2.5.4.5. Diferenţa dintre dezinformare, minciună, mentalitate şi eroare ideologică

Manifestul societăţii automatiste  

2.5.4.5. Diferenţa dintre dezinformare, minciună, mentalitate şi eroare ideologică

Acest articol este continuarea celui precedent

English version soon

Mentalitatea, sau „ideologia de grup” este ansamblu de credinţe şi idei despre lume şi viaţă manifestate de un anumit grup social. Din acest punct de vedere, mentalităţii i se mai spune şi filosofie (e foarte folosită sintagma „filosofia mea” sau „filosofia noastră”) . Cei care folosesc acest termen vizează o filosofie nativă, sau, popular „filosofie de baltă”, pentru că ea vine natural ca experienţă de viaţă, odată cu înaintarea în vârstă şi învăţarea folosirii cât mai eficiente a pârghiilor sociale. Filosofia de aici a început la originea sa. Însă între timp a devenit un uriaş stufăriş de argumente şi contra argumente, sau chiar autism logic (ca în cazul fenomenologiei). Adevărata filosofie este un proces de asimilare şi elaborare a tuturor teoriilor, sau a foarte multora dintre ele, care s-au emis în câteva milenii a istoriei sale.

Mentalitatea, care este o filosofie nativă nu este interesată în asimilarea, armonizarea şi validarea unei sinteze a acestor teorii din istoria filosofiei, ci un ansamblu de cunoştinţe pragmatice care este menit să păstreze sau să îmbunătăţească statutul social al celui ce o afirmă. Din acest punct de vedere, mentalitatea este net diferită de filosofia autentică, ce caută adevărul (ştiinţific), nu eficienţa acestuia. Între adevărul ştiinţific şi succesul pragmatic al unui ansamblu de idei nu poate exista nici ruptură radicală, însă există diferenţe majore, care se referă în principal la cunoaşterea sau necunoaşterea istoriei filosofiei. Adepţii formulei „filosofia mea” de regulă nu o cunosc. De aceea consider că folosirea unui termen precum „mentalitate” sau „ideologie” este mai potrivit pentru acest gen de ansambluri teoretice rudimentare.

Dacă filosofia caută în înţelegere holistică şi exhaustivă a lumii, mentalitatea este ansamblul de idei al unui grup social specific. Filosofia caută dezbaterea, preluarea, modificarea şi adaptarea permanentă la idei anterioare relatate de alţi filosofi. Curentul raţionalist are în el pe cel empirist, şi invers; înainte de a porni filosofia de la 0, Descartes a criticat empirismul şi însăşi filosofia de până la el, în câteva fraze, arătând erorile pe care analizatorii noştri senzoriali ni le oferă. Empiriştii fac la fel. Iată cum curentele din filosofie comunică unele cu altele şi se susţin unele pe altele deşi par într-un conflict ireconciliabil. Kant a venit apoi la sfârşitul secolului al 18-le cu lămuriri în acest sens arătând care sunt avantajele şi limitele ambelor teorii, astfel că vechea dispută a trecut la un cu totul alt nivel.

Spre deosebire de acest tip de comunicare între polii dezbaterii, „mentalitatea” (ideologia de grup) nu caută decât foarte puţin comunicarea cu ideologia altui grup. Nietzsche a descris asta prin două sintagme foarte sugestive: „morale de stăpâni” şi „morale de sclavi”. La momentul elaborării lor se refereau exclusiv la morala în sine; cele două sintagme erau o replică la teoria „imperativului categoric” al lui Kant, care vedea morala ca unică. Dimpotrivă, Nietzsche a descris foarte sugestiv cum mentalitatea stăpânilor ignoră acel presupus universal „imperativ categoric”, pentru că interesul ei este păstrarea privilegiilor sociale. „Morala de stăpâni” creează războaie menite să destabilizeze şi să dezbine o posibilă revoluţie a sclavilor. „Morala de stăpâni” afirmă simplu şi sec că sclavia e bună pentru că duce la sporirea libertăţilor proprii ale omului liber, după cum am amintit în secţiunea anterioară.

