2.5.4.2. Cele trei metode de investigaţie a fenomenului dezinformării

2.5.4.2. Cele trei metode de investigaţie a fenomenului dezinformării

sociologie Baldovin   12:59

Manifestul societăţii automatiste  

Acest articol este continuarea celui precedent

English version soon

2.5.4. Dezinformarea, un instrument specific al noului sclavagism

2.5.4.2. Cele trei metode de investigaţie a fenomenului dezinformării

Exemplele din secţiunea anterioară sunt două produse majore de dezinformare din societatea contemporană. După cum vom vedea în secţiunile următoare, ele nu sunt cele mai mari, existând altele şi mai ample. Dar probabil că sunt cele mai prost făcute sub aspectul epistemologic, în sensul că e foarte uşor de văzut că sunt minciuni profesioniste, conform principiilor de funcţionare a societăţii. Altele sunt ceva mai greu de desluşit. Însă, prin dezvăluirea mecanismelor sociale care la stau la bază, şi acestea pot fi decodate.

Noţiunea de spionaj este echivalată în limbajul comun doar cu culegerea de informaţii, ceea ce constituie prima etapă a spionajului, şi înseamnă doar vârful aisbergului acestui proces. Dar asta se datorează în special pentru că statul modern încearcă sistematic să îl ascundă de atenţia omului simplu. Statul este vârful privilegiat al piramidei sociale, constituit din urmaşii vechilor cuceritori. La fel ca şi strămoşii lor, jefuitorii originali, urmaşii acestora aplică vechile tehnici militare de cucerire a cetăţilor asupra propriilor cetăţeni, şi are grijă să-i ferească să nu le afle. Dacă cetăţenii află că propriile lor idei, pe care le consideră intime şi originale, sunt parte a unui produs indus prin manipulare, atunci eficienţa întregului proces se poate şubrezi. De aceea, actul de dezinformare este unul secret, iar instituţiile de dezinformare a civililor se numesc generic „servicii secrete”.

Omul simplu nu le poate înţelege tocmai pentru care nu are o noţiune clară despre rolul spionajului, identificându-l doar cu culegerea de informaţii. Atunci când unii membri ai claselor de jos sunt recrutaţi în aceste instituţii, ei îşi încep cariera prin activitate de culegere de informaţii şi atât. Cei mai mulţi nu vor face decât aşa ceva pe toată viaţa. Doar cei cu mentalitate sclavagistă vor deveni sabotori şi dezbinatori sociali .

În acelaşi timp, majoritatea largă a scrierilor oficiale despre spionaj în general sunt dezinformări ce ascund exact ocupaţia şi interesele acestor instituţii; fiind secrete, aşa cum se autoprezintă, ele nu au cum să fie şi publice, aşa cum pretind publicaţiile care abordează subiectul. În această descriere există o fractură logică: ori instituţie de spionaj sunt secrete, şi atunci nu se spune nimic despre ele sau ce se spune oficial despre ele este fals, ori ele nu sunt secrete, şi atunci datele oficiale sunt adevărate. Însă ele însele se definesc ca fiind secrete, ceea ce implică varianta că ceea ce s-a scris despre ele prin descrieri şi mărturii e fals. Întreaga maculatură scrisă atât de oficiali cât şi neoficiali despre aceste instituţii, prin probe şi mărturii, este o minciună cu aspect de dezinformare. Toate acestea pot fi contrafăcute exact cu scopul dezinformării. Declaraţiile din interiorul lor sunt toate dezinformări. Dacă ele au reuşit dezinformarea cum că dinastiile Rothschild şi Rockefeller ar fi dispărut din istoria contemporană, după cum am arătat în articolul precedent, atunci şi aceste declaraţii din interior sunt nişte fente ideologice.

Acestea descriu o literatură fantastică, a cărei principală calitate este că ascunde atenţia publică dinspre ocupaţia reală a acestor instituţii. Mitul lui James Bond, spionul care salvează civilizaţia de forţele întunecate ale răului, nu este decât propagandă capitalistă, omoloaga celei comuniste. Mărturiile oficiale din interior despre modul în care funcţionează aceste instituţii sunt toate dezinformări, inclusiv cazul Edward Snowden, cel mai celebru dintre toate. O să revin mai jos la acest subiect.

Pentru a separa dezinformarea de realitate va trebui să folosim alte metode ce investigaţie decât cele empirice, folosite în general în procese. Cunoaşterea umană nu este exclusiv empirică, chiar dacă majoritatea informaţiilor pe care le avem sunt despre spaţiul proxim, cunoscut prin analizatorii empirici, precum văzul, auzul, gustul, mirosul, sau pipăitul. Cunoaşterea umană este şi intelectuală (uneori numită şi raţională), unde principalele tehnici de aflare a adevărului sunt inducţia şi deducţia logică. După cum se ştie, inducţia este o operaţie de conceptualizare, de generalizare logică, prin care unei noţiuni i se atribuie o calitate pe baza analogiei sale cu o alta, cunoscută mai detaliat. De exemplu, faptul că vedem nişte copaci în deşert ne poate induce ideea că ei pot avea fructe, pe baza experienţei trecute pe care o avem cu aceste plante, aplicată la experienţa nouă, pe baza analogiei. Procesul prin care datele unei noţiuni generale se aplică unui element particular din aria sa se cheamă deducţie. Continuând argumentul anterior, pe baza faptului că plantele precum copacii nu pot supravieţui pe termen lung fără apă, putem deduce existenţa apei în zonă la vederea lor. Iată că putem folosi aceste tehnici pentru evitarea capcanelor dezinformaţionale şi probelor contrafăcute pe care instituţiile de spionaj civil le oferă publicului.

Aşa că, pe parcursul următoarelor secţiuni voi face o investigaţie retrospectivă pornind de la principiile dezinformării, aşa cum am făcut în secţiunea anterioară. În felul acesta voi ezita să aduc probe empirice specifice justiţiei pentru descrierea acestor instituţii, care fac obiectul însuşi aparatului dezinformator, falisficant. Un astfel de efort reia în domeniul sociologiei generale ce a făcut Descartes în domeniul filosofiei; pentru a evita erorile, el a încercat să ignore orice dată culturală primită moştenire. Astfel el a pus filosofia pe o fundaţie sigură, respectiv siguranţa propriei gândiri şi existenţe (cogito ergo sum). În acelaşi fel putem să aflăm adevărul despre aceste instituţii specializate pe dezinformare, căutând nu dovezile lor contrafăcute, ci principiile generale ale originii şi dezvoltării lor, care stau la baza celor 3 mari tipuri de societate analizate până acum, respectiv sclavagist-clasică, feudală şi industrială (capitalistă).

Dintre cele două tehnici descrise mai sus, deducţia e sigură iar inducţia este doar probabilă, iar asta se poate observa la exemplul cu copacii: faptul că în zona lor se găseşte apă e sigur, dar nu e sigur că aceştia vor avea fructe, sau, dacă au, nu e sigur că acestea ar fi şi comestibile. În analiza fenomenului dezinformării propusă în secţiunile următoare, voi folosi mai rar inducţia şi mai mult deducţia, pe baza analogiilor dintre organizarea societăţii feudale şi cea industrială, din care face parte şi cea contemporană. Aceste analogii sunt mult mai mari decât ceea ce ni se spune oficial. Cele câteva sute de ani, care despart cele două organizări sociale, sunt insuficiente pentru a crea diferenţe radicale între cele două sisteme sociale. Prin urmare, ele mai mult se aseamănă decât se deosebesc.

În ceea ce priveşte spionajul civil contemporan, care a realizat aceste două produse de dezinformare descrise în secţiunea anterioară, el este o simplă evoluţie a celui militar. O să vedem în secţiunile următoare că diferenţa dintre ele este foarte mică, referindu-se în principal la diferenţa ţintei luată în vizor. Spionajul militar face şi el dezinformare, aşa că cel civil este doar o dezvoltare ceva mai profesionistă a primului, în acord cu dezvoltarea tehnologiei şi societăţii.

Din fericire, există date despre spionajul militar scăpate în balastul de informaţii ale istoriei. Aşa că, dacă le izolăm de restul de informaţii nesemnificative, ne putem face o idee despre cum funcţionează el. Ca exemplu este fenomenul avangărzii specific spionajului militar, prin care o armată afla detalii importante despre armata rivală, precum punctele tari şi slabe, logistica, etc. Această caracteristică este recunoscută inevitabil ca fiind parte a spionajului civil. Ea este deja cunoscută de istorici sau de noi, cei care am mai învăţat câte ceva din domeniu, aşa că ea nu are cum să fie scoasă din memoria colectivă. Aşanumitele servicii secrete, ascund unele lucruri din această activitate, precum persoanele spionate sau motivele spionării lor. Dar nu pot ascunde total tehnica de colectare a datelor, pentru că atunci ar da prea mult de bănuit celor care au deja aceste date despre spionajul militar. Dimpotrivă, gesturile aproape obsesionale ale instituţiilor comune, în care lucrează civilii, de aşanumită „protecţie a datelor personale”, este o contracarare a bănuielii publice despre o uriaşă bază de date pe care spionajul civil o are despre fiecare dintre noi. Obsesionalitatea cu care ni se aminteşte despre cum are sistemul social grijă de datele noastre personale, pare mai curând o reclamă mincinoasă . Ea încearcă să convingă opinia publică de faptul că doar unii, doar cei ce „au ceva de ascuns”, ar fi spionaţi, fapt care a eşuat în bună măsură, pentru că sentimentul general e că omul simplu se simte în continuare spionat.

Pe lângă dezinformarea despre dimensiunea spionării vieţii noastre personale, instituţiile de spionaj ţin să ne asigure că acest proces e făcut exclusiv cu scopul protejării noastre. Formula „servicii secrete” este ea însăşi un produs de dezinformare, după cum voi arăta în detaliu în secţiunile următoare, având scopul de a le justifica în percepţie opiniei publice caracterul secret. Mai mult decât atât, sub justificarea dezinformativă cum că „nimeni dintre cei care n-au nimic de ascuns nu trebuie să se teamă”, cei care pun sub semnul îndoielii practicile acestor instituţii sunt acuzaţi implicit că ar avea ceva de ascuns: iată un alt act dezinformaţional foarte bine făcut!

