Despre obsesia scopului vietii

Nu ideea de scop in viata conteaza ci faptul ca noi personal nu putem gasi o explicatie logica pentru viata noastra. Tocmai lipsa unei astfel de explicatii duce mai intai la concluzia ca mintea noastra e foarte limitata. Ne-o fi dus ea la stadiul de cea mai de succes specie de pe pamant dar dincolo de zona experientei posibile sau mai bine zis, a afacerilor marunte ea nu functioneaza. Pentru cineva care traieste un stil de viata boem asta e egal cu zero: „traiesc clipa si ma doare la 3 metri daca nu voi sti ce e maine sau daca nu voi sti ce se va alege de mine sau de specia mea dupa ce eu voi crapa”. Problemele existentiale apar la omul care nu traieste dupa aceste principii ci dupa scopuri si obiective, dupa principii de genul „meriti mai mult”. A nu gasi scop in viata pentru un acest om inseamna a nu-si realiza eficient jobul, a esua. Recunosc aici mentalitatea burgheza care nu poate concepe o viata normala, un „dolce fa niente” pentru ca a fost mutilata spre a deveni cat mai eficienta si cat mai profitabila. Ideea kantiana a datoriei e tipica in acest caz. Kant o imagina ca fiind superioara axiologic pasiunii, pulsiunii si instinctului in general continuand astfel narcisismului filosofului de a se crede buricul pamantului doar pentru faptul ca inventeaza niste explicatii pentru existenta lumii care rar sunt si adevarate si care pot fi eventual adevarate doar din intamplare, sub marja de probabilitate a adevarului nimerit. O intreaga mentalitate aristocrata a insistat pe acest tip de narcisism (realizat totusi in forme diferite) cu ajutorul caruia sa isi justifice parazitismul social.

Insa in situatia in care acest narcisism se dovedeste a fi dezgolit de continut si gandirea incepe sa isi dea seama de propriile sale limitari atunci incepe cosmarul existential. Filosoful cel cautator de scantei filosofale se dovedeste a fi doar un om de rand la fel ca si ceilalti iar explicatiile sale sunt simple fantezii scolastice, amestecate cu concepte.



Nu lipsa de scop al vietii e cea care darama increderea in sine a filosofului existentialist (de tip ateu) ci lipsa de incredere in explicatiile traditionale si personale la care se adauga lipsa de sustenabilitate obiectiva a acestui narcisism ce vine ca o gura de oxigen pentru mentalitatea transgenerationala umilita a filosofului. Singura consolare a educatului salbatic este aceea de a deveni si el educator salbatic la un moment dat, si de a strange in dinti cu invidie ancestrala fericirea viitorilor adulti. In acelasi fel narcisismul filosofului care gaseste scopul vietii este acea gura de oxigen menita sa umple gaurile de umilinta pe care neamul sau le-a suferit transgenerational.

Pana la urma nici macar lipsa asta de scop obiectiv al vietii nu e demoralizatoare in sine ci tocmai principiul clasic al trairii sub eterna supervizare a regulilor interne si externe. Autoritatile si supraeul sunt adevarati pedagogi salbatici gata sa limiteze, sa opreasca sa interzica ceva oricat de nesemnificativ ar fi. Acest tip paranoid de supervizare si autosupervizare permanenta e cel pe care fiinta umana civilizata nu-l mai poate suporta. Compulsia la sinucidere a existentialistilor este de fapt simptomul de sinucidere al depresivului care nu-si mai suporta autoacuzatiile venite din presiunile inregistrate de predecesorii sai de la cinismul sistemului social si sedimentate ereditar. Joaca si eterna cochetare a mentalitatii sclavului cu sinuciderea este alternativa pe care el a avut-o inca din momentul in care a fost transformat in sclav de catre armatele cotropitoare. Sinuciderea depresivului si a existentialistului este apelul final la aceasta seducatoare si fatalista alternativa mereu si mereu amanata. Sinuciderea din motive teoretice relativ la incapacitatea mintii de a gasi sensul vietii inseamna de fapt o ultima razbunare si pedeapsa a Supraeului fata de ineficienta mintii de a gasi si pune in practica astfel de raspunsuri SF pentru a impresiona muritorii.

Gabriel Baldovin