Observăm în această teorie justificativă a lui Aristotel acelaşi tip de autism teoretic specific fenomenologiei moderne; fenomenologii cred că gândirea umană este cel mai înalt produs al spiritului, şi, dacă apare, e suficient să primească crezare. În această idee transpare teoria lui Descartes, cu rădăcini la maestrul din tinereţe al lui Aristotel, cum că divinitatea sădeşte adevărul în sufletul omului. Pe fondul ateismului modern, şi a marginalizării filosofiei, filosofii au devenit din ce în ce mai narcisici, conform cu conversia complexului de inferioritate în cel de superioritate, despre care vorbea a treia importantă figură a începuturilor asociaţiei internaţionale de psihanaliză, Alfred Adler. Dacă credinţa în Dumnezeu a apus, totuşi ea se regăseşte încă în însăşi fenomenologia care divinizează propria gândire umană, iar cireaşa de pe tort ar fi însăşi gândirea fenomenologică ce emite afirmaţii nejustificate şi netemătoare de contradicţie precum un cercetător care analizează subiecţii dar nu intră în contact cu ei. Remarcăm evoluţia narcisismului în filosofie, pornind de la modestia filosofilor antici care se considerau nu înţelepţi – înţelepciunea era un titlu prea mare pentru ei – ci iubitori de înţelepciune (Philos Sophia – φιλοσοφία ) , către filosofi ce în perioada clasică erau sinonimi cu înţelepţi, şi apoi către fenomenologi, care se cred atât de înţelepţi încât nu mai au nevoie să-şi justifice ideile, pentru că oricum „plebea” nu le poate înţelege.

În acelaşi fel poate fi înţeles şi autismul teoretic al argumentului pro-sclavie a lui Aristotel. Nici lui nu-i pasă că sclavia duce la anularea libertăţilor sclavului; el vede în ea doar sporirea libertăţilor „omului liber”,adică sie însuşi, ca proprietar de sclavi. Remarcăm aici acelaşi tip de beneficiu terţiar precum scăderea preţului carburanţilor în SUA, prin care populaţia a fost mituită să susţină invazia Irakului din 2003, deşi nu era nimic care să ateste vreo implicarea acestei ţări în tragedia din 2001 de la New York. În acelaşi fel, păstrarea privilegiilor de castă l-a făcut pe Aristotel să susţină sclavia cu acest argument nefilosofic, dar politic.

Aşadar, mentalitatea se referă exclusiv la interesul propriu al grupului, şi îşi manifestă propria structură informaţională. Dimpotrivă, dezinformarea este o infiltrare informaţională, un virus informaţional, asemenea infiltrării spionilor în armata adversă, pentru crearea de confuzie şi incoerenţă teoretică. Dezinformarea trebuie astfel deosebită de ideea contradictorie sau contrară dintr-o dezbatere, care îşi manifestă propria structură informaţională. În lume au existat, există şi vor exista curente ştiinţifice, politice, religioase etc. diferite. De obicei dezbaterile nu duc la schimbări majore decât atunci când apare o ideologie nouă, care îmbunătăţeşte pe cea veche şi comunitatea aderă în majoritate la ea. Dar dezbaterile istorice sunt aproape interminabile. De exemplu, în istoria filosofiei nu s-a ajuns la un numitor comun în celebra dezbatere medievală cunoscută sub formula „cearta universalelor”. Atunci când cineva susţine unul dintre cele două coarne ale dezbaterii, acea persoană se referă şi la cealaltă opinie, pe care o citează corect sau aproximativ corect.