Istoria oferă de asemenea numeroase exemple ale celeilalte caracteristici a spionajului civil, respectiv sabotajul, pe care îl voi descrie mai în detaliu în următoarea secţiune, şi faţă de care am făcut primul meu documentar, „Diversioniştii” . Aceste tehnici au fost practicate mai întâi de spionajul militar înainte de a fi adaptate la cel civil; atât infiltrarea, dar mai ales, trădarea, sunt nu doar parte din istoria politică, dar şi din cultura umanităţii sau din experienţele personale. Celebrul cal troian, prin care grecii au infiltrat spioni în interiorul cetăţii Troia, este un exemplu folosit de spionajul militar încă din antichitate. Din aceeaşi perioadă datează şi trădarea lui Iuda, cumpărat pentru „o pungă de arginţi” de autorităţile romane cu scopul de a-l prinde pe Isus. De atunci cetăţile şi chiar ţările au fost cucerite pe baza racolării potenţialilor trădători. Aşadar, numai uitându-ne la aceste tehnici specifice spionajului militar le putem foarte uşor extrapola şi descrie în cel civil.

Ce-a de-a doua metodă de descoperire a dezinformărilor sociale este cea a incoerenţei şi inconsistenţei unor acţiuni sau evenimente. Faptul că John D. Rockefeller decide dintr-o dată să se sfinţească, şi se apucă să-şi împrăştie averea în acte caritabile, după ce şi-a construit-o călcând peste cadavre (aşa cum a arătat Ida Tarbell despre care am scris în secţiunea anterioară), este una dintre aceste incoerenţe. Da, oamenii se pot schimba radical uneori, din cauza unor traume sau a experienţelor religioase, precum Maria Magdalena. John D. Rockefeller nu a trecut prin nimic din astea, iar sfinţenia şi dispariţia numelui său, prin urmaşii săi, din atenţia publică este un act de dezinformare.

Edward Snowden provine dintr-o familie de militari de carieră pe mai multe generaţii, suficient cât să-i insufle sentimentul de supraoameni pe care militarii de carieră îl au. Dintr-o dată el ar fi rupt cu tradiţia familială şi s-ar fi trezit subit în el respectul pentru cetăţeanul obişnuit, asemenea unui politician aflat în campanie electorală; ajuns funcţionar în CIA, el a dezvăluit din interior cea mai mică crimă a acestei instituţii, pe care oricum dizidenţii o ştiau, respectiv că această instituţie spionează mult mai mulţi oameni decât cei cu activităţi subversive.

O altă incoerenţă aproape imposibilă pentru tradiţia militară a familiei, dar şi cu însuşi gestul presupus moral de a oferi dovezi despre încălcarea legilor din partea CIA, este alegerea exilului său tocmai la Moscova. Adică acest om e deranjat de faptul că CIA ascultă convorbirile unui număr prea mare de americani, fără a le face vreun rău din datele sale (deşi majoritatea marilor crime împotriva cetăţenilor americani sunt produse tot de CIA), însă nu are nicio problemă în a se refugia într-o ţară unde jurnaliştii anti-putere sunt asasinaţi şi politicienii din opoziţie dispar subit. Da, omul simplu, sau cel cu tulburări psihice severe, poate avea astfel de comportamente lipsite de sens, dar nu angajaţi CIA, şi cu atât mai puţin membri ai unei familii cu tradiţie militară, în care coerenţa şi inflexibilitatea judecăţii sunt valori supreme. E posibil ca Snowden să fie un cal troian pentru depistarea spionilor anti-capitalişti şi anti americani din FSS.

Faţă de crimele recunoscute public de CIA, aceasta chiar pare o floare la ureche. Însă omul simplu are memoria scurtă, iar o astfel de temă poate acoperi şi spăla crimele din trecut ale acestei instituţii. CIA a înlăturat de la putere preşedinţi aleşi democratic, şi a facilitat ajungerea la putere a unor dictatori, aşa cum am descris ceva mai detaliat la minutul 44 din documentarul meu “Sadismul în politica internaţională” . CIA a instigat războaiele iugoslave prin agenţii săi Jovica Stanišić sau Franko Simatović, primul fiind infiltrat în cercul de apropiaţi ai preşedintelui Slobodan Milosevic, după cum am arătat la minutul 61 din acelaşi documentar. Toate dramele secolului 20, exceptând cele comandate direct de liderii URSS, Iran, China şi Coreea de Nord, au fost fie instigate fie amplificate de CIA, chiar şi înainte de 1947 (când a luat efectiv fiinţă ca instituţie) prin oamenii săi care lucrau în alte părţi. CIA este avangarda comerţului cu arme, parte semnificativă a economiei americane, pe care SUA îl practică prin alimentarea părţilor aflate în conflictele astfel instigate şi întreţinute. A aduce dovezi de spionaj telefonic împotriva CIA, aşa cum a făcut Snowden, este o glumă.

Gestul său de a dezvălui presei dovezi de spionaj telefonic din partea CIA, a creat dezinformarea că această instituţie nu ar avea instrumente draconice de selecţie a agenţilor săi, în aşa fel încât în sistem ar putea să intre oameni cu mentalitate morală, incapabili să realizeze aceste orori. În filmul „Snowden”, sunt portretizate personaje cu aceeaşi mentalitate ca a sa, care îl ajută să îşi ducă la final dizidenţa de catifea de a prezenta publicului larg aceste dovezi. Observăm în acest film aceeaşi tehnică a „poliţistului bun”, cu care Hollywood spală imaginea de ucigaşi a poliţiştilor americani, prin care se doreşte îmbunătăţirea imaginii CIA însăşi în percepţia dizidenţilor americani sau internaţionali.

Atragerea atenţiei opiniei publice asupra ascultării telefoanelor americanilor, şi pornirea unor false dezbateri publice despre vinovăţia lui Edward Snowden, este un abil mod de a o abate dinspre aceste crime odioase făcute de CIA de-a lungul timpului. Faptul că a putut să se „refugieze” la Moscova, după „persecuţiile” sistemului american, e menit să dezinformeze opinia publică despre presupusa lipsă de profesionalism a CIA, care mai întâi l-a scăpat pe teritoriul SUA, şi apoi nu l-a putut ajunge nici în Rusia. În felul acesta s-a contracarat dezinformaţional şi ideea că mulţi agenţi KGB de dinainte de 1992, când s-a destrămat URSS, sau FSS de astăzi, ar fi agenţi dubli, luând lumina de la CIA.

De asemenea coincidenţele de tot felul pot fi şi ele înscrise în inconsistenţe improbabile; de exemplu faptul că avioanele de vânătoare au fost dirijate către oceanul atlantic în timpul atacurilor de la 11 septembrie 2001 asupra turnurilor de la World Trade Center, împreună cu interdicţia oricărui avion de a ridica de la sol, în special a celor de stingere a incendiilor, reprezintă o coincidenţă bizară, care ridică semne de întrebare asupra retoricii oficiale asupra acelor date. De asemenea, faptul că opiniei publice i se ascunde sistematic colapsarea clădirii 7 din complexul World Trade Center, mass-media prezentând colapsarea doar a celor 2 turnuri, este iar o măsură dezinformaţională; când văd clădirea 7 prăbuşindu-se la fel ca şi cele două turnuri, mulţi îşi pun semne întrebare despre rolul avioanelor ce s-au izbit în ele în cauzalitatea principală a prăbuşirii lor.

Un exemplu de incoerenţă emoţională legată de aceste evenimente este o replică celebra a lui „Bill Clinton” în faţa interpelării unui dizident politic. Acesta a exprimat ipoteza că „11 septembrie a fost un sabotaj” (textual „9/11 was an inside job”), la unul din discursurile fostului preşedinte, probabil în speranţa că o va prelua şi propune soţiei sale ca armă politică în viitor. Cum adepţii acestei viziuni erau puţini în acel moment, Clinton i-a răspuns atunci într-un mod nespecific politicianului, fie el şi retras după terminarea mandatelor de preşedinte, prin „Nu ţi-e ruşine!” (textual „How dare you!”) . El n-a mai avut niciodată această reacţie, nici în contexte mult mai grave, precum războaiele iugoslave sau genocidul din Rwanda, pe care le-a mediat. Vehemenţa ei este de fapt o contracarare (în psihanaliză se cheamă „formaţiune reacţională”) prin care Clinton a indus celor obedienţi, sau celor insuficient informaţi, sentimentul că ea ar fi mult mai gravă decât acele orori.

În mod normal, politicianul e instruit să răspundă politicos oricărei provocări, şi să nu se lase atras într-o ceartă. De data asta el a trebuit să mimeze o indignare nespecifică cu statutul său , dar şi cu interesele sale de moment; soţia sa Hillary tocmai se afla în campanie electorală, şi va fi ajuns peste câţiva ani chiar candidata Partidului Democrat la funcţia de preşedinte. Cum tragedia de la 11 septembrie s-a produs în timpul administraţiei Bush, în mod normal el ar fi trebuit să folosească subiectul pentru a ataca Partidul Republican, din care Bush făcea parte, pentru a-i deschide un avantaj soţiei sale în viitoarele dezbateri. Aşadar, emoţional vorbind el trebuia să preia această retorică şi s-o folosească în interesul familiei sale. De aceea, atacul acesta la adresa unui potenţial susţinător este lipsit de sens psihologic, fiind o simulare contracarantă a unui sentiment de respingere în faţa unei idei dizidente răspândite ulterior într-o bună parte din cetăţenii SUA.

Cea de-a treia metodă de descoperire a dezinformărilor este mai mult un semn, un numitor comun specific majorităţii dezinformărilor, respectiv tendinţa constantă a lor de a arunca vina pe omul simplu pentru evenimentele negative ce se întâmplă în societate. Deşi există politicieni, a căror specială menire este de a prelua şi duce în neant ura omului simplu faţă de diferite măsuri sociale nepopulare, după cum am arătat în trecut aici , totuşi mulţi dintre ei sunt recrutaţi de la baza piramidei sociale şi apoi manipulaţi să ia măsuri politice nepopulare. Şi aceasta este dezinformare, însă ea se prelungeşte către omul simplu însuşi. Nu vreau să susţin sfinţenia omului simplu, în raport cu răutatea vârfului piramidei sociale; sunt convins că omul simplu ar face aceleaşi orori dacă ar fi pus în fruntea instituţiilor represive. Dar, în actualul context social, omul simplu nu are această putere. Mediatizarea exacerbată a imaginii omului sărac ca egoist, rău, lacom, lipsit de empatie şi alte defecte de caracter, este un produs dezinformaţional.

