maximă, războiul din Pacific ar fi fost unul de lupte scurte între armatele statelor vecine, fără exterminarea şi terorizarea în masă a civililor în plan internaţional, în scopul creşterii profitului economiei mondiale.

Strategia falsei vulnerabilizări practicată în istorie cu scop dezinformaţional de nimicire a inamicului

Ce vedem în această inginerie socială de falsă vulnerabilizare este o aplicare la nivel macro-social a strategiei militare practicată de Imperiul Mongol în timpul lui Genghis Han. Eficienţa ei consta în scoaterea inamicilor într-o zonă plată şi încercuirea lor spre a deveni o masă compactă. Săgeţile trimise la întâmplare dinspre zona de încercuire spre cea de mijloc aveau mai mare rată de succes decât cele trimise invers de cei înconjuraţi. Aşa că cei de la mijloc erau de cele mai multe ori înfrânţi. Prima cerinţă necesară era ca atacatorii să se deplaseze în cerc la distanţă între ei şi să poată trage cu arcul la 90 de grade, către centru cercului. Pentru aşa vrea e nevoie de exerciţiu intens. Cea de-a doua cerinţă este cea mai importantă în acest context, respectiv atragerea inamicului într-o astfel de zonă geografică plată. Pentru asta se trimitea mai întâi o garnizoană cu rol de avangardă, al cărei principală calitate era fuga. Ea lansa un fals atac scurt şi prost realizat, după care se retrăgea. Simţind superioritatea, cei asediaţi contra-atacau, fiind apoi prinşi şi nimiciţi în această cursă circulară a morţii. Exact aceeaşi strategie a fost aplicată şi japonezilor prin relocarea flotei din Pacific la Pearl Harbor. Diferenţa constă în timpul în care s-a realizat capcana, respectiv 2 ani.

Pentru a înţelege şi mai bine dimensiunea ingineriei sociale a instigării atacului de la Pearl Harbor şi a instigării Celui De-al Doilea Război Mondial, o să aduc în prim plan o serie de evenimente locale la care am participat direct şi care s-au desfăşurat sub aceeaşi reţetă. Am văzut pe viu această strategie aplicată la nivel mai redus de jandarmi pe noi, protestatarii de după 2012 din România, în legătură cu care am şi creat documentarul „Diversioniştii” . Aşa cum am arătat la minutul 10.18 sau 16.38 din acest documentar, la un moment dat aceştia intrau subit între noi, fie agresând pe cineva, fie dezvoltau atitudine sfidătoare. Interesul lor era să ne provoace să răspundem violent, exact conform cu această strategie a lui Genghis Han. Având echipamente de luptă stradală net superioare protestatarilor, ei instigau astfel protestatarii la violenţă pentru a justifica represiunea lor ulterioară ca legitimă apărare.

Câţiva agenţi infiltraţi de-ai lor se luau după ei şi îi contra-atacau, aşa cum am arătat la minutul 10.52 din documentar, când un astfel de infiltrat a şi fost bătut din greşeală de colegii care nu l-au recunoscut. Însă la protestele anti-PSD din 2017 mulţi au muşcat momeala. Eu atunci n-am participat şi n-am văzut, însă la protestul din 10 august 2018 am văzut mulţi care au fost păcăliţi astfel. Lăsarea în urmă a celebrei jandarmeriţe, anunţată ca paralizată şi internată în spital, pentru ca apoi să zburde ţanţoşă la externare , a fost o încercare similară de a instiga un atac, ce apoi se va fi soldat cu justificarea reprimării protestatarilor.

Noi protestatarii anti-neoliberalişti din anii 2012-2015 nu am intrat în acest joc lipsit de şanse. Jandarmii erau echipaţi corespunzător pentru lupte de stradă iar noi nu (de aici şi celebrul slogan din Piaţa Universităţii „Voi aveţi bastoane/Noi mâinile goale”) . Cert este că la protestele de atunci această strategie nu a mers deloc, majoritatea dintre noi fiind şcoliţi şi non-violenţi. Însă aveam propriul mod de a riposta, ştiind că nu-i putem învinge prin violenţă; de fiecare dată când făceau asta îi întâmpinam cu un cor de fluierături şi huliri. După scurt timp ei se retrăgeau surprinzător ca şi cum ar fi fost atacaţi, în postură de repliere, deşi puteau să ne reprime cu uşurinţă.

Dar atunci, la acele proteste din anii 2012-2015 n-am înţeles deloc de ce jandarmii se retrag ca Napoleon din Rusia, din moment ce nu venise frigul şi nimeni nu-i ataca fizic, ci doar verbal. Mi se părea un defect profesional, o imbecilitate. Odată cu documentarul „Diversioniştii”, am înţeles că ei de fapt voiau să atragă eventualii naivi, pe care să-i filmeze ca agresori şi să-i dea ca exemplu de iniţiatori ai violenţelor, pe care le pregăteau astfel împotriva noastră. Dacă aşa ceva s-ar fi întâmplat, atunci jandarmii ar fi evacuat imediat toată Piaţa Universităţii printr-un contraatac, aşa cum au făcut şi la protestul din 10 august 2018. Atunci strategia de instigare a constat în intoxicarea primelor rânduri de protestatari paşnici cu gaze lacrimogene sau cu agresarea fizică prealabilă (în general, prin lovituri în tibie). O echipă specializată din cadrul jandarmeriei filma totul. La montaj se scoteau imaginile iniţiale din aceste materiale, şi se oferea pentru posturile TV doar reacţia naturală de răspuns a celor agresaţi, ca agresiuni iniţiate de aceştia. Astfel că represiunea ce a urmat a fost justificată prin apărarea împotriva presupusei agresiuni venite de la protestatari.

