2.5.4.6. Descrierea celei mai mari dezinformări factuale din istorie: tragedia de la Pearl Harbor din decembrie 1941

Manifestul societăţii automatiste  

2.5.4.6. Descrierea celei mai mari dezinformări factuale din istorie; tragedia de la Pearl Harbor din decembrie 1941

Acest articol este continuarea celui precedent

English version soon

Cea mai mare dezinformare din istorie, ca proces de manipulare este aşanumita abolire a sclaviei. Am arătat în capitolul anterior faptul că ea doar s-a modificat conform cu cerinţele epocii industriale . Diferenţele dintre sclavul clasic şi muncitorul industrial sînt mult mai mici decât asemănările . Dar acest proces este unul de lungă durată şi vizează o întreagă ideologie socială. În acest subcapitol voi descrie cea mai mare dezinformare din istorie a unui eveniment istoric cu durată relativ scurtă. Acest eveniment este atacul de la Pearl Harbor din data de 7 decembrie 1941, care a durat aproximativ 2 ore. La acesta poate fi adăugat şi fratele său geamăn dar mai puţin celebru, atacul asupra bazei americane de la Clark Field, Filipine. Am abordat tema Pearl Harbor şi a Celui De-al Doilea Război Mondial la un nivel mediu de detaliu în documentarul meu „Cea mai mare crimă din istorie” . În acest subcapitol voi intra într-un nivel superior de detaliu. Voi arăta cu date istorice despre cum spionajul civil a schimbat radical percepţia generală a unui eveniment istoric, prin mecanisme generale de manipulare şi falsificare efectivă a istoriei. Dar, pentru început, voi descrie crăpăturile uriaşe din ideologia oficială privind acest eveniment.

2.5.4.6.1. 4 indicii care denotă că atacul de la Pearl Harbor a fost cunoscut în prealabil de factorii de decizie din SUA

Atacul de la Pearl Harbor este probabil cel mai notoriu eveniment al celui de-al doilea război mondial, şi pe bună dreptate. Acesta a fost trăit pe viu de cei 2000 de supravieţuitori ai acestei tragedii, dintre care aproximativ 700 de răniţi. Mulţi au pierdut fraţi acolo, alţii au pierdut prieteni. Am să descriu în următoarele secţiuni modul în care ei au fost sacrificaţi pentru a doua oară, în perioada de după război, printr-un mecanism odios de cenzură şi persecuţii. Cert este că acest eveniment în particular, şi al doilea război mondial în general, au ajuns la peste 80 de ani de la întâmplare să fie sintetizate de ideologia oficială pentru omul simplu în câteva fraze înşelătoare. Ele conţin ceva adevăr, dar în general comunică o minciună. Despre Pearl Harbor ni se spune cum că japonezii ar fi fost nişte piraţi care au atacat pe la spate SUA, fără declaraţie prealabilă de război. „Noroc” cu războiul, care ar fi transformat Japonia dintr-o ţară de „barbari” într-o ţară civilizată, cu oameni oneşti, respectabili şi calzi, aşa cum îi ştim astăzi (sic!) …

Pentru a înţelege dimensiunea dezinformării făcute de spionajul civil timp de 80 de ani faţă de acest eveniment am să mă opresc la patru indicii edificatoare despre izbucnirea războiului din Pacific în particular şi a celui de-al doilea război mondial, în general.

Primul indiciu al minciunii oficiale faţă de acest eveniment, deja amintit mai sus, a fost atât de similar cu atacul de la Pearl Harbor încât se mai numeşte şi Pearl Harbor 2. La 9 ore distanţă de la atacul din Hawaii, a avut loc al doilea atac japonez făcut aproape la indigo cu primul, dar de data asta în Filipine, asupra bazei americane de la Clark Field. Militarii de rând auziseră deja de atacul de la Pearl Harbor şi se aşteptau ca un atac să aibă loc şi la baza lor. Cu toate acestea comandantul Forţelor Americane din Orientul Îndepărtat (inclusiv a bazei de la Clark Field), celebrul general Douglas Macarthur, s-a opus luării unei măsuri defensive şi ofensive, cerându-le subalternilor să aştepte.