Cel mai concret exemplu în acest sens mi se pare lipsa de izolare a focarului de SARS-COV2 de la Wuhan (dacă într-adevăr acolo a apărut prima dată acest virus), în urma căruia au urmat 2 ani de restricţii în special în ţările vecine celor bogate. O astfel de neglijenţă din partea autorităţilor sanitare internaţionale, (sau chiar posibil plan de reducere a libertăţilor cetăţeneşti sub pretextul sănătăţii publice) a fost apoi dibaci aruncat în cârca omului simplu. Dacă în ţările bogate cetăţenii au primit despăgubiri pentru a accepta carantina, în celelalte ei pur şi simplu au fost obligaţi la închisoare şi înfometare în propriile case. Răspândirea acestui virus este pusă astfel pe seama lipsei de responsabilitate a înfometaţilor, care au ieşit spre a găsi câte ceva de mâncare sau pe seama încăpăţânării dizidenţilor, care au refuzat măsurile de carantină.

Pe de altă parte, popularizarea imaginii bogaţilor de sfinţi caritabili şi mesianici, ca în cazul lui John D. Rockefeller, este exact acelaşi act dezinformaţional aplicat în sens invers. Practic aceste meta-manipulări dezinformaţionale reiau la nivel modern vechea separaţie de sub-om a sclavului sau de supraom, sau urmaş ai zeilor pentru stăpânii de sclavi. Din păcate, acest model dualist de separaţie între oameni a fost cultivat de câteva mii de ani şi a rămas încastrat în percepţia fiecăruia dintre noi. În următoarea secţiune voi descrie o scurtă istorie a spionajului civil şi cum s-a convertit el către populaţia civilă dinspre funcţia sa orginară, militară, bazându-mă pe aceste 3 metode de cercetare descrise mai sus.

Gabriel Baldovin

2.5.4.1. Dezinformarea: una dintre cele 3 caracteristici ale sclaviei

2.5.4.1. Dezinformarea: una dintre cele 3 caracteristici ale sclaviei

psihologie Baldovin   10:13

Manifestul societăţii automatiste  

Acest articol este continuarea celui precedent

English version soon

2.5.4. Dezinformarea, un instrument specific al noului sclavagism

Capitalismul a oferit iluzia de libertate executantului modern de ordine mult mai realist decât orice alt sistem politic de până la el. Însă, în acelaşi timp, a ţesut în jurul sclavului modern o pânză dezinformaţională demnă de Mitul Peşterii despre care vorbea Platon. Dacă ignoranţii din antichitatea ateniană nu se ridicaseră la nivelul de a ieşi din peşteri, dimpotrivă, capitalismul îi închide acolo.

Dezinformarea este varianta de castă sadică a ceea ce psihanaliza clasică numeşte „mecanisme de apărare ale Eului” observate iniţial de Sigmund Freud în psihicul pacientului nevrotic. Dimpotrivă, pentru abuzatorul sadic aceste „mecanisme de apărare ale Eului” devin „mecanisme de atac asupra sclavului”. Spre deosebire de realitatea introvertită a nevroticului, activă la ceea ce Freud numea „Inconştient”, dimpotrivă realitatea psihică a stăpânului sadic este una expansivă, perfect conştientă, asumată şi urmărită sistematic prin cooperare de castă prin principalul instrument de control al executanţilor de ordine, respectiv spionajul civil. În acest capitol voi analiza cele mai stringente exemple de dezinformare ale istoriei umanităţii, culminând cu tehnicile avansate ale spionajului civil contemporan de distorsionare ale opiniei publice relativ la evenimente istorice şirealităţi sociale.

2.5.4.1. Dezinformarea: una dintre cele 3 caracteristici ale sclaviei

Mecanismul sclaviei, ca executare de ordine în folosul cuiva aflat pe o scară socială superioară , are trei componente esenţiale:

- ameninţarea cu represalii în cazul refuzului executării ordinelor;
- beneficiile superioare în cazul acceptării executării lor;
- lipsa de alternativă în faţa cererii de executare.

Evoluţia dezinformării în raportul cu celelalte 2 caracteristici ale sclaviei

Evoluţia sclaviei din antichitate până în prezent se referă la câte un reper specific pentru aceste trei caracteristici, respectiv cea clasică, cea medievală şi cea capitalistă; prima insistă pe represalii; cea de-a doua pe promisiunea atingerii fericirii supreme într-o lume de dincolo; ultima foloseşte crearea artificială de iluzii, adică dezinformarea.

Fiecare dintre aceste caracteristici este folosită într-un dozaj specific în fiecare din cele 3 aceste forme. Sclavagismul clasic are ca principală caracteristică ameninţarea, însă şi el a folosit dezinformarea, prin reducerea valorii vieţii umane la cea de sub-om. Nu există un subom, însă şi noi contemporanii avem tendinţa de a reduce oponentul ideologic, concurentul, adversarul sau duşmanul la animal, sau la inferior uman. Deşi avem compasiune pentru persoanele defavorizate sau cu dizabilităţi fizice şi psihice, totuşi folosim cuvinte ca „handicapatule!”, „retardatule!” , „nebunule!” şi multe altele pentru a ne scoate rivalul din starea de concurenţă cu noi.

O perioadă, sclavia clasică a fost o pedeapsă prin care cineva îi recupera un prejudiciu. Hoţul, de la care nu mai putea fi recuperat bunul furat, era obligat să muncească în folosul păgubaşului pentru a-şi recupera paguba. Dacă paguba era un obiect sau o proprietate, atunci durata sclaviei era şi ea limitată. Însă dacă pierderea era o persoană dragă, păgubaşul putea cere sclavia pe viaţă pentru ucigaş, pe măsura valorii inestimabile a vieţii pierdute. La prima vedere o astfel de opţiune pare legitimă, însă de fapt ea are aspect de afacere. Aşa ceva înseamnă că însuşi stăpânul negociază viaţa persoanei dragi în scop comercial, economic; prin urmare, el însuşi nu recunoaşte caracterul inestimabil al vieţii pierdute, preschimbând-o în scopul propriei comodităţi de a fi slujit de sclav.

Aşa se face că ulterior s-au făcut războaie exclusiv pentru „recrutarea” sclavilor. Pornind de la ideea iniţială de restaurare a unui prejudiciu, războiul şi pirateria au fost recunoscute în timpul antichităţii greco-romane ca preocupări demne, onorabile. Justificarea sclaviei se făcea prin „restaurarea” ameninţării pe care popoarele atacate le-o făceau atacatorilor, apărându-se. În aceeaşi notă, poliţia astăzi are dreptul (!!!) de a te abuza, iar orice fel de ripostă este declarată drept crimă. Aşa ceva este un exemplu al caracteristicii de dezinformare tipice sclaviei.

Caracteristica beneficiilor personale în urma executării ordinelor se poate regăsi în toate cele 3 forme de sclavie: în cea clasică beneficiile constau în salvarea vieţii proprii şi a integrităţii corporale; în cea medievală acestea constau în fericirea din viaţa de apoi, iar în cea industrială ele constau în bunăstare, abundenţă şi chiar risipă, ceea ce creează falsa iluzie a bogăţiei. Pe măsură ce caracteristica dezinformaţională creşte, ca evoluţie globală a societăţii scade cea a represaliilor în cazul refuzului executării ordinelor. Însă cele două pot merge mână în mână aşa cum este cazul cu crearea artificială de războaie , făcute în principal pentru a ameninţa voalat supuşii şi de a le declanşa experienţele sclavagist-clasice traumatice ale secolelor şi mileniilor trecute.

Dezinformarea tradiţională este o reacţie inconştientă pe care psihanaliza a definit-o sub formula de „formaţiune reacţională”, o obiectivare rudimentară a crimei sclaviei, o justificare a sa. Teoria lui Aristotel despre beneficiile sclaviei prin sporirea libertăţii superioare a stăpânului ca urmare a folosirii sclavilor, poate fi contrazisă cu argumente şi mai solide, după cum a şi fost. Spre deosebire de această justificare rudimentară, dezinformarea din sclavia industrială are un aspect profesional, cu profesionişti care se ocupă de falsificarea datelor şi a istoriei, ca primă şi cea mai importantă îndeletnicire. Crearea artificială a unui război sau a unui eveniment ce schimbă opinia publică este un produs complex de dezinformare la care contribuie psihologi şi sociologi, ce sondează opinia publică.

Dezinformări cu privire la dinastia Rockefeller

Probabil că cea mai mare dezinformare din istorie este dispariţia subită din prim-planul internaţional al dinastiilor Rothschild în Europa şi Rockefeller în SUA. John D. Rockefeller se crede că ar fi fost cel mai bogat om din istorie. Dinastia Rothschild a controlat sistemul bancar european în secolele 18 şi 19. Aceste familii au fost cele mai bogate în secolul 19, dispărând pur şi simplu ca prin minune în secolul al 20-lea, fără să fi fost supuse unui jaf sau să se fi prăbuşit sistemul politic în care activau. Aşa ceva nu s-a întâmplat niciodată în istorie; patricienii romani au sărăcit pentru că întreg imperiul roman s-a prăbuşit; la fel şi feudalii medievali, după înflorirea epocii industriale. Într-un sistem social constant, bogaţii au devenit constant şi mai bogaţi. Produsul de dezinformare au încercat cu mare succes până acum să convingă opinia publică de faptul că aceste dinastii ar fi dispărut subit, fără ca sistemul social în care s-au dezvoltat (capitalismul) să se fi prăbuşit. Această dezinformare a prins pentru un secol pentru majoritatea cetăţenilor. Doar o mână de sceptici nu au crezut-o şi au continuat să arate cu degetul spre aceste reale vârfuri ale puterii.

Nu există date clare în mediul public care să ne indice valoarea averilor lor, şi nu există unanimitate între cei care au abordat acest subiect . De exemplu „The gentleman’s journal” l-a cotat pe John D. Rockefeller la o avere de 336 miliarde de dolari , dar revista Forbes l-a cotat la doar 21 miliarde . Tocmai faptul că nu există aceste date, de interes crucial pentru opinia publică, lasă de bănuit că aşa ceva este un produs de manipulare ideologică. Aceste date au fost şterse deliberat.

