2.5.4.3. Scurtă istorie a spionajului civil

Manifestul societăţii automatiste  

Acest articol este continuarea celui precedent

English version soon

2.5.4. Dezinformarea, un instrument specific al noului sclavagism

2.5.4.3. Scurtă istorie a spionajului civil

Etapele spionajului militar

După cum am amintit în secţiunea anterioară, originea spionajului în general este avangarda militară, practicată în special în Evul Mediu. Acesta are 2 etape:

- avangarda (pre-asediul: culegere de informaţii despre adversar)
- sabotajul ( pro-asediul: infiltrare de sabotori în adversar)

În perioada antică şi medievală, avangarda a fost o unitate militară de elită care se deghiza în altceva, şi mergea în apropierea adversarului spre a-i spiona poziţiile şi logistica. Aceste date pot fi cruciale într-o eventuală confruntare miliară. O cetate cu cetăţeni care nu se lasă corupţi e o cetate care nu va capitula uşor în urma unui asediu; prin urmare, armata asediatoare poate lua decizia să atace o alta, cu mai mari şanse de reuşită. Avangardiştii militari nu se implicau în lupte corp la corp cu adversarii, însă culegeau informaţii decisive despre starea lor.

Dacă etapa avangărzii aducea informaţii nefavorabile unui asediu şi cetatea se arăta bine organizată, atunci armata asediatoare avea o primă opţiune în a încerca asedierea alteia mai puţin organizate. În felul acesta armata se putea întări cu forţe noi şi şansele de reuşită a asediului ar fi fost mai mari. Dimpotrivă, dacă armata asediatoare este respinsă sau reuşeşte asediul, dar cu pierderi mari, atunci pe termen lung afacerea de jaf armat nu are profit. În acest caz, datorită informaţiilor avangărzii, armata mai bine îşi schimbă planul şi atacă altă cetate, mai slabă.

O altă opţiune este trecerea la etapa a 2-a, respectiv infiltrarea de sabotori în interiorul cetăţii bine organizate. În secţiunea precedentă am amintit deja de probabil cel mai cunoscut exemplu de spionaj militar, respectiv celebrul cal troian, prin care grecii au infiltrat spioni în interiorul cetăţii Troia şi astfel au cucerit-o. Deşi are mai mult aspect de legendă, totuşi supravieţuirea ei până în timpurile noastre atestă că fenomenul infiltrării şi sabotajului sunt tehnici militare active în memoria colectivă. Această etapă continuă pe cea a avangărzii; unii dinte avangardişti reuşeau chiar să se infiltreze în rândurile adversarilor şi să afle informaţii vitale despre ei. Însă unitatea de sabotori este mai mult decât o avangardă, este o avangardă de lux. Infiltraţii făceau mult mai mult decât culegerea de informaţii despre comunitatea plănuită a fi ulterior asediată.

Sabotajul are rol de dezinformare, de inducere în eroare şi confuzionare a adversarului, în aşa fel încât acesta ajunge să lupte cu el însuşi precum bolile autoimune cu propriul organism. Răspândirea unor zvonuri, care puneau în conflict anumite categorii sociale, puteau avea afect pe termen lung în erodarea coeziunii sociale a cetăţii. La fel ca şi în cazul folosirii avangărzii, care observa punctele slabe ale ţintei, asediul final asupra cetăţii putea aduce pierderi mai puţine dacă în interiorul cetăţii asediate erau atent cultivaţi astfel sabotori, special infiltraţi pentru a câştiga încrederea majorităţii cetăţenilor sau a celor mai puternici dintre ei. Atunci când ea este asediată, aceştia fac favoruri stăpânului cuceritor, nu cetăţii, şi astfel contribuie decisiv pentru căderea ei. Aceste favoruri constau în special în acţiuni de sabotaj, precum deschiderea porţilor sau a altor intrări în cetate, plasarea de alcool sau otravă pentru cei ce deţin funcţii importante în apărarea cetăţii, şi altele. Astfel, cetatea cade în mâinile asediatorului.

Cu cât membrii unei cetăţi sunt mai oneşti şi mai dârzi în apărarea propriei cetăţi, cu atât infiltrarea spionilor putea dura mai mult, şi investiţia în acţiunea de infiltrare poate fi mai costisitoare, dar mai ieftină decât dacă nu ar fi existat aceste tehnici de spionaj.