La pagina 133 din ediţia din 2001 a cărţii sale, „Reminiscences” (Naval Institute Press), Macarthur a spus că a primit un telefon de la Washington la ora 3.40 dimineaţa care îl anunţa despre atacul de la Pearl Harbor. Dar că în mod bizar ar fi rămas cu impresia că japonezii fuseseră nimiciţi la Pearl Harbor, de parcă ei fuseseră atacaţi, nu invers. O astfel impresie a fost folosită ca justificare pentru faptul că n-a luat nicio măsură de contracarare a unui astfel de potenţial atac japonez, care era iminent în contextul existenţei celui din Hawaii. Astfel de justificări sînt asemenea poveştilor despre barză spuse copiilor, precum vom vedea mai jos repetate şi în cazul celelaltor indicii despre mistificarea acestui eveniment. Faptul că japonezii ar fi fost învinşi la Pearl Harbor nu i-ar fi învins automat şi la Clark Field, dacă nu pregăteşti de baza de răspuns şi nu le permiţi celor din subordine să se apere.

La ora 9.30 dimineaţa radarul local l-a anunţat pe Macarthur despre formaţiunea de avioane japoneze care venea să bombardeze Clark Field dinspre baza japoneză din Taiwan (numit atunci Formosa). Încă era timp pentru reacţie. Dar, în 3 ore de atunci şi până când atacul japonez a început (în jurul orei 12:35) generalul Macarthur a împiedicat sistematic organizarea unei minime defensive aeriene a bazei. Se puteau trimite avioane spre a ataca pe japonezi la Taiwan sau pregăti pe cele de la sol pentru un posibil atac. Dar, nu doar că el nu s-a deranjat să acţioneze, ci a evitat cu obstinaţie contactul cu subordonaţii care auziseră la radio despre atacul din Hawaii, şi voiau ei înşişi să acţioneze pentru propria protecţie. Cele mai multe avioane au fost lăsate la sol, iar cele care decolaseră au plecat fără muniţie, în aşa fel încât nu au putut ataca. De aceea doar 8 avioane japoneze au fost doborâte în cursul a 2 ore de atac.

La pagina 134 din cartea sa citată mai sus el spune că avioanele nu s-ar fi putut ridica timp de 3 ore şi nu au putut lupta cu cele japoneze din cauza faptului că ar fi fost prea încărcate şi grele. Iată altă poveste de adormit copiii! Cele mai grele avioane urcau la aproximativ 8 000 de metri între 35 minute (B-17) şi 45 minute (B-25). Voi reveni cu detalii în următoarea secţiune despre această temă. Celelalte avioane cu capacităţi similare trebuie să se fi încadrat în timpi similari. În 3 ore toate se puteau ridica de la sol, gata de acţiune. Pe lângă asta, nu era nevoie să ajungă atât de sus pentru apărarea bazei. Altitudinea ridicată era utilă doar pentru atac, spre a evita contraatacul din partea artileriei antiaeriene inamice, care nu le putea ajunge la asemenea altitudine. Apoi de ce ar fi fost toate încărcate la fel? De ce unele n-au fost încărcate mai puţin, mai ales că era şi o presiune de timp?

Generalul Douglas Macarthur este unul dintre cele mai ridicate în slăvi figuri ale celui de-al doilea război mondial. Victoriile lui în război l-au adus personaj de afiş propagandistic, după cum vedem în cel de mai jos. Capacitatea lui strategică a fost una excepţională. De asemenea, aroganţa şi cinismul său tipic, confundat în bună măsură cu eroismul, exclude posibilitatea unei posibile empatii faţă de inamic. El a fost primul care a rostit celebra replică „Mă voi întoarce!” (literal „I shall return”) la retragerea din Filipine, înainte de a fi rostită de Arnold în „Terminator” în anii 1990, diferită ca terminologie dar la fel ca mesaj (literal „I’ll be back” - „Voi reveni”) . Macarthur putea foarte bine interpreta acest rol, dacă filmul se făcea în anii 1940. Spre deosebire de Arnold, el chiar s-a întors şi a făcut prăpăd printre japonezi, când armata pe care o conducea a recucerit Filipinele. În 1923, pe când era Șef al Statului Major al Armatei Statelor Unite, a dispersat la Washington protestul veteranilor din primul război mondial, care cereau un bonus promis spre a trece mai uşor prin criza economică din 1929, speriindu-i cu tancurile armatei. Se poate spune că, astfel, şi-a ameninţat cu moartea foştii colegi. Credeţi că ar fi putut fi atât de imbecil încât să nu ia cele mai elementare decizii pentru apărarea bazei, dacă nu era ordin de mai sus să se prefacă idiot şi să se comporte mai curând ca un inamic?