Însă nu au putut fi şterse datele despre influenţa acestor oameni prin averea lor asupra mediului politic. Istoria a fost falsificată în unele părţi însă sunt multe altele care au rămas, şi despre care voi scrie mai departe şi în acest articol şi în următoarele. De exemplu, la începutul secolului 20 în SUA, jurnalista Ida Tarbell a scris adevărate tablete împotriva practicilor dubioase ale companiei Stadard Oil, deţinută de Rockefeller, în revista McClure's. Aceste articole au fost apoi publicate împreună, devenind celebra carte „Istoria Companiei Standard Oil”

Aproximativ în aceeaşi perioadă, Iosif Stalin îşi trimitea argaţii să-şi elimine într-un mod brutal criticii, practică rămasă comună pentru dictaturile comuniste din perioada sa. Spre deosebire de aceste practici tipice pentru sclavia clasică, dimpotrivă, John D. Rockefeller a preferat să investească în curăţirea imaginii sale, donând o parte din avere pe acte caritabile, contracarând astfel de opinii dezaprobatoare despre practicilor sale dubioase. De asemenea, el a construit centrul Rockefeller în New York, un ansamblu comercial şi cultural ce a devenit simbolul prosperităţii. Sponsorizând artişti şi savanţi, el a justificat astfel aceste practici prin investirea în viitorul umanităţii.

Pe lângă aceste acţiuni de spălare a imaginii publice, compania sa „Standard Oil” a fost fărâmiţată în unele mai mici şi altele tot cu aspect de gigant precum Exxon (iniţial Esso). O astfel de măsură pare o pedeapsă, însă ea a fost menită să rupă din asocierea cu vechiul renume al „Standard Oil”, dar să şi contracareze ideile tipice despre infailibilul magnaţilor în faţa justiţiei şi a legislaţiei. La peste 100 de ani de la articolele Idei Tarbell, foarte puţină lume face asocieri între Exxon şi Standard Oil, după cum puţini au auzit de Ida Tarbell. Majoritatea au auzit de un fel de Isus al capitalismului pe pământ, care a construit centrul Rockefeller. Toate acestea au fost produsul unui uriaş proces de dezinformare generală, unde beneficiile unei practici neosclavagiste au fost împărţite cu formatorii de opiniei, pentru a contracara dezavantajele pentru victimele acestor practici.

John D. Rockefeller a investit în imagine pentru a-şi salva numele şi de a-l face nemuritor în istorie. Dar chiar şi aşa, urmaşii săi au renunţat până la urmă la nume. Fiul său David Rockefeller a rămas în istorie nu ca urmaşul său la conducerea Exxon (deşi legăturile cu ea nu sunt excluse) ci mai curând ca funcţionar modest în sistemul bancar (în anii 1970 a fost preşedintele Chase Manhattan Bank). Iată că până la urmp, odată cu moartea sa în 2017, sistemul dezinformaţional capitalist vrea să ne convingă că dinastia Rockefeller s-a încheiat. De fapt, ea şi-a schimbat numele în nume mai mici, aflate pe undeva pe la coada topului miliardarilor din topul celor mai bogaţi oameni din lume.

Dezinformări cu privire la dinastia Rothschild

Fiind o familie mai veche, cu originea în Europa, cea mai mare parte a membrilor dinastiei Rothschild a preferat să îşi schimbe numele decât să facă acte caritabile de spălare a imaginii, aşa cum a făcut John D. Rockefeller. E aproape imposibil să găsim date publice despre această tranziţie, dar cert este că, asemenea dinastiei Rockefeller, niciun Rothschild nu se mai află în topul miliardarilor. Au rămas o bancă în Paris cu acest nume, şi alte personaje insipide, care ne manipulează să credem că dinastia efectiv ar fi dispărut.

Dinastia Rothschild poate fi creditată cu implementarea sistemului bancar modern. Ea a reuşit adaptarea a cămătăriei pe scară largă prin sistemul dobânzilor bancare, şi astfel însuşi apariţia capitalismului. Până la dinastia Rothschild, dobânda se numea cămătărie, şi era rău văzută de opinia publică, în special de biserică. Au rămas adânc tipărite în istorie problemele sociale cu cămătăria care au existat în Evul Mediu. A lua dobândă pentru împrumut bănesc sau orice fel de ajutor, este de fapt o sclavie mascată. Omul simplu recurge la împrumut bănesc, sau de altă natură, din nevoi acute, precum sănătatea sau chiar supravieţuirea; dacă acest ajutor se returnează într-o cantitate mai mare decât cea iniţială, atunci el e silit să muncească mai mult pentru achitarea sa. Presiunile de achitare trebuie să fi fost foarte mari, dacă s-a ajuns la puternice mişcări sociale împotriva cămătarilor. Această practică a dus chiar la linşarea cămătarilor, în special evrei, dar şi creştini.

Religia iudaică a permis cămătăria însă creştinismul a condamnat-o vehement. Creştinismul a fost o reacţie a marginalilor, în special a sclavilor, faţă de sclavagismul clasic greco-roman. Reinventarea lui sub aripa creştinismului oficial a dus la aceste uriaşe probleme de natură doctrinară. Biserica a fost obligată să condamne cămătăria datorită doctrinei esenţialmente anti sclavagism clasic a creştinismului, cu toate că unii clerici mai lacomi o practicau cu ipocrizie. Dar rivalitatea dintre religiile creştină şi iudaică a dus la sprijinul bisericii pentru condamnarea în bloc a iudaismului şi evreilor. De aceea cămătăria s-a practicat clandestin. Dinastia Rothschild nu doar că a reuşit să o combine cu sistemul bancar, dar a şi făcut-o acceptabilă de creştinism. Ei au înţeles că problemele vin de la faptul că debitorii erau săraci şi au direcţionat creditele către cei înstăriţi. Această găselniţă se practică de bănci inclusiv astăzi pentru a evita creditele neperformante. Garanţiile pe care banca le cere face o astfel de selecţie între cei predispuşi la revoltă după ce ajung în insolvenţă şi sunt executaţi silit.

Până la dinastia Rothschild, sistemul bancar se reducea la asigurarea plăţilor, fiind secundar unor schimburi comerciale. Etimologia cuvântului „bancnotă” se referă la un fel de cec, adică un bilet, prin care cel ce deţinea valori în bancă îi cerea băncii, să îi ofere o parte din ele celui căruia i se dăduse acest bilet. Dacă un comerciant vrea să cumpere o cantitate de marfă aflată în locul X, dar aurul său, sau alte obiecte de valoare cu care o poate cumpăra, se află în locul Y, aflat la sute de mii de kilometri de X, afacerea nu se poate încheia pentru că durează până când tranzacţia se face. Metoda banc-notelor a fluidizat această tranzacţie, banca garantând vânzătorului faptul că aceste obiecte de schimb îi vor reveni. Timp de câteva secole şi până astăzi, bancnotele au funcţionat ca monede nu doar pentru comercianţi, dar pentru întreaga comunitate, fiind garantate de rezerva de aur din banca ce le-a emis.

Dinastia Rothschild a reuşit să încorporeze cămătăria în acest proces. Ea a avut astfel inspiraţia să împrumute cu bani nu pe omul simplu, ci pe cei înstăriţi. Omul simplu era predispus la a rămâne insolvabil şi de a nu-şi putea recupera creanţele, cu problemele sociale din Evul Mediu. Dimpotrivă, cei înstăriţi puteau plăti dobânzi mai mari, şi riscau mai rar insolvenţa.

Capitalismul a luat puternic avânt astfel şi, odată cu el, multele lucruri bune pe care le-a adus, printre care creşterea populaţiei globale şi al nivelului de trai. Pentru cei bogaţi returnarea dobânzii nu este o problemă. Ei nu se împrumută din motive de supravieţuire, ci din interesul de a-şi spori averea, de a porni o afacere. Chiar şi dacă afacerea devine un fiasco, dobânda nu-i afectează la fel ca pe cei săraci. Da, ei pot pierde o parte din avere, poate chiar pe toată, în situaţii mai rare. Dar, în acest caz, ei ajung oameni de rând, nu sclavi clasici îndatoraţi creditorului, precum în cazul săracilor care se împrumută. Din această experienţă bogatul poate învăţa fie că nu se pricepe la afaceri, sau, dimpotrivă, poate învăţa să facă mai bine data viitoare. De aceea, o practicare a cămătăriei între cei înstăriţi, împreună cu o scădere a ratei de profit, a transformat cămătăria într-o instituţie larg acceptată în zilele noastre.

Cu toate astea, au existat nişte pierzători, chiar din rândul celor înstăriţi. Acest sistem avansat de selecţie a clienţilor eligibili a fost întins la maxim de către lăcomia bancherilor în general. Dobânzile prea mari au dus la un recul între cei care nu au reuşit în afaceri. Riscul acordării de împrumuturi cu dobândă pentru bogaţi era mai mic. Însă atunci când un bogat ajunge în faliment, el are mult mai multe pârghii de denunţare a acestor practici. Astăzi se recunoaşte că dobânzile rezonabile sunt de sub 5 %, iar cele la risc sunt cele peste 10 %. Probabil că cele practicate de Rothschild şi alţii erau peste 10 %. Aşa se face că, la sfârşitul secolului al 19-lea, toate practicile capitaliste incorecte faţă de omul simplu s-au convertit într-un nou antisemitism.

La fel ca şi în cazul Rockefeller la începutul secolului al 20-lea în SUA, ostilitatea faţă de dinastia Rothschild a atins cote uriaşe la sfârşitul secolului al 19-lea. Şi, odată cu ea, însăşi antisemitismul a re-explodat, deoarece membrii ei erau evrei. Cămătăria a fost punctul nodal al acestui conflict social, iar dinastia Rothschild a fost chiar prima vizată, având filiere importante la Londra, la Viena, la Paris şi la Madrid. Toată Europa a devenit din ce în ce mai antisemită, în special Germania.