Dimpotrivă, dezinformarea întâi cenzurează ideile adverse, iar apoi, după ce acestea ajung la urechile opiniei publice, le caricaturizează extrem, simulând proasta înţelegere a lor. Deşi dezinformatorii dau dovadă de iscusinţă în înţelegerea majorităţii conceptelor filosofice sau a unor concepte ştiinţifice complexe, în ceea ce priveşte conceptele ideologiei adverse îi apucă subit cecitatea intelectuală. Se întâmplă deseori în dezbateri ca oponenţii să interpreteze greşit sau să caricaturizeze moderat ideile adversarilor. Dar, într-o dezbatere faţă în faţă, ei acceptă corectarea acestor percepţii greşite, deşi nu neapărat şi aderarea la ideile opuse. Dacă istoria filosofiei este o adaptare continuă a curentelor la argumentele curentelor rivale, dimpotrivă, dezinformatorii fac titlu de onoare în a nu-şi corecta ideile deformatoare despre adversarii ideologici şi vor să le răspândească cât mai mult în masa socială.

Dezinformarea mai trebuie diferenţiată şi de minciună, deşi deseori minciuna este o parte a dezinformării. Sub raportul strict etimologic, cele două noţiuni sunt identice. Însă între ele există diferenţă de eficienţă pragmatică, în sensul că o minciună poate fi verificată prin cercetări suplimentare, şi oricine o poate observa în urma unei investigaţii, în timp ce dezinformarea trebuie demonstrată. După cum vom vedea în următorul subcapitol, eu am făcut diferenţierea netă între comunicarea de informaţii false prin viu grai (cuvinte) şi cea prin fapte, gesturi şi documente. La o primă vedere şi una şi cealaltă e tot minciună. Însă diferenţa dintre ele este absolut colosală după cum vom vedea în următorul subcapitol. Minciuna spusă de omul simplu e spontană sau construită simplu în acord cu restul de afirmaţii. Uneori ea poate fi deconspirată prin cercetări asupra subiectului invocat. Minciunile spuse de spionajul civil sunt elaborate de adevărate laboratoare de dezinformare publică şi nu se referă doar la comunicarea de informaţii false prin viu grai ci şi la modificarea realităţii însăşi pentru a se suprapune peste aceste minciuni iniţiale.

De aceea nivelul de dezinformare se face în registre superioare de comunicare precum documentele, înregistrările foto-video a unor fapte concrete şi însele probele de dosar juridic. Observăm evoluţia mijloacelor de comunicare dinspre simpla mărturie prin viu grai şi izolarea realităţii în a fi analizată. Această evoluţie reflectă planul ideatic şi cel obiectual, o temă de dezbatere încă neterminată în epistemologie şi filosofie în general. La un prim nivel diferenţa între aceste mijloace e minimă. Însă ea este totuşi una foarte mare. comunicarea prin viu grai este supusă uitării şi unor complexe fenomene psihice de distorsionare. Comunicarea prin documente este mai precisă, însă îi lipsesc unele detalii ce pot fi semnificative. Comunicarea prin înregistrări foto-video, faptele concrete şi probele de dosar juridic oferă şi aceste detalii, iar precizia comunicării şi a datelor comunicate este la un nivel foarte înalt.

De aceea foarte rar se întâmplă ca dezinformarea să fie demantelată prin investigarea subiectului, deoarece realitatea lui este manufacturată anterior. Aceste întâmplări sînt produsul unor întâmplări fericite, precum este manualul tehnic al variantelor din 1941 ale avionului B-17 despre care am detaliat în următorul subcapitol . Scurgerea în spaţiul public a acestui manual tehnic al atestă reţeaua de minciuni menite să justifice nealertarea bazei Pearl Harbor în urma interceptării prin semnal radar a avioanelor japoneze venind.

Lingvistica nu face diferenţa între comunicarea de informaţii false prin cuvinte şi cea prin fapte, gesturi şi documente. Vedem asta în definiţia cuvântului „minciună” din DEX ,

„1. Afirmaţie prin care se denaturează în mod deliberat adevărul. sinonime: neadevăr antonime: adevăr diminutive: minciunea
1.1. Deprindere de a minţi.
1.2. Vicleşug, înşelăciune.
sinonime: vicleşug înşelăciune
1.3. Ficţiune, invenţie, născocire, plăsmuire, scornitură, închipuire.
sinonime: ficţiune invenţie născocire plăsmuire scornitură închipuire”