Dacă primul indiciu minciunii oficiale despre Pearl Harbor se referă la un alt loc decât acesta, următoarele se referă exclusiv la el. Al doilea indiciu constă în depistarea şi scufundarea unui submarin japonez spionând în zonă în jurul orei 6:30 (după alte surse ar fi fost 6.40), cu o oră şi 25 minute înainte de atacul japonez (după alte surse acesta ar fi început la 7.50, iar în altele l-am văzut dat chiar la 8 fix). Atacul a fost ordonat de locotenentul navei Ward, William Woodward Outerbridge. Acest submarin a fost regăsit în august 2002 la o adâncime de 400 m, după cum vedem în imaginea de mai jos. (La 8. 30 a urmat un altul, scufundat de altă navă americană.) Aici a început de fapt războiul din Pacific. Outerbridge ştia despre relaţiile ostile din ultimul an dintre SUA şi Japonia şi a acţionat ca atare. El a raportat incidentul la ora 6:35 (în filmul „Tora Tora Tora” ora este 6.55). Nu se ştie cine a primit raportarea, dar nimeni nu a alertat baza şi nimeni nu a fost tras la răspundere pentru asta. Cineva a scurt-circuitat alertarea, conform cu starea generală de ameninţare a războiului care plutea în aer. Dacă n-ar fi fost un ordin expres dat spre a nu fi alertată baza, cel care a primit această alertă nu doar că era cunoscut, dar şi pedepsit pentru faptul că nu a trimis-o mai departe. Altfel, evenimentul a fost şi el muşamalizat precum s-a încercat şi cu următorul indiciu.

O a doua scurt-circuitare a alertării bazei de la Pearl Harbor (altă coincidenţă!!!) constituie al treilea indiciu asupra anticipării şi tăinuirii atacului dinspre pilonii administrativi ai SUA. Radarul de la Opana din insula Oahu al arhipeleagului Hawaii (în care este situat Pearl Harbor), a interceptat avioanele japoneze venind spre Pearl Harbor cu aproximativ o oră înainte de atac. Operatorii Joseph Lockard și George Elliott erau în tură de 4/8 la această staţie în acea dimineaţă de 7 decembrie 1941. Ei au văzut în osciloscopul radarului uriaşa formaţiune de avioane japoneze venind dinspre Japonia. Ele fuseseră transportate de portavioane până undeva la 136 de mile, conform declaraţiei de după război a lui Elliott , cam când începea radarul să le detecteze. De aici ele au decolat, pentru a scurta maxim durata în care puteau fi reperate.

Cei doi au transmis informaţia despre acele avioane spre locotenentul (ajuns locotenent colonel ulterior într-un timp record) Kermit Tyler. Dar, în mod bizar faţă de starea generală a bazei şi a personalului militar în general, acesta le-ar fi spus celor doi să nu se impacienteze, pentru că acele avioane ar fi fost americane, respectiv B-17-uri. Tyler a susţinut această naraţiune a avioanelor B-17 într-un interviu dat în 2006 şi apoi în altul dat în jur de 2008, cu câţiva ani înainte de a muri .

Prin această „confuzie” Tyler a oprit la rândul lui alertarea bazei. Observăm similitudinile cu cele din cazul ignorării submarinului japonez scufundat la ora 6.30, şi cel al generalului Macarthur la Clark Field, care a blocat ridicarea avioanelor de la sol pentru a se apăra de atacul japonez, 9 ore mai târziu faţă de cel din Hawaii. Putem de aici intui că la celălalt cap al comunicării cu Outerbridge era tot un fel de Kermit Tyler/ Macarthur. Nefiind alertată baza de la Pearl Harbor, primul val al atacului japonez a făcut mult mai mari victime şi distrugeri materiale decât cel de-al doilea, când personalul militar deja se repliase în apărarea sa.