Faptul că aceste experimente sociale ale dinastiei Rothschild s-au răsfrânt asupra întregii etnii iudaice este de regretat. Trebuie spus în continuare aici, spre a combate antisemitismul, care încă e activ în lume, că evreul simplu însuşi a detestat şi încă detestă aceste practici ale co-etnicilor lor bogaţi. Acesta a primit şi el cultura iudaică din tată în fiu şi nu a dus cămătăria la nivelul odios care s-a practicat în Evul Mediu sau chiar în perioada capitalismului timpuriu. Plus că, în antichitate, atunci când iudaismul a fost fondat, nu erau posibile dobânzi aberante specifice cămătăriei moderne.

Deşi dinastia Rothschild în Europa a început în Germania, la Frankfurt, prin Mayer Amschel Rothschild, care a fondat prima bancă a familiei în secolul al 18-lea, la începutul secolului XX dinastia controla doar prin interpuşi sistemul bancar din această ţară. Se ştie că cei 4 urmaşi ai lui Mayer Amschel Rothschild au plecat în cele 4 mari centre urbane menţionate mai sus, fondând acolo sisteme bancare. Dar nu se ştie ce s-a întâmplat cu banca familiei de la Frankfurt. E posibil ca toată linia genealogică să se fi întrerupt acolo sau ca unul dintre fiii lui Mayer Amschel Rothschild să controleze sistemul bancar prusac printr-un interpus. Cert este că Germania a dezavuat numele Rothschild, şi odată cu el întreaga cultură iudaică.

Antisemitismul s-a răspândit apoi în toată lumea, inclusiv SUA. Atacurile ideologice la adresa practicii dobânzii erau atacuri directe asupra mentalităţii capitaliste. Această ostilitate populară avea efecte negative asupra mediului de afaceri, care era tras astfel în jos. Una dintre soluţiile adoptate de sistemul capitalist este adoptarea unor dobânzi de sub 5%, adică un profit mai mic pentru creditori. Alta a fost cea a retragerii în umbră prin schimbarea numelui, sau păstrarea numelui mamei a urmaşilor. Aşa ceva a dus la dispariţia numelor acestor două dinastii în afara atenţiei publice. În locul lor au apărut miliardari noi, proveniţi din oameni comuni, aşa cum îi prezintă revista Forbes. Observăm că aceeaşi strategie de evaporare în neant se practică astăzi de către cei care se numesc politicieni. După ce-şi termină mandatul ei se retrag în neantul atenţiei publice, sistemul mizând astfel pe uitarea generală.

Această retragere subită din viaţa şi atenţia publică a marilor industriaşi şi bancheri, transformarea lor în umanişti caritabili, asemenea Mariei Magdalena, după ce o viaţă întreagă au adus foarte multă suferinţă şi moarte în jurul lor, este probabil cel mai important act de dezinformare publică din istorie. Aceasta a fost urmată de altele, secundare acestui scop de a abate atenţia opiniei publice dinspre aceste 2 cele mai bogate familii din istoria ultimelor 3 secole. Toată cultura contemporană este plină de astfel de dezinformări secundare şi terţiare cu privire la aceste dinastii şi ascunderea sclavagismului mascat ce se ascunde în spatele capitalismului, ca sistem social. Despre unele dintre ele am scris deja în trecut, precum sistemul electoral , cel de divertisment şi cel financiar . Iată că voi încorpora aceste scrieri în acest text mai amplu.

Una dintre aceste dezinformări secundare pentru acoperirea ascunderii acestor dinastii este presupusul control politic internaţional pe care l-a avea francmasoneria, şi a sectei fantomatice ruptă din ea, Illuminati. Aceste entităţi au fost cultivate sistematic tocmai cu scop de paravan ideologic al acestor familii. Pe lângă miliardarii redaţi de Forbes, ele ocupă locul gol lăsat de retragerea acestor dinastii, care îi deţin pe toţi. În realitate, originea francmasoneriei se pierde undeva în Evul Mediu şi ţinteşte însuşi creştinismul, respectiv cavalerii templieri (The Knights Templar) Aceştia au fost acuzaţi de averi fabuloase şi acesta a fost punctul comun cu adevăratele averi fabuloase din secolul al 19-lea ale celor două familii Rothschild şi Rockefeller. Observăm cum printr-o dibăcie dezinformaţională absolut incredibilă, francmasoneria şi Illuminati au aruncat vina bogăţiilor imense către biserică şi creştinism, deşi acestea au fost primele care au condamnat principiul capitalist al cămătăriei, fie ea moderată sau draconică. Asemenea folosirii forţei adversarului în Aikidō, teoria francmasoneriei şi Illuminati aruncă vina neosclavagismului capitalist pe singura instituţie care a apărat cât de cât sclavul, creştinismul. Din păcate, foarte mulţi au căzut pradă acestei dezinformări majore.

Pentru ceilalţi, majoritatea, numai pronunţarea acestor nume este semn de „conspiraţie”, căreia dezinformarea sistematică din ultima jumătate a secolului al 20-lea şi începutul celui al 21-lea i-a dat aspect de ceva aproape de delirul psihotic. O astfel de operă de artă în materie de dezinformare s-a putut face cu ajutorul unui instrument social crucial pentru capitalism: spionajul, numit şi servicii secrete (intelligence) . Pentru a desluşi adevărul de minciună în acest păienjeniş dezinformaţional e nevoie de stabilirea unor metode solide de investigaţie, pe care le voi descrie în următoarea secţiune .

Gabriel Baldovin

2.5.3. The capitalist methods of persuasion

2.5.3. The capitalist methods of persuasion

sociologie Baldovin   13:38

The automatist society manifesto  

 

2.5. The evolution of methods of persuading servants to execute orders

This article continues the previous one

Click aici pentru varianta în limba română

2.5.3. The capitalist methods of persuasion

The slaves riot and their retreat into (religious) prayer are the main social reactions that led to the suspension or improvement of classical slavery. The feudal lord practice of collecting taxes from the "free peasants", who lived on his lands, was a very clever strategy of the feudal system to diversify and improve Greek-Roman slavery. Instead of terrorizing the order taker with direct threats to more efficient work, the feudal lord gave him freedom of choice. Here is the pragmatic core of the Christianity free will theory. This abstract theory has had a very pragmatic application. The peasant who worked more or less efficiently, however, could keep a larger share of the goods produced, after another share was paid as taxes to the feudal lord, and thus his wealth was bigger. The one who produced less, remained with lesser, and was poorer. Unlike the classical slavery threats to produce more, the feudalism used another profit strategy: it encouraged extra work, but not forced it, so the servant had a certain illusion of freedom. Although the feudalism and capitalism are seen as completely different systems, we can still see in the first one the capitalism itself very roots.

Although the early Christianity preached the values of poverty, money and wealth gradually began to become fundamental values of its later variants, such as the Catholicism and, later, the Protestantism. This change of direction was directly recognized, either at the colloquial level, or at the scientific level by the famous sociologist Max Weber, especially through his book "The Protestant Ethic and the Spirit of Capitalism". That is why the American "Christians" of the 18th or 19th century, especially the Protestants, had no problem restoring the classical slavery, despite all the criticism leveled at it by Jesus and the Church Fathers. Recently, even the Orthodoxy has turned on the money values, although there are still important figures here who disavow the culture of profit.

But the capitalism actually has its origins in the Christianity free will theory. This allowed the free peasant's freedom to work more or less, or not to work at all, and to live in poverty, praying, unlike the classical slavery, which did not tolerate disobedience and inactivity. The difference between feudalism and capitalism is that the last one specific job is much more restricted than that of the former. The territory of the owner's factory is much smaller than the feudal land. Both the capitalist owner and the feudal lord claim ownership of that production space. The difference between the two is that the feudal lord claims ownership of the (processing) natural resources and less of the production tools, while the businessman owns only the production tools and not the natural resources that the factory processes.

Subsequently, through lobbies or various schemes, the big industrialists bought the natural resources, or transferred them from a certain authority. But initially they bought the raw products, which they later processed in their factories. The production space restriction looked like certain equalization between the master and the subject, which seduced the feudal peasant. The feudal domination of huge tracts of land in the name of a false "divine right" no longer seemed credible to many medieval subjects. Because the industrial business owner did not use the feudal theory of "divine right" that the feudal lord claimed, he seemed more just. That is why many peasants thus preferred to leave the feudal lands, risking a nomadic life until they were employed in the factories of the industrialists. Having a closer way of life to theirs, the industrialist boss seemed more humane than the feudal lord, secluded in his castle and isolated from the community. But in fact, over time, the capitalism has created the most radical social segregation, and the wealth of the industrialists has led to a chasm between masters and subjects as never seen before in history.

The medieval peasants, who turned into factory workers, were lured with welfare but gradually lost their freedom. This is the capitalism principle, which he is not shy to express (although the last part is a big lie): "you work hard and live well." This predisposition to social ascension has materialized in the twentieth century in the "American Dream" mentality, according to which, if you are a hard worker and have no dissident activity, the system will reward people, and will get rich. Such a statement is true, according to the previous centuries wealth criteria, as it was similar to food and clothing, plus housing-specific commodities such as toilets connected to hot water and sewers. However, if in exchange for these comforts you lose the right to socialize or walk in the natural space, due to lack of time, then the wealth exists only at the surface. But if increasing living standards or access to technology leads to a decrease in fundamental personal freedoms, then such a practice is unfair. It contradicts the very principle of the increasing freedoms that the technological evolution and, implicitly, of the human being standard of living, must bring.

The Christianity brought the liberation to the slaves from the yard of the Greek-Roman aristocrats, but somehow under the influence of the compulsion to repeat , they returned to the new masters’ yard, the capitalist industrialists. In a way it can be said that the liberation was not real even during feudalism, because the slavery virus followed them, as in a pandemic, by the master property extending to the places where they settled. But the fact that "Caesar" was far away most of the time, in addition to the Christian ideology of hope, gave them the illusion that they were free. On the contrary, the capitalists rebuilt this slavery, preserving the illusion of medieval freedom. The different rest space from the work place, and the avoidance of corporal punishment after disobedience, were realities that gave the work relationship a freely agreed the aspect of freedom, and not classical slavery. In fact, this difference is more apparent, as I have shown in this section . But the difference between these profit extraction systems exists in fact; the industrialists were happy if any worker resigned, unlike the Greek-Roman master or feudal aristocrat. Unemployed people were waiting at the factory gate to get hired, initially voluntarily leaving the feudal lands, and then out of necessity, after they had gone bankrupt or converted themselves into industrialists.