Observăm că în definirea iniţială minciuna se referă la afirmaţie, adică la mărturie prin viu grai. Dar sensul 1.2 se referă nu la vreo afirmaţie, ci la fapte. Specialiştii în găsirea sensurilor cuvintelor nu cunosc nici ei ingineria dezinformării, iar spionajul civil o ţine secretă, ca instrument propriu de control al maselor; de aici şi denumirea de „servicii secrete” date eufemistic agenţiilor de spionaj. Prin urmare sensul şi limitele termenului „minciună” dinspre comunicare prin viu grai şi edificare prin fapte trebuie cumva supus unei dezbateri între specialişti, desigur după ce studiază mecanismele dezinformării.

În ceea ce mă priveşte, eu unul am ales să-i restrâng cuvântului „minciună” sensul de comunicare exclusiv prin viu grai cu discernământ de informaţii false, ştiute că sînt false. Desigur, minciuna poate fi înregistrată cu mijloace precise pentru a fi ulterior dovedită ca minciună. Dar eu o folosesc cu sensul de afirmaţie comunicată exclusiv prin viu grai, nu la fapte sau probe, care pot deveni tehnici de dezinformare. Acestea pot fi numite metaforic minciuni, ca parte din produsul finit al ingineriei minciunii. Dar ele nu se referă doar la comunicarea de informaţii false, ci la modificarea însăşi a realităţii sau a documentelor care o atestă pentru a susţine factual aceste informaţii false.

Minciuna are patru forme: cea pragmatică (minciuna comună), cea cultural-mitologică, cea de simplificare şi de cea fizio-patologică (uitarea şi mitomania). Minciuna pragmatică are ca scop un anumit profit; primul exemplu pe care îl am în minte este cea din publicitate (advertising), care sugerează clientului că produsul vândut are calităţi mai mari decât le are de fapt. Publicitatea este primul nivel al dezinformării, după cum am arătat în 2 articole mai vechi , ce vor fi absorbite în acest text mai amplu. Spre deosebire de minciuna pragmatică, mitomania nu caută un profit direct (în termenii de specialitate „beneficiu secundar”), ci doar simpla satisfacţie de a convinge interlocutorul despre anumite naraţiuni fanteziste.

Spre deosebire de minciuna comună, dezinformarea produce însă un profit maxim, fiind unul dintre pilonii claselor sociale superioare. Asemenea publicităţii, dezinformarea poate pleca şi de la un adevăr, dar pe care îl exagerează, şi rezultatul final este de fapt o minciună; de exemplu atunci când o loterie sau o companie de jocuri de noroc transmite un interviu cu un câştigător, rezultatul este din start o minciună. Publicului ţintă nu i se prezintă miile, sutele de mii sau chiar milioanele de pierzători, ci doar un câştigător. De asemenea, deja celebra afirmaţie adevărată cum că „secretul câştigului la loto este jocul” este un adevăr care are rol de minciună; într-adevăr, cine nu joacă la loto nu are nicio şansă de câştig, dar şansele celor ce joacă sunt mult mai aproape de nu decât de da. Prin urmare diferenţa între a juca şi a nu juca nu este aceea dintre a câştiga şi a pierde, aşa cum afirmaţia de mai sus prezintă dezinformativ, ci între 0 % şi 0,0000…1%, adică foarte aproape de 0.

O astfel de afirmaţie este dezinformativă pentru că dă un sfat dezinformaţional grupului pierzător, prin care grupul profitor al companiei ce se ocupă de jocurile de noroc îşi menţine statutul social, privilegiat. Dacă era o simplă minciună, compania în cauză spunea că toţi jucătorii vor câştiga ceva, ceea ce realitatea infirmă; aşa ceva se întâmplă totuşi în cazul tombolei, unde într-adevăr, cei care joacă vor câştiga ceva, chiar dacă schimbul are aspect de suprapreţ. Dar, faţă de loto, tombola are câştiguri maxime mult mai mici. Propoziţia dezinformatoare din paragraful anterior, are însă o doză de adevăr în ea, spre deosebire de cea de mai sus.