Spionajul civil ca principiu al statului modern

În perioada antică şi medievală statul era concentrat într-o anumită cetate. Cetăţile au făcut alianţe sau s-au asediat între ele. Unele au fost cucerite mai uşor, iar altele mai greu. Iniţial, după un asediu, dacă membrii cetăţii cucerite nu acceptau supunerea, atunci asediatorul se mulţumea cu jefuirea şi părăsirea ei, urmând ca ea să fie atacată după o perioadă, după ce-şi va fi refăcut resursele. Dar, treptat, cu astfel de tehnici imbatabile de asediu, o anumită cetate a ajuns să le stăpânească şi să le domine pe celelalte. În felul acesta s-a creat imperiul, ţara, sau statul extins la mai multe centre urbane, în general reunite pe criteriul limbii vorbite. În acel moment războaiele s-au purtat între ţări, de obicei vorbitoare de limbi diferite. Dar, în perioada de pace, aceste tehnici de spionaj militar au fost aplicate de clasele privilegiate asupra claselor de jos, pentru a-şi păstra dominaţia şi statutul privilegiat. Acesta este momentul de transformare a spionajului militar în cel civil.

Spionajul civil este acea parte a spionajului care adună informaţii şi creează dezinformare şi diversiuni pentru proprii cetăţeni, spre deosebire de spionajul militar, care este orientat către ale popoare, sau cel economic, orientat către concurenţă. Toate acestea se înscriu în denumirea generică de „servicii secrete” sau agenţii de informaţii. Formula „serviciu secret” este ea însăşi un produs de dezinformare. Spionajul economic şi militar conduc la beneficii generale pentru întreaga comunitate, mai mare sau mai mică pentru o clasă socială sau alta. Furtul de informaţii despre producţia de bunuri poate aduce servicii comunităţii, prin beneficiul de pe urma inovaţiei tehnologice iniţiată de o comunitate concurentă. În acelaşi fel, spionajul militar poate reduce pierderile de vieţi omeneşti care aparţin comunităţii, într-o eventuală confruntare militară.

Spre deosebire de acestea, spionajul civil este un serviciu menit să protejeze privilegiile celor de la vârful piramidei sociale locale, în detrimentul drepturilor celor de la baza sa. Principalul lui scop este producerea de dezbinare între membrii claselor de jos, pentru a se lupta între ele mai curând decât cu vârful piramidei sociale. Exemplul cel mai clar este cel al poliţiei şi armatei (moderne): într-o revoltă socială, aceste instituţii, formate în general din membri ai claselor de jos, se vor lupta cu revoltaţii, adică cu propriul interes politic, pentru apărarea privilegiilor vârfului piramidei sociale. De asemenea, infiltrarea de agenţi diversionişti în interiorul revoltaţilor, care le fac acestora imagine de infractori demni de a fi pedepsiţi în ochii opiniei publice, este o altă metodă de dezbinare civilă, după cum am descris în documentarul meu „Diversioniştii”

Spionajul militar este mereu acompaniat de către acţiunile militare pentru că vizează comunităţi sau organizări statale diferite. Dimpotrivă, spionajul civil este destinat membrilor aceleiaşi comunităţi sau aceluiaşi stat. El este consecinţa celui militar, în sensul că, după cucerirea cetăţii, armata învingătoare ajunge la un moment dat să preia şi administraţia comunităţii, iar cele două comunităţi se reunesc ambivalent într-un singură, fiind mai slab sau mai puternic sudate. Acţiunile militare sunt mai rare, şi de obicei apar în urma unor procese foarte complexe de denigrare a viitorilor reprimaţi, în aşa fel încât reprimarea pare o pedeapsă pentru crime închipuite, sădite dezinformaţional în ograda celor reprimaţi, pentru justificarea represiunii în percepţia publică.