Apart from these, there is the modern order takers superior training to handle the capitalist technology , , which was done by a new-liberal mentality, but not with a conservative-fatalistic one , specific to the classic slave. The ostentatious morality simulation, which I described in the previous section, was a real PR strategy by which the new masters wanted to win the public sympathy, promising that they would be good and merciful to the potential subjects. The bourgeois experience has confirmed that the wage-earner is far more profitable with his enthusiasm at work, pursuing his "American Dream", than the fatalist classical slave, who resignedly accepts his destiny. The industrial economy operates with the enthusiasm of its subjects. The modern order taker needs more liberties than those offered by the feudal era, in order to regain its enthusiasm, after being squeezed out of strength during the work schedule.

The experience of medieval freedoms given to the classical slave has been preserved in the industrial age until the contemporary period. Thus, the system no longer puts those brutal pressures on it as in the past, such as the direct threat of death or beating. Instead of these, the capitalism created a disinformation bubble around the potential servant, a kind of Matrix. Through this disinformational mechanism the common people are drawn into this dirty game of giving up its own freedom in favor of obedience, recruitment and taking orders in a hierarchy of command. The ads are mostly false, das I have shown in this article .

The paradox is that the advertisements mythomaniac-disinformation function is preserved even when they tell the truth. The almost obsessive repetition of a product benefits becomes a lie precisely because it prevents the human being from thinking about his own metaphysical and religious condition, and even from resting, in the most mercantile sense of the word. The ads harass the individual's emotional peace and psychodynamic balance . This misinformation influx leads to all kinds of needs increasing, especially the sexual and food ones, which involves over-consumption and wasting. The fairy-tales about ecology and stopping global warming told by the demagogues are part of the same disinformation bubble, in the context in which the whole capitalist system operates on over-consumption, waste, and constant abuse of the environment.

Observing this common people predisposition to "treat" its psychological pain with greed, the modern society has developed over time a megasystem of artificial lust creation. Theadvertising has exactly this role in deep sublimating in the "target" the fact that she/he is living a boring, uninteresting and despicable life, and that this could change if buys different products. Here we see a subliminal attack on human freedom, which makes the free trade appearance an abusive subordination.

The artificial creation of human desires, as the consumerism advertising does, practically manipulates the value of demand from the famous economic law of supply and demand. Such a practice destroys any idea of a free market. The purpose of stimulating these artificial cravings, by issuing specific advertising messages, is done precisely to bring it into a seemingly free labor-wage exchange relationship, which I have detailed in this section .

With the industrial age, the illusions have become much more real, more pragmatic, linked to an immediate reality that produces some satisfaction, even if only a passing one. The medieval daydreaming of a happy life in the afterlife has been replaced by the capitalist daydreaming of a happy life in the real world, just as social privileges themselves had. The new executor wanted this illusion to have a greater factual correspondence with reality. The exaggeration of this satisfaction, its oversizing to the stage of nirvana, of mercantile heaven, is the main feature of this new economic exchange between the slave and the master. It does seem fair, but, as I have shown in the section linked above, it does not differ in principle from that of the classical slavery.

But these concrete illusions still remain illusions, as were those of Christian rhetoric feudalism. The entertainment industry is a lucrative industry designed to artificially create optimism in the tired and depressed soul of the modern order taker. Like Plato's Cave myth, the capitalism creates a cave of blind enthusiasm, a manic happiness fueled by "happy ending" Hollywood movies, and psychoactive substances.

Baiting with a high lifestyle and belonging to the social elite is a strategy made both at the macrosocial level, by manipulating the money supply circulating on the market , as well as at the microsocial level, through the corporations strategies for recruiting and modeling the employee's behavior. This is done in two steps, respectively:

1. uprooting the employee from the current lifestyle;
2. the progressive reduction of individual freedoms, already given and lived as rights guaranteed in the previous lifestyle.

This thing is done through a perverse luring strategy, almost identical to the fishing pond luring. Initially, for a short period of time, the system/company offers higher wages than the ratio between the work activity efficiency and the labor market. Then, either the wages gradually decrease or the volume of work increases in such a way that the exchange no longer reflects the balance between the current remuneration market value and the work performed, as described above. Once the employee gets used to a certain high lifestyle, it becomes dependent on the hierarchical system, and, statistically, can no longer resign. There are some who do it, however, but most of them accept this status, as evidenced by these statistics. It will be difficult for most of them to return to their previous lifestyle and will accept the new conditions of the employer, although initially they would not have accepted them.

The capitalism has prepared some small gifts of indulgence, which have increased since then, such as the free weekends. Then it offered the paid days-off of the legal holidays and the seasonal vacation. Finally, as an extreme solution, there was the unpaid dismissal introduced for those who have the political leaders profile, in order to avoid starting a possible uprising in the workplace that might attract others into it. From this point of view, the wage slavery is radically different from classical slavery; the submission refusal led to punishment both for the one who adopted it as for the other slaves; on the contrary, the same thing leads to dismissal in capitalism and the dissidents exclusion from the group of other subjects, so as not to induce them revolt ideas.

These measures have a very precise purpose: they are meant to make the most of the obedient man and to offer it a period of rest when is tired, and to be let go when is about to erupt in revolt, before taking revenge on someone close to the circle of masters. Despite its cynicism, that has remained the same as in antiquity, it is a remarkable evolution of slavery. We must fully admit this! The work termination allows other naïve enthusiasts to be extracted the profit from, without causing other traumas to the disappointed one, as the classic slavery done to the unproductive slaves, through corporal punishment or even death. In over 3,000 years of classical slavery, the masters have learned that the slave revenge through rebellion is unprofitable for all.

In the next section I will describe the misinformation, as a manipulation bubble in which the order taker is a prisoner.

Gabriel Baldovin

2.5.3. Metodele de convingere de supunere in era capitalistă

2.5.3. Metodele de convingere de supunere in era capitalistă

psihologie Baldovin   23:29

Manifestul societăţii automatiste  

2.5. Evolutia metodelor de convingere a supusilor sa execute ordinele

Acest articol este continuarea celui precedent

English version here

2.5.3. Metodele de convingere de supunere in era capitalistă

Revolta sclavilor şi retragerea lor în rugăciune (religioasă) sunt principalele reacţii sociale care au dus la suspendarea sau ameliorarea sclaviei clasice. Practica colectării taxelor de către feudal de la „ţăranii liberi”, care trăiau pe pământurile sale, a fost o strategie foarte dibace a sistemului feudal de a diversifica şi ameliora sclavia greco-romană. În loc să-l terorizeze pe executantul de ordine cu ameninţări directe pentru o muncă mai eficientă, feudalul îi dădea libertatea de alegere. Aici îşi are nucleul pragmatic teoria liberului arbitru din Creştinism. Această teorie abstractă a avut o aplicare foarte pragmatică. Ţăranul care muncea mai mult sau mai puţin eficient, putea totuşi să păstreze o parte mai mare de bunuri produse, după ce o parte era plătită în formă de taxă pentru feudal, şi astfel averea lui era mai însemnată. Cel care producea mai puţin, se alegea cu mai puţin, şi era mai sărac. Spre deosebire de ameninţările sclaviei clasice în scopul producerii de mai mult, feudalismul a folosit o altă strategie de profit: a încurajat munca suplimentară, dar a forţat-o, aşa că servitorul a avut o oarecare iluzie de libertate. Deşi feudalismul şi capitalismul sunt văzute ca sisteme absolut diferite, totuşi putem vedea în primul rădăcinile capitalismului însuşi.

Deşi Creştinismul originar a propovăduit valorile sărăciei, treptat banii şi bogăţia au început să devină valori fundamentale ale variantelor ulterioare, precum catolicismul şi, ulterior, protestantismul. Această schimbare de macaz a fost recunoscută direct, fie la nivel colocvial, fie la nivel ştiinţific de celebrul sociolog Max Weber, în special prin cartea sa „Etica protestanta si spiritul capitalismului”. De aceea „creştinii” americani de secol 18 sau 19, în special cei protestanţi, n-au avut vreo problemă în a restaura sclavia clasică, cu toate criticile asupra ei aduse de Isus şi părinţii bisericii. Recent inclusiv Ortodoxia a făcut rabatul către valorile mercantile, deşi aici încă sunt figuri importante care dezavuează cultura profitului.

Dar în teoria liberului arbitru a Creştinismului îşi are originea de fapt capitalismul. Aceasta a permis libertatea ţăranului liber de a lucra mai mult sau mai puţin, sau de a nu lucra deloc şi a trăi în sărăcie, rugându-se, spre deosebire de sclavia clasică ce nu tolera nesupunerea şi inactivitatea. Diferenţa dintre feudalism şi capitalism este aceea că locul de muncă specific celui din urmă este mult mai restrâns decât cel specific primului. Teritoriul pe care stă fabrica patronului este mult mai mic decât cel pe care se află moşia feudalului. Şi patronul capitalist dar şi feudalul îşi reclamă proprietatea asupra acelui spaţiu de producţie. Diferenţa dintre cei doi este aceea că feudalul se declară proprietar pe resursele naturale (de prelucrare) şi mai puţin pe instrumentele de producţie, în timp ce patronul e proprietar doar pe instrumentele de producţie şi nu şi pe resursele naturale pe care fabrica sa le prelucrează.

Ulterior, prin lobby-uri sau prin diferite stratageme, marii industriaşi au cumpărat resursele naturale, sau le-au cesionat dinspre o autoritate oarecare. Dar iniţial ei cumpărau produsele brute, pe care ulterior le prelucrau în fabricile lor. Restrângerea spaţiului de producţie a părut o oarecare egalizare între stăpân şi supus, ceea ce a sedus ţăranul feudal. Stăpânirea feudală a unor suprafeţe uriaşe de teren, în numele unui mincinos „drept divin”, nu mai părea credibilă pentru mulţi dintre supuşii medievali. Pentru faptul că nu a folosit teoria „dreptului divin” pe care feudalul şi-l aroga de la sine putere, patronul a părut mai echitabil. De aceea şi mulţi ţărani au şi preferat să plece de pe moşia feudalilor, riscând o viaţă de nomad până când se angajau în fabricile industriaşilor. Având o viaţă mai apropiată de a lor, patronul industriaş părea mai uman decât feudalul, retras în castelul lui şi izolat de comunitate. Dar, de fapt, în timp capitalismul a creat cea mai radicală segregare socială, iar bogăţia industriaşilor a dus la o prăpastie între stăpâni şi supuşi cum n-a mai fost vreodată în istorie.