În mass-media termenul „dezinformare” este special folosit cu sensul de „minciună” tocmai cu scop dezinformaţional, pentru ca omul simplu să nu înţeleagă amploare manipulării în societatea capitalistă. Identificarea celor două sensuri în acelaşi termen spală un pic imaginea dezinformării, ca mecanism primordial al funcţionării noului sclavagism; toată lumea minte, minciuna nu e un lucru onest, dar nu-i nici atât de incriminabil încât să fie aspru pedepsită. Dar, spre deosebire de minciună, care aduce beneficii minore, dezinformarea este o profesie care determină păstrarea privilegiilor sociale a unei clase sociale de lux.

Aşadar, dezinformarea este o minciună de lux, sau o minciună dublă, realizată prin contrafacerea datelor statistice şi plantarea de probe menite să convingă opinia publică de adevărul ei. Ea este dublată de o instituţie specializată în contrafacerea acestor probe într-un mod extrem de realist, după cum am arătat în documentarul meu „Diversioniştii” . Astfel că, la confruntarea cu realitatea, majoritatea rămâne cu impresia că această realitate contrafăcută ar fi de fapt însăşi realitatea. Aşadar, spre deosebire de minciuna comună, dezinformarea este aproape imposibil de dovedit ca minciună.

De exemplu, teoria cum că radarul de pe insula Oahu din Hawaii n-ar fi avut performanţa celui de astăzi, sau că locotenentul de informaţii Kermit Tyler a greşit, confundând formaţia de avioane japoneze (0) ce se îndreptau către Pearl Harbor, cu avioane americane (B-17), pe lângă faptul că au incoerenţa specifică minciunii, are totuşi o anumită doză de realism în ea. Nimeni nu mai atacase SUA înainte, aşa că părea într-un fel improbabil ca un astfel de tac să se întâmple, deşi în presa americană apăruseră de peste un an articole despre ostilitatea Japoniei şi Germaniei faţă de SUA. Într-un interviu dat înainte de a muri, Kermit Tyler spunea că el nu citea presa, şi acest fapt are o anumită doză de realism. Sunt mulţi oameni care nu urmăresc ştirile. Dar afirmaţia cum că un ofiţer de informaţii nu ar citi tocmai …presa, e cam puerilă.

Un alt exemplu vizează tragedia de la 11 septembrie 2001. Unora ni se pare implauzibil faptul că turnurile gemene de la complexul World Trade Center ar fi putut fi cauzate exclusiv de impactul avioanelor care s-au zdrobit de ele. Au existat şi profesionişti precum arhitecţi care au adus dovezi despre imposibilitatea fizică a acestei naraţiuni. Ei şi-au făcut şi organizaţia „Architects & Engineers for 9/11 Truth” . Pe lângă ei, o mulţime de alte ciudăţenii precum căderea în acelaşi fel şi a clădirii 7 din acest complex (neatinsă de vreun avion), şi multe altele relatate sistematic de cartea citată în secţiunea anterioară „The New Pearl Harbor” scrisă de David Ray Griffin, şi de documentarul făcut după ea .

Dar cei mai mulţi oameni au văzut în direct la TV cum cele două turnuri au căzut, şi cum avioanele s-au zdrobit în ele anterior aşa că, conform erorii consecutivităţii descrise de filosoful David Hume, presupun în masă că între cele două evenimente există cauzalitate, exact pe baza acestei consecutivităţi. Procesarea unor astfel de informaţii vizează pe de o parte apetit multidisciplinar pentru a înţelege date ştiinţifice; pe de altă parte ea necesită spirit dizident de a pune sub semnul întrebării informaţiile venite dinspre presa oficială şi instituţiile conexe ei. Mulţi oameni care au primul punct nu-l au pe cel de-al doilea, în sensul că înţeleg că dictatura spionajului civil (numită pompos „democraţie”) este cea mai bună variantă de organizare socială dintre tot ce s-a experimentat până acum; alternativele la ea sunt fie dictatura clasică (comunism şi fascism) sau întoarcerea la societatea agrară medievală, care e tot cam aşa.