Dacă spionajul militar a fost cheia apariţiilor statelor şi ţărilor, dimpotrivă, cel civil a fost foarte rudimentar în perioada clasică. Dacă privim în istorie, observăm că reuşita unor revolte precum Revoluţia Franceză sau numeroasele puciuri asupra regilor, împăraţilor, liderilor politici în general, atestă un foarte slab spionaj civil. Cel puţin, acesta se dovedeşte a fi fost destul de rudimentar, fiind incapabil să oprească răzbunările supuşilor. Principalul liant al susţinerii supuşilor era afectivitatea faţă de lider, religia şi profitul realizat în urma războiului. Napoleon a reuşit să-şi atragă de partea lui batalionul, care fusese trimis să-l oprească la a doua sa urcare pe tron, prin faptul că ştia detalii despre familiile militarilor. În locul unei lupte a propriei gărzi de corp cu acesta, celebrul conducător francez a transformat întâlnirea în depănări de amintiri. În urma ei, militarii batalionului de întâmpinare au schimbat taberele, devenind susţinătorii lui Napoleon. Cam acesta a fost modelul clasic de organizare statală.

Spionajul civil ca instrument al capitalismului

Spionajul civil a ajuns la apogeu abia în societatea capitalistă, prin spionii marilor industriaşi. În ceea ce-i priveşte pe primii bancheri moderni, printre care şi dinastia Rothschild, fondatoarea sistemului bancar modern , informaţiile despre potenţialii clienţi erau decisive pentru acordarea creditelor şi succesul afacerii. Dacă clientul e un om visător, nerealist, atunci afacerea sa se poate ruina şi nu poate restitui împrumutul. De asemenea, creditorii neperformanţi erau urmăriţi de spionii debitorilor, şi chiar presaţi pentru recuperarea împrumuturilor, precum făceau cămătarii medievali.

Pe lângă o gardă de corp proprie, bogaţii ultimelor secole au transformat spionajul militar în cel civil, şi l-au folosit ca instrument al propriilor afaceri. Ne putem imagina că iniţial condiţiile de muncă din fabrică oferite de industriaş erau mai favorabile decât cele din agricultură oferite feudal. Dacă nu ar fi oferit condiţii mai bune de muncă, industriaşii nu aveau nicio şansă să atragă mână de lucru şi nu ar fi putut crea revoluţia industrială. Zvonurile despre bunăstarea oferită de lucrul în fabrică s-au răspândit apoi în mod natural printre ţăranii feudali.

Însă, odată cu nemulţumirile primelor generaţii de muncitori au apărut şi instituţiile de dezinformare. Acestea au lansat în mod profesionist zvonuri dezinformaţionale de atragere a ţăranilor în fabrici şi înlocuire a muncitorilor nemulţumiţi. În urma acestor zvonuri, ţăranii au plecat rând pe rând de pe moşiile feudalilor, falimentându-i. Acest lucru practic le-a tăiat orice cale de întoarcere la vechiul stil de viaţă, atunci când experienţa directă despre bunăstarea din fabrică va fi dovedit că aceste zvonuri vor fi fost minciuni gogonate. Oferta mare de mână de lucru din marile centre industriale a condus în mod natural la scăderea salariului, sau la creşterea volumului de muncă al muncitorului. Cei concediaţi nu mai aveau opţiunea de a se întoarce pe moşiile feudalilor deoarece aceştia au ajuns ruinaţi sau siliţi să-şi reorienteze activitatea către industrie, mai curând decât către agricultură. Iată un mod tipic de a face profit în perioada capitalistă prin dezinformare, altfel decât în cazul jafului armat realizat cu ajutorul spionajului militar.

O foarte importantă latură a proto-spionajului civil practicat la începutul erei industriale a fost identificarea semnelor pentru apariţia unei revolte în interiorul fabricii. Concedierea muncitorilor blazaţi, obosiţi şi cârcotaşi a fost şi încă este o practică specific capitalistă, pentru a tăia din faşă apariţia unei greve. Această soluţie reprezintă un mecanism mai eficient de a extrage maximul de profit din munca executantului de ordine, cu riscuri minime în ceea ce priveşte revolta şi răzbunarea pe cel ce le dă. Idealul capitalismul secolelor 18 şi 19 a fost extracţia din mentalitatea rurală a potenţialilor muncitori, exploatarea lor maximă ca muncitori în spaţiul urban sau periferic; după ce aceştia devin neproductivi şi revoltaţi ideal ar fi retrimiterea lor în spaţiul rural, spre a se odihni. Peste o anumită perioadă de timp urmaşii lor vor fi trecut prin acelaşi proces.