Ţăranii medievali, care s-au transformat în muncitori în fabrică, au fost ademeniţi cu bunăstarea însă pierdut treptat libertatea. Acesta este principiul capitalismului pe care nu se sfiieşte să-l exprime (deşi ultima parte e o minciună gogonată): „munceşti din greu şi trăieşti bine”. Această predispoziţie de ascensiune socială s-a concretizat în secolul al XX-lea în mentalitatea „Visului american”, conform căreia, dacă eşti muncitor şi nu ai activitate de dizidenţă, sistemul te va răsplăti, şi te vei îmbogăţi. O astfel de afirmaţie are adevăr, după criteriile bogăţiei din secolele anterioare, unde aceasta era similară cu hrana şi vestimentaţia diversificată, plus alte comodităţi specifice locuinţei precum baie conectată la apă caldă şi canalizare. Însă, dacă pentru aceste comodităţi îţi pierzi dreptul de a socializa sau a te plimba în spaţiul natural, din lipsă de timp, atunci bogăţia este doar aparentă. Dar dacă creşterea nivelului de trai sau de acces la tehnologie aduce cu sine scăderea libertăţilor personale fundamentale, atunci o astfel de practică este una inechitabilă. Ea se află în dezacord cu însuşi principiul sporirii libertăţilor pe care evoluţia tehnologică şi, implicit, a nivelului de trai al individului trebuie să îl aducă.

Creştinismul le-a adus supuşilor eliberarea din ograda aristocraţilor greco-romani, însă, cumva şi sub influenţa compulsiei la repetiţie , ei s-au întors în ograda noilor stăpâni, industriaşii capitalişti. Într-un fel se poate spune că nici pe timpul feudalismului eliberarea n-a fost una reală, deoarece virusul sclaviei i-a urmărit, ca într-o pandemie, prin extinderea proprietăţii stăpânului către locurile unde aceştia s-au stabilit. Însă faptul că „Cezarul” era în cea mai mare parte a timpului departe, plus ideologia creştină a speranţei, le putea crea iluzia că sunt liberi. Dimpotrivă, capitaliştii au refăcut această sclavie, păstrând iluzia libertăţii medievale. Spaţiul de odihnă diferit de cel de lucru, şi evitarea pedepsei corporale în caz de nesupunere, au fost realităţi care au dat raportului de muncă liber consimţită aspect de libertate, nu de sclavie clasică. De fapt această diferenţă este mai mult aparentă, după cum am arătat în această secţiune . Dar diferenţa între cele douăs sistemede extracţie a profitului există în fapt; industriaşul era chiar fericit dacă vreun muncitor îşi dădea demisia, spre deosebire de aristocratul greco-roman sau de feudal. La poarta fabricii aşteptau şomeri pentru a se angaja, iniţial plecaţi de bună voie de pe moşiile feudalilor, iar apoi de nevoie, după ce aceştia au falimentat sau s-au convertit ei înşişi în industriaşi.

La acestea se adaugă şi antrenarea superioară a executanţilor de ordine pentru a mânui tehnologia capitalistă , ceea ce se făcea cu o mentalitate neoliberală, nu cu una conservator-fatalistă precum a sclavului clasic. Simularea ostentativă a moralei , despre care am descris în secţiunea anterioară, a fost o adevărată strategie de PR prin care noii stăpâni au dorit să cucerească simpatia publică, promiţându-le potenţialilor supuşi că vor fi nişte stăpâni buni, milostivi. Experienţa burgheză a confirmat că subordonatul salarial este mult mai profitabil cu entuziasmul lui la locul de muncă, urmărindu-şi „Visul american”, decât sclavul clasic cu fatalismul său, ce-şi acceptă resemnat destinul. Economia industrială funcţionează cu entuziasmul supuşilor. Executantul modern de ordine are nevoie de mai multe libertăţi decât cele oferite de era feudală, pentru a se reentuziasma, după ce a fost stors de vlagă în timpul programului de muncă.

Experienţa libertăţilor medievale acordate sclavului clasic a fost păstrată mai departe în era industrială până în perioada contemporană. Astfel, sistemul nu mai face acele presiuni brutale asupra lui ca în trecut, cum sunt ameninţarea directă cu moartea sau bătaia. În schimb, capitalismul creează o bulă dezinformaţională în jurul potenţialului executant de ordine, un fel de Matrix. Prin acest mecanism dezinformaţional omul simplu e atras într-un joc parşiv al renunţării la propria libertate în favoarea supunerii, a recrutării şi executării de ordine într-o ierarhie de comandă. Reclamele sunt în mare parte mincinoase, după cum am arătat în acest articol .

Paradoxul e că funcţia mitomaniac-dezinformaţională a reclamelor se păstrează inclusiv atunci când acestea ar spune adevărul. Repetiţia aproape obsesională a beneficiilor pe care le aduce un produs, devine o minciună tocmai pentru că împiedică fiinţa umană să se gândească la propria condiţie metafizică şi religioasă, dar chiar să se odihnească, în cel mai mercantil sens al termenului. Reclamele hărţuiesc liniştea afectivă şi echilibrul psihodinamic al individului . Acest aflux dezinformaţional conduce la accentuarea nevoilor de orice fel, în special cele sexuale şi alimentare, ceea ce implică supraconsumul şi risipa. Poveştile despre ecologie şi stoparea încălzirii globale pe care le spun demagogii sunt parte din aceeaşi bulă dezinformaţională, în contextul în care întregul sistem capitalist funcţionează pe supraconsum, risipă, şi abuzarea constantă a mediului înconjurător.

Observând această predispoziţie a omului simplu de a se „trata” prin lăcomie, societatea modernă a dezvoltat în timp un megasistem de creare artificială de pofte. Publicitatea are exact acest rol de a inocula subliminal „ţintei” faptul că trăieşte o viaţă anostă, neinteresantă şi demnă de dispreţ, şi că acest lucru s-ar putea schimba dacă achiziţionează diferite produse. Observăm aici un atentat subliminal la libertatea umană, care face din aparenţa de liber schimb o subordonare abuzivă.

Crearea artificială de pofte omului, aşa cum face consumerismul publicitar, practic manipulează valoarea cererii din celebra lege economică a cererii şi ofertei. O astfel de practică distruge orice idee de piaţă liberă. Scopul stimulării acestor pofte artificiale, prin emiterea de mesaje publicitariste specifice, este tocmai aducerea lui într-o relaţie de aparent liber schimb muncă-salariu, despre care am detaliat în această secţiune .

Odată cu era industrială, iluziile au devenit mult mai reale, mai pragmatice, legate de o realitate imediată care produce o oarecare satisfacţie, chiar dacă doar una trecătoare. Reveria medievală la o viaţă fericită într-o lume de apoi a fost înlocuită de reveria capitalistă la o viaţă fericită în lumea concretă, precum aveau înşişi privilegiaţii sociali. Noul executant de ordine a vrut ca această iluzie să aibă mai mare corespondenţă faptică cu realitatea. Exagerarea acestei satisfacţii, suradimensionarea ei la stadiu de nirvana, de rai mercantil, este caracteristica principală a acestui nou schimb economic dintre sclav şi stăpân. Ea pare chiar echitabilă, însă, după cum am arătat în secţiunea linkată mai sus, ea nu se deosebeşte principial de cea a sclavagismului clasic.

Dar aceste iluzii concrete rămân tot nişte iluzii, la fel cum au fost şi cele ale feudalismului cu retorica creştină. Industria divertismentului este o industrie a profitului menită să creeze în mod artificial optimism în sufletul obosit şi deprimat al executantului modern de ordine. Asemenea mitului Peşterii de care vorbea Platon, capitalismul creează o peşteră a entuziasmului gratuit, a fericirii maniacale alimentate cu filme de „happy end” a la Hollywood şi cu substanţe psihoactive.

Momirea cu un stil de viaţă ridicat şi apartenenţa la elita socială este o strategie făcută atât la nivel macrosocial, prin manipularea masei monetare care circulă pe piaţă , cât şi la nivel microsocial, prin strategiile corporaţiilor de recrutare şi modelare a comportamentului angajatului. Acest lucru se realizează în două etape, respectiv:

1. dezrădăcinarea angajatului faţă de stilul de viaţă curent;
2. reducerea progresivă a libertăţilor individuale, deja date şi trăite ca drepturi garantate în stilul de viaţă anterior.

Acest lucru se face printr-o strategie perversă de momire , aproape identică cu cea a momirii bălţii pentru pescuit. Iniţial, pe o perioadă scurtă, sistemul/compania oferă salarii mai mari faţă de raportul dintre munca prestată şi piaţa muncii. Apoi, fie salariile scad treptat, fie creşte volumul de muncă în aşa fel încât schimbul ajunge să nu mai reflecte echilibru între valoarea de piaţă momentană a retribuţiei şi munca prestată, conform descrierii de mai sus. După ce salariatul se obişnuieşte cu un anumit stil de viaţă ridicat, acesta devine dependent de sistemul ierarhic, şi, statistic, nu mai poate demisiona. Există unii care o fac totuşi, însă cei mai mulţi acceptă acest statut, ceea ce atestă această statistică. Celor mai mulţi dintre ei le va fi greu să se mai întoarcă la stilul de viaţă anterior şi va accepta noile condiţii ale angajatorului, deşi iniţial nu le-ar fi acceptat.

Capitalismul a pregătit nişte mici cadouri de cumpărare a îngăduinţei, care au tot urmat de atunci încolo, precum zilele libere de week-end. Apoi s-au oferit zilele libere plătite ale sărbătorilor legale şi concediul plătit de odihnă sezonieră. În final, ca soluţie extremă, s-a introdus concedierea fără plată pentru cei care au profil de lideri politici, cu scopul a-l îndepărta de a porni o eventuală răscoală la locul de muncă şi a-i atrage şi pe alţii în ea. Din acest punct de vedere sclavia salarială este radical diferită de cea clasică; refuzul supunerii conducea la pedeapsă atât pentru sine cât şi pentru ceilalţi sclavi; dimpotrivă, acelaşi lucru duce la concediere în capitalism şi excluderea dizidentului din grupul celorlalţi supuşi, pentru a nu le da idei de revoltă.