Şi în 2012 au fost represalii, după cum am arătat la minutul 26.43, dar nu atât de dure precum cele din 2018. Dacă diversioniştii DGPI infiltraţi printre noi ar fi convins şi pe alţii să treacă la contra-atacarea jandarmilor în 2012 după ce am fost agresaţi, probabil că şi noi, „grupul de la fântână”, am fi fost evacuaţi precum cei ce şi-au propus să rămână în faţa sediului guvernului în 10 august 2018. Cum aşa ceva nu s-a întâmplat, şi ei au trebuit să aştepte o jumătate de an până când protestele s-au temperat iar temele politice au devenit altele. Remarcăm în aceste acţiuni o metodă alternativă de dezinformare la zaua dezinformaţională despre care am descris într-o secţiune anterioară .

În 10 august strategia de vulnerabilizare a dus la oferirea tinerei jandarmeriţe spre a fi linşată de mulţimea înfuriată de acţiunile provocatoare ale jandarmeriei. Modul în care ea a fost sacrificată e similar cu cel al auto-sabotajului asupra sistemului defensiv de la Pearl Harbor. Din fericire diversiunea asta nu a ieşit. Pe lângă protecţia de la armură şi cască jandarmeriţa a fost protejată de mulţi dintre protestatari de cei naivi care nu au înţeles diversiunea şi au vrut să se răzbune, instigaţi probabil de infiltraţi DGPI. Oricum, ea nu a avut nevoie de spitalizare, nesuferind nicio rană, deşi şeful jandarmeriei Sebastian Cucoş declara în seara de 10 august în prim-time pe toate posturile TV că e paralizată şi nu va mai putea merge niciodată. Acest interviu a dispărut din media între timp, însă noi care am trăit pe viu acele momente nu vom uita această încercare de falsificare a istoriei.

Jandarmeriţa a fost internată doar pentru a da credibilitate minciunii generale de justificare a violenţei începută de jandarmi prin răspunsul de contra-atac a unor naivi la provocarea lor. Justificarea lovirii protestatarilor paşnici, ceea ce înseamnă încălcarea drepturilor constituţionale de a protesta, s-a făcut astfel prin această minciună dezinformaţională cum că ar jandarmii fi fost agresaţi anterior de aceşti naivi. În 2012, jurnalistul independent Vlad Ursulean i-a filmat, după cum am arătat la minutul 14.56 din documentarul „Diversioniştii”.

Observăm în diversiunea cu retragerea la protestatele anti-neoliberaliste din anii 2012-2015 o inginerie de contrafacere a probelor prin provocarea protestatarilor spre a răspunde violent la o agresiune anterioară iniţiată de jandarmi sau de diversionişti DGPI îmbrăcaţi în civil. Dacă am fi picat în această capcană dezinformaţională, atunci noi am fi fost prezentaţi în mass-media ca o gaşcă de „anarhişti violenţi”, conform cu infiltraţii DGPI despre care am relatat în documentar, provocarea iniţială fiind cenzurată.

Exact acelaşi lucru s-a întâmplat în războiul din Pacific, dar la scară mult mai mare şi mai tragică. Întârzierea dotării flotei americane, în timp ce cea japoneză devenea cea mai puternică din lume urmărea exact acest plan. După cum jandarmii instigatori intrau ca nişte cuceritori între noi protestatarii, iar apoi se retrăgeau ca nişte laşi, deşi nu erau agresaţi fizic, la fel a făcut şi spionajul civil american cu întârzierea dezvoltării flotei şi paralizarea propriului sistem defensiv. Astfel SUA a arătat aceeaşi falsă vulnerabilitate în 1941 şi 1942 pentru japonezii de rând, la fel cum jandarmii instigatori au arătat iniţial o falsă vulnerabilitate pentru protestatari, în intenţia de a-i păcăli spre a ataca şi a fi apoi contraatacaţi brutal.

Cam aceasta este diferenţa între represiunea din sistemele dictatorial-clasice şi cea a aşanumitei democraţii contemporane. Acesta este rezumatul atacului de la Pearl Harbor, la antipodul viziunii cu care am fost dezinformaţi peste 80 de ani despre acest tragic eveniment. Ascunderea acestor crime faţă de marele public a fost făcute cu acest tip de tehnici de manipulare precum cele de instigare a războiului între naţionaliştii japonezi. Despre ele voi detalia în secţiunile ulterioare.

Gabriel Baldovin