Observăm că, spre deosebire de minciuna comună, care vizează o relatare falsă asupra realităţii palpabile, dimpotrivă, dezinformarea vizează o realitate ce nu poate fi judecată exclusiv cu ajutorul simţurilor ci cu un bagaj ştiinţific solid. Ea arată destul de realist. Realitatea atacurilor de la Pearl Harbor sau World Trade Center nu a fost deloc distorsionată; au existat supravieţuitori şi filmări la Pearl Harbor, după cum au existat transmiteri în direct a atacurilor din 2001. Problema este la autenticitatea evenimentelor în sine; acestea au fost contrafăcute. Un astfel de eveniment transcende minciuna în amplitudine.

Dar, la fel ca şi minciuna comună, dezinformarea pune în avantaj un anumit grup social; în ambele cazuri relatate mai sus profită bogaţii, ca urmare a războaielor instigate de aceste evenimente. În urma tragediei de la World Trade Center, SUA a invadat Afganistanul şi apoi Irakul, punând astfel bazele tragicului război civil sirian, care a alimentat el singur economia europeană cu peste 13 milioane de refugiaţi, pe post de mână de lucru ieftină. Pe lângă aceştia, terorizarea zonei de iminenţa războaielor a dus la alte multe milioane de deportaţi economic în grosul populaţiei occidentale îmbătrânite şi depresive, fără dorinţă de căsătorie şi copii. În acelaşi fel tragedia de la Pearl Harbor a convins majoritatea populaţiei să accepte intrarea SUA în război, atât în Europa cât şi în Pacific, după ce au existat proteste de stradă împotriva campaniei de presă ce se ducea în acest sens.

Am arătat în secţiunea aceasta care este rolul războiului în generarea profitului pentru bogaţi. Am exprimat această idee cu mult înainte în acest articol şi apoi acesta . Apoi, când am elaborat documentarul meu “Sadismul în politica internaţională” am găsit date concrete despre cum Produsul intern brut al SUA a crescut în timpul războiului. Deşi noi toţi oamenii occidentali suntem urmaşii mercenarilor antici şi medievali, totuşi am ajuns să detestam în profunzime războiul, fiind gata să pornim război împotriva iniţiatorilor războiului. De aceea, pentru a nu-şi risca vieţile, dezinformatorii din umbră ai guvernării popoarelor construiesc diversiuni cu scopul dezinformaţional de a convinge majoritatea să susţină aceste războaie. După cum voi arăta detaliat în următorul meu documentar, şi după cum s-a mai spus, atacul de la Pearl Harbor este o astfel de diversiune la care au conlucrat marii industriaşi americani împreună cu cei japonezi pentru a-şi terifia popoarele şi a obţine profit maxim, îmreună cu eugenie socială.

Dezinformarea este adaptarea societăţii clasice (dictatoriale) pentru a convinge cetăţeanul simplu să se supună executării ordinelor. Societatea clasică folosea forţa brută pentru a convinge sclavii, sau supuşii în general, să execute ordinele stăpânilor. Dezavantajul acestui modela fost răscoala sau revoluţia, care este o răscoală imposibil de învins. Aşadar, la un moment dat, supuşii se unesc şi pornesc o răzvrătire împotriva bogaţilor.

Dezinformarea mai trebuie deosebită de eroarea ideologică, ce nu duce în general la profit. Dimpotrivă dezinformarea duce la aşa ceva. Ansamblul de idei dezinformatoare nu sunt nişte simple erori, ci idei defensive ale privilegiilor de castă , pe care membrii ei cultivă pentru a le folosi într-o viitoare eventuală dezbatere teoretică. Acest fapt este perfect normal pentru păstrarea şi chiar perpetuarea acestor privilegii în interiorul castei. Însă atunci când aceste idei sunt adoptate de către cei cărora au de pierdut anumite drepturi din cauza lor, cauza este una dezinformatorie. Succesul sclaviei salariale depinde direct de modul în care aceste idei favorabile privilegiaţilor social sunt implantate potenţialilor lor servitori.

Gabriel Baldovin