În secolul al 18-lea acest plan a funcţionat. Dar muncitorii secolului al 19-lea au început grevele, şi atunci a trebuit să li se dea drepturi în plus. Cantitatea acestor drepturi a dus la experimente sociale odioase în secolul al 20-lea. Preţul testării rezistenţei lor la ameninţări brutale precum cele două războaie mondiale, după cum am arătat pe scrut la minutul 81 din documentarul meu “Sadismul în politica internaţională” . Deşi în zilele noastre legislaţia din majoritatea ţărilor civilizate descurajează aşa ceva, totuşi ea nu o interzice în mod expres, prin sancţiuni. Angajatul concediat poate primi anumite compensaţii dacă foloseşte aceste prevederi legislative şi acţionează în instanţă compania care l-a concediat. Dar pentru preîntâmpinarea unei revolte se foloseşte exact aceeaşi reţetă ca la începutul erei industriale, respectiv concedierea.

În această soluţie de temperare şi preîntâmpinare a revoltei supuşilor, remarcăm din nou diferenţa esenţială între sclavagismul clasic şi cel salarial, despre care am detaliat în capitolul precedent; dacă sclavagismul clasic pedepseşte sclavul fugar pentru a-l da ca exemplu celorlalţi sclavi să nu facă la fel, dimpotrivă, sclavagismul salarial îl încurajează să plece. Şomerii, ce aşteaptă la porţile fabricii un loc de muncă, îl pot înlocui oricând. Celebra piesă de teatru „Moartea unui comis-voiajor” scrisă de Arthur Miller în 1949, reflectă o relaţie de muncă specifică secolului al 19-lea. Succesul ei la public a dus la sistemul de pensii în secolul al 20-lea, prin care cei incapabili să mai muncească sunt ajutaţi să supravieţuiască. Dar în secolul 19 drama personajului principal a fost drama oricărui muncitor. Nu e de mirare că, pe lângă numeroasele greve ale muncitorilor, s-au dezvoltat numeroase idei anticapitaliste, printre care chiar comunismul, care de fapt este de fapt un capitalism ceva mai blând, banul fiind şi aici principalul vector al ierarhiilor de comandă.

Spionajul civil şi eliminarea dizidenţilor politici

Atât etapa avangărzii cât şi cea a sabotajului sunt aplicate aproape identic în dominaţia şi controlul populaţiei civile de casta privilegiaţilor, la fel cum strămoşii lor, jefuitorii, le-au aplicat pe cetăţile asediate. Ne putem imagina că în prima perioadă a erei industriale aceste tehnici erau aplicate aproape identic pe descoperirea şi izolarea muncitorului recalcitrant. Oglinda pentru aşa ceva este spionajul din fabricile comuniste, unde cei care criticau partidul şi conducătorul erau izolaţi. Dezinformarea capitalistă ne-a făcut să-l vedem la antipodul comunismului, însă cele două sisteme sunt etape ale aceluiaşi sistem global. La începuturile sale capitalismul a procedat cu muncitorii recalcitranţi la fel cum comunismul a torturat şi trimis în închisori dizidenţii politici.

După ce populaţia a început să vadă cu ochi răi aceste practici draconice ale capitalismului de secol 19, atât comunismul, dar mai ales capitalismul (comunism avansat), au folosit metode ceva mai delicate de luptă împotriva dizidenţilor. De exemplu, studenţii protestatari de la Belgrad din 1968 nu au fost reprimaţi de autorităţile iugoslave, însă au fost blamaţi pentru că profită de neajunsurile societăţii pentru a produce şi mai multe probleme. Spre deosebire de reprimarea brutală din 1989 a protestatarilor din piaţa Tiananmen de către dictatura comunistă chineză, astfel de metode reflectă o dictatură mai uşoară, mai puţin sângeroasă. În acelaşi mod, în România greviştii din 1987 de la uzina Tractorul Braşov nu au fost arestaţi sau torturaţi ca în perioada comunismului stalinist, ci au fost lăsaţi să lucreze la negru, fără însă a mai fi vreodată angajaţi în posturi similare. Reprimarea brutală a protestatarilor din 1989 a fost produsul unor diversiuni masive operate de securiştii recrutaţi de CIA, după cum am arătat la minutul 69 din documentarul meu “Sadismul în politica internaţională”