De fapt această poveste cu aşteptarea onor avioane B-17 este una falsă, menită să acopere această prezumtivă naivitate a lui Tyler de a nu alerta baza. Ea a fost creată de FBI în anii ce au urmat atacului (iar după 1947 şi de CIA) spre a justifica această pasivitate a lui Tyler în faţa celor 2000 de supravieţuitori ai atacului care cereau explicaţii superiorilor pentru lipsa de reacţie în sensul în care fuseseră antrenaţi. Pe parcursul următoarei secţiuni voi demantela în detaliu şi această minciună a avioanelor B-17. Probabil că şi poveştile de adormit copiii scrise de Macarthur în cartea sus-menţionată au fost coapte tot de FBI.

Al 4-lea indiciu semnificativ al atacului din 7 decembrie 1941 este faptul că flota navală americană de la baza din San Diego, California ( aflată pe coasta vestică a SUA) a fost mutată în mai 1940 la Pearl Harbor. Comandantul bazei de atunci, amiralul James O. Richardson, a protestat vehement faţă de această mutare, invocând tocmai riscul ca flota din Pacific să fie expusă şi anihilată de un potenţial atac japonez, în contextul tensiunilor dintre cele două ţări din acea perioadă. O astfel de idee nu era cine ştie ce mare exerciţiu de deducţie, ci o precauţie elementară, după cum au şi demonstrat evenimentele ulterioare. Dar, în loc să fie promovat pentru circumspecţia şi abilitatea sa de a prevedea un potenţial dezastru (semnul distinctiv al inteligenţei), Richardson a fost destituit din funcţie şi înlocuit la comanda bazei cu amiralul Husband Edward Kimmel.

O să revin şi la această temă în următoarele secţiuni. Deocamdată mă limitez să subliniez modul absolut bizar în care Richardson a fost destituit din funcţie pentru că şi-a făcut treaba, în raport cu Tyler care a fost promovat într-un timp record în funcţie (a ajuns locotenent colonel în mai puţin de un an), deşi făcuse o „eroare” gravă, care a dus la creşterea numărului de victime ale atacului japonez. Pe de altă parte amiralul Richardson a fost destituit deşi , dacă era ascultat de factorii de decizie sau lăsat în funcţie, putea reduce mult amploarea dezastrului. În acest caz capitalismul şi-a pierdut orice fel de urmă de meritocraţie, imbecilii fiind recompensaţi iar cei cu judecată dreaptă eliminaţi. Pare că sistemul s-ar fi întors cu susul în jos, recompensându-i pe incompetenţi şi schimbându-i din funcţie pe cei competenţi. Capitalismul face şi el aşa ceva, precum toate sistemele politice de până acum au făcut-o. Însă el este cel mai meritocrat sistem politic dintre toate, geniile în ştiinţă, tehnologie sau artă fiind timpuriu găsite şi recompensate. Însă faţă de acea zi de 7/8 decembrie din Pacific, acest sistem pare că s-a comportat într-un mod feudal cu cei implicaţi în acele evenimente.

Există multe mărturii ale unor înalţi oficiali implicaţi în cel de-al doilea război mondial care lasă să se întrevadă faptul că războiul cu Japonia era iminent. La pagina 129 din cartea sus menţionată, „Reminiscences”, comandantul bazei Clark Field din Filipine, generalul Douglas Macarthur, spune că:

„Ordinele mele de la Washington erau să nu inițiez ostilități împotriva japonezilor sub nicio circumstanță.”

Se poate deduce de aici faptul că Washingtonul aştepta un atac japonez dar nu doar că nu a acţionat, dar a şi tras sforile pentru ca oamenii din teren să nu se poată apăra. Pe lângă aceste 4 indicii mai există încă 3, pe care le voi detalia într-o secţiune ulterioară . Ele sînt ordinul de stopare a patrulării regulate a avioanelor de vânătoare din jurul insulei Oahu, ordinul de oprire a aparatelor radar la ora 7 dimineaţa şi ordinul de stopare a tuturor staţiilor radar de pe insulă. Mai mult decât atât, voi arăta indicii chiar şi de despre auto-sabotaj asupra flotei navale americane începând cu 1940 până la finalul lui 1941 .