Capitalismul occidental vrea să-şi arate opoziţia faţă de dictaturi în general, însă a făcut şi el exact acelaşi lucru cu proprii dizidenţi precum dictaturile comuniste. Aşa ceva s-a întâmplat în cazul unor artişti de la Hollywood în 1947 care au intrat în celebra „listă neagră de la Hollywood” (cunoscută şi sub numele de „Lista lui Bill”), în care au fost consemnaţi scenaristul Dalton Trumbo, cunoscutul actor Kirk Douglas sau actriţa Katharine Hepburn. Aceştia şi alţi 79 de artişti au fost excluşi pentru o perioadă din planurile de filme sau alte proiecte de la Hollywood, pe baza viziunii lor politice neoficiale. Sunt unele voci care susţin că numărul lor ar fi fost însă mult mai mare.

Pentru ei a fost înfiinţat la Hollywood aşanumitul „Comitet de supraveghere al activităţilor antiamericane” (House Un-American Activities Committee). Acesta a funcţionat ca o nouă inchiziţie, în sensul că toţi au fost acuzaţi în bloc că susţin comunismul. Unele dintre ideile celor luaţi în vizorul acestui comitet de supraveghere erau într-adevăr comuniste, dar multe erau antipoliticianiste, în sensul că nu sprijineau nici capitalismul şi nici comunismul, ci o viaţă lipsită de „isme”. Dar toate erau tratate ca idei comuniste. Sistemul a eliminat din faşă sub acuzaţia de „comunism” orice era împotriva mentalităţii profitumului.

La fel ca şi în cazul dictaturilor blocului comunist care spionau instituţiile de artişti, în acest comitet au fost recrutaţi actori sau infiltraţi direct agenţi ai spionajului civil. Şi, exact la fel ca în cazul colaboratorilor cu poliţia politică din blocul comunist, şi cei care şi-au denunţat colegii dizidenţi au fost sprijiniţi spre ascensiune în industria filmului. Unul dintre aceşti colaboratori a fost şi actorul mediocru Ronald Reagan, care avea să devină apoi preşedintele SUA.

Diferenţa acestei măsuri de marginalizare a dizidenţilor faţă de cele descrise mai sus din comunism constă doar în capacitatea incredibilă a capitalismului de a le justifica. Dacă ideile celor din „Lista lui Bill” ar fi fost răspândite în întreaga societate nord-americană, atunci profitul pilonilor capitalismului ar fi fost mai mic. Acesta este un adevăr incontestabil şi justificabil pentru majoritatea americanilor. Dimpotrivă, când muncitorii grevişti cer drepturi la fel ca în perioada capitalistă, comunismul nu-i mai poate acuza de capitalism, pentru că asta era însăşi retorica partidului comunist.

Dincolo de această coerenţă superioară de a justifica măsurile dictatoriale, capitalismul (ca dictatură evoluată) mai are şi capacitatea a de a depista dizidenţii cu mult înainte de a ieşi în stradă şi a protesta împotriva autorităţilor. Crearea permanentă de războaie de către SUA, şi antrenarea în ele şi a altor ţări civilizate, este exact acest dispozitiv de extragere a viitorilor dizidenţi într-o retorică naţionalistă, şi convertirea lor în acţiuni profitabile, fie pentru SUA fie pentru economia mondială. În loc să se lupte cu propriile autorităţi în stradă, sistemul dezinformaţional american i-a făcut să se lupte cu naţiuni şi popoare diferite la mii de kilometri distanţă, prin crearea artificială de războaie.

Dar, deasupra acestor metode rudimentare au fost capodoperele de dezinformare despre care am descris în cele două secţiuni anterioare, precum ştergerea numelui dinastiei Rothschild din prim-planul vieţii publice sau actele de măreţie şi caritate încercate de John D. Rockefeller. În loc de eliminarea jurnalistei Ida Tarbell, care a dezvăluit în revista McClure's practicile dubioase ale companiei sale Stadard Oil, iată că actele de măreţie şi caritate i-au spălat imaginea, transformându-l într-un personaj cu alură aproape mistică dintr-o persoană lipsită de empatie şi respect pentru. Acestea este puterea dezinformării. În următoarea secţiune voi aduce detalii în plus faţă de mecanismul dezinformării prin analiza rolului presei în acest demers .

Gabriel Baldovin