Cum e posibil aşa ceva? Am oferit un răspuns la această întrebare în documentarul meu „Cea mai mare crimă din istorie” precum şi în „Sadismul în politica internaţională” . O explicaţie raţională pentru aceste bizarerii este faptul că pilonii decizionali au ştiut de iminenţa acestor atacuri dar au evitat pe cât posibil alertarea celor două baze, pentru că sistemul capitalist este dependent de război. După cum am arătat în cele două documentare linkate mai sus, războaiele aduc nenorocire celor săraci şi profit şi mai mare pentru cei bogaţi. În acest subcapitol voi aduce noi argumente şi detalii în favoarea celor spuse acolo.

Marea majoritate a celor care află de aceste indicii încep să aibă dubii că varianta oficială despre Pearl Harbor ar fi şi cea adevărată. În special al doilea „atac surpriză” de la Clark Field este cel mai puţin credibil că ar fi putut fi la fel de „surpriză” precum cel de la Pearl Harbor. Această similitudine diminuează mult posibilitatea ca şi acesta să fi fost tot un atac surpriză, a doua oară. Ştiu, capitalismul se bazează mult pe memoria scurtă a supuşilor, dar între cele două atacuri nu e timp de uitare. Surpriza îşi pierde din putere dacă e repetată…

Sistemul dezinformaţional s-a concentrat pe credibilizarea indiciului numărul 3, cel cu avioanele B-17 şi vom vedea în următoarea secţiune cum. Restul de bizarerii au fost discret scoase din istoria predată marelui public până la cenzură clasică . Nici cea cu radarul n-a fost tocmai lăsat să ajungă la marele public pentru a nu alimenta speculaţiile dizidenţilor. Dar celelalte 3 au fost cenzurate într-un mod specific capitalismului, tocmai pentru că, fiind împreună, scad credibilitatea lanţului dezinformaţional creat în jurul avioanelor B-17 din al treilea indiciu. Noroc cu apariţia internetului, când astfel de date au scăpat în spaţiul public şi cu greu mai pot fi controlate pentru cine are timp şi răbdare spre a le cerceta.

De aceea aceste evenimente nu sînt prezentate niciodată împreună în materialele ce susţin varianta oficială. În unele materiale există ambele teme cu radarul de la Opana şi submarinul japonez scufundat, dar separate printr-un noian de detalii, care îl determină pe omul obişnuit să nu facă legătura între ele şi să observe coincidenţa. La minutul 84 din filmul „Pearl Harbor” (2001) se prezintă foarte sumar povestea radarului şi submarinului. Momentul e strategic ales, chiar înainte de atacul propriuzis, cel mai spectaculos din tot filmul, plin de efecte speciale şi scene lacrimogene. Acestea sînt special puse acolo ca să împiedice întrebările despre cum e posibil o coincidenţă aşa de mare. Un alte exemplu este filmul „TORA TORA TORA” (1970) unde submarinul japonez scufundat este prezentat la minutul 86 iar radarul de la Opana la 93, şi acestea izolate dezinformaţional de numeroase detalii şi urmate de spectaculozitatea exploziilor care le iau faţa celorlalte şi rămân în mintea spectatorului comun. Voi scrie o secţiune special dedicată acestor dezinformări prin mijloacele culturii de masă.

Din această cauză, povestea submarinului japonez scufundat, a atacului de la Clark Field, a radarului de la Opana şi a mutării flotei de la San Diego la Pearl Harbor au fost scoase din istorie prin haos informaţional în jurul atacului propriuzis, spre a nu da de gândit majorităţii. Rezultatul este că opinia publică nu le cunoaşte. În aceeaşi situaţie se află o bună parte dintre profesorii de istorie. Ele au fost şi încă sînt cunoscute de o minoritate de „specialişti” şi supravieţuitori care în ultimii ani s-au tot împuţinat datorită bătrâneţii. „Specialiştii” sunt de multe ori aleşi pe sprânceană, cu rol de avocaţi ai minciunii oficiale. Unul dintre produsele lor dezinformaţionale este această minciună cu avioanele B-17 menţionată mai sus, menită să cârpească pasivitatea lui Kermit Tyler faţă de raportul operatorilor radar de la Opana. În următoarea secţiune voi demantela în detaliu această minciună.

Gabriel Baldovin