Aceste măsuri au un scop foarte precis: ele sunt menite să scoată profitul maxim de pe omul obedient şi să-i dea o perioadă de răgaz atunci când oboseşte şi să-l îndepărteze atunci când e gata să erupă în revoltă, înainte de a se răzbuna pe cineva din apropierea cercului stăpânilor. În ciuda cinismului său, care a rămas acelaşi ca în antichitate, e o evoluţie totuşi remarcabilă a sclaviei. Trebuie să recunoaştem pe deplin acest lucru! Concedierea permite aducerea altor entuziaşti naivi gata să creeze profit maxim, fără a-i produce dezamăgitului alte traume, precum făcea sclavia clasică cu sclavii neproductivi, prin pedepse corporale sau chiar moarte. În peste 3 000 de ani de sclavie clasică, proprietarii au învăţat că răzbunarea sclavului prin răscoală este neprofitabilă pentru toţi.

În următorul articol voi descrie dezinformarea, ca bulă de manipulare în care executantul de ordine este prizonier.

Gabriel Baldovin

2. 5. 2. The morality as a reaction to the slave riot

2. 5. 2. The morality as a reaction to the slave riot

sociologie Baldovin   03:11

The automatist society manifesto  

 

2.5. The evolution of methods of persuading servants to execute orders

This article continues the previous one

Click aici pentru varianta in limba romana

2. 5. 2. The morality as a reaction to the slave riot

(I return to the series of articles dedicated to the modern modification of slavery, after the series dedicated to feminism)

The second cause for the classical slavery abolition was derived from the slaves’ reaction on their masters, namely the morality. The basis of morality has been differently located by different theorists, but it can be reduced to a behavior guided by the principle "do as you would be done by!". The slave riots endangered their masters’ lives, even though they later organized and defeated them. But defending the slaves’ revolts does not mean solving the problem. Dead slaves can no longer be exploited, and the survivors no longer want to serve. The Roman Empire victories over the slave rots led to its final collapse, as attacked both from the outside, by the conquered people’s revenge, but also from the inside, by the slaves’ riot. The superior liberties granting to the classical slaves, by the feudalism and then by the capitalism, led to the slaves’ revolt tempering and to the master himself bigger security of his own life.

There is a morality root learned by everyone in the family: if a family member uses unequally the family resources, in its favor and against the others, he will receive their disapproval; when a child does not share with its brother/sister what he has, he will suffer the parents’ disapproval or punishment. At the social level, the same thing happens, but the disapproval/punishment does not come from the parents, but from the other society members, frustrated by the rich ones too big privileges. Kant's "categorical imperative" is, in fact, a diversification and superior development of this early experience. He formulated it in two ways. The first one was: " Act in such a way that you treat humanity, whether in your own person or in the person of any other, never merely as a means to an end, but always at the same time as an end!" The second one was: "Act only according to that maxim whereby you can at the same time will that it should become a universal law!"

Of course, as we already know, the slavery is deeply contradicts these principles. In the ancient times the classical slave was a person "who deserved to be killed, but for various reasons was allowed to live." Reducing the human status to an intermediate stage between man and animal, rather to the latter, has been a solution to reconciling profitable socio-economic practices with this immutable ethical principle.

Similarly, the modern wage slave can be thrown into not-being as an useless tool, after not being profitable enough. Obtaining access to medical services after losing a job, through the bureaucracy of losing health insurance, is a capitalism practice that identically reflects the way in which the classical slavery evaluated the slave. (On this basis, the furious free vaccination campaign against SARS-VOC2 seems more like a trap or a political advertising campaign than a medical honest practice). So, the status of the slave is no longer shown "as an end ", as Kant states.

The other categorical imperative formulation does not support slavery either. As most moralists have already stated, the slavery cannot be in harmony with morality, because the master cannot place all of humanity in the person of the slave or does not agree to be treated like his slave. To kill a human being, or to reduce his creative potential, can never become a universal law, because that would mean the extinction of the human species. In fact, the morality itself as a discipline was created by prominent figures in philosophy and religion precisely to counteract this scourge of civilization. Among the first morality manifestations in the civilization history there is the restriction "Do not kill!". This moral low is one of a group of ten "commandments" from the Old Book known as the "Old Testament." It is the basis for both Christianity and Judaism or Islam. If we look at the classical slavery ideological engine, expressed by the equivalence stated above, then we see that the slavery cannot exist without death. The beating, with which the slaves were sometimes frightened to work more efficient, is a slower death. Another such "commandment", in this group of 10, is "Do not steal!" It prevents the robbery specific to classical society, which is the main source of slavery.

Therefore, we can say not only that the slavery is immoral, but that the morality itself is dedicated to countering the slavery. I will return to this topic in one of the next articles. This moral perception is felt by everyone more or less clearly in his inner moral court. Any man educated in a civilized culture, and without interest in the comfort given by the slavery, will disavow it. And that is why it was disguised in today's waged form. Because, unfortunately, the slavery is the main engine of any pre-automatic economy, as it is still in our society.

So, morally, the slavery is not sustainable by the increasing personal freedom argument, as long as it is materialized by the mental / spiritual mutilation of others. The slavery thus turns out to be rather a set of abusive liberties, which the master takes from his slaves, violating their essential freedoms. That is why the Aristotle's famous argument for justifying slavery, by increasing and maintaining the master superior freedoms, is demolished precisely by this reality of attacking other people's freedoms.

This creates in the human mind a strange ambivalence between the moral law and the slave exploitation convenience preservation. An example is Aristotle himself, who freed his slaves at the end of his life, instead of giving them to a loved one. From this decision we can see that he himself only partially believed in that argument, that is, under the profit that results from this practice. But in fact, his moral side rejected him. If he had not rejected him, then the Stagirite would have left those slaves to someone, in order to do a "good". Kant said that this conflict between the convenience of profit due to self-interest and the moral law must not exist. But, of course, such an attitude is part of his rigid spirit that repressed the passion and promoted the reason. However, Freud found it camouflaged among the many mental conflicts, specific to various disorders, even though he did not recognize it literally, and preferred to recognize it in the conflict between sexuality and social norms.

However, even though the slavery was felt as immoral by civilization, its usefulness prevailed. Despite the Christianity moral pressures, as the figures of history show, the classical slavery has continued until recently. Indeed, it was largely replaced by the feudal system, which, as I mentioned, was an easier form of slavery, with the slave being given the freedom to leave or remain on the feudal estate. However, we know very well that the classical slavery was adopted by the very Christianity in America until the American Civil War. Not only Catholicism and (especially) Protestantism have practiced it. The Orthodox Church has also practiced it, even if not very often, over the centuries.

The conflict between the slavery usefulness and its prohibition given by the morality was balanced by the growing flexibility of the social system. In ancient times, the classical slavery system was much more rigid; the refusal to serve was punished by death. Later, in feudalism, its refusal only led to cutting off access to natural resources, an austere life. The capitalism came up with another invention, namely blaming any kind of traditional lifestyle and then artificially creating false needs, promoted by the advertising techniques that the system subliminally plants in the potential subject mentality. Satisfying these needs in exchange for the taking orders gives the slavery an appearance of free trade, as I showed in the previous chapter .

In this case, we notice that inside this wages versus work free exchange appearance, the slavery has infiltrated as an abuse of fundamental human freedoms, especially that of the free choice or rest and socializing with family and friends. Instead of taking its self-esteem out of this close social environment, it is manipulated to take it from non-specific areas. The modern order taker accepts to sale its freedom by the very execution of these orders in exchange for less important liberties, such as a false illusion of respect or social ascension from unknown persons or distant acquaintances.

Under a complex system of polling public opinion, the contemporary capitalism manages to determine the order taker degree of social unrest temper it with optimistic messages, entertainment or even offering wage increases. These measures are meant to lower down the slavery pressures and offer the order taker longer moments of rest. The holidays or the weekend days off are other measures meant to relax the modern order taker and to reduce its typical revolt. Its life experience and wisdom that comes with age make her/him prefer less well paid but more relaxing jobs, than better paid, but more stressful ones.

The capitalist system comes with such jobs to meet this personal evolution. Here, unlike the classical slavery crime, where the master was willing to go to war periodically to conquer new slaves, or to stop a slave riot, the capitalism masked slavery has certain accelerator and brake pedals. The capitalism is horrified by public riots and has developed a whole mechanism of absorbing and converting popular anger. This can be converted into the fantasy war of games , into entertainment and the use of psychoactive substances, or even to the artificial creation of wars , in which those with a high riot potential are attracted and discreetly eliminated. These measures of global manipulation actually turn the medieval morality into profit. The capitalism masked slavery is a negotiable slavery. In the next section, which will become a sub-chapter, I will describe the diversified modern wage slavery methods of persuasion , unlike those of classical slavery, based on direct threats directed at the slave.

Gabriel Baldovin

2. 5. 2. Moralitatea ca reacţie de întâmpinare a revoltei sclavilor

2. 5. 2. Moralitatea ca reacţie de întâmpinare a revoltei sclavilor

sociologie Baldovin   02:29

Manifestul societăţii automatiste  

 

2.5. Evolutia metodelor de convingere a supusilor sa execute ordinele

Acest articol este continuarea celui precedent

English version here

2. 5. 2. Moralitatea ca reacţie de întâmpinare a revoltei sclavilor

(revin la seria de articole dedicate modificării moderne a sclaviei, după seria dedicată feminismului)

Cea de-a doua cauză pentru abolirea sclaviei clasice a fost derivată din reacţia sclavilor în cea stăpânilor, respectiv morala. Baza moralei a fost diferit localizată de diferiţi teoreticieni, însă ea se poate reduce la un comportament ghidat de principiul „ce ţie nu-ţi place altuia nu-i face!”. Revoltele sclavilor au pus în pericol însele vieţile stăpânilor, chiar dacă ei apoi s-au organizat şi le-au înfrânt. Dar după înecarea în sânge a răscoalelor sclavilor nu înseamnă deloc că s-a rezolvat problema. Sclavii morţi nu mai pot fi exploataţi, iar cei rămaşi în viaţă nu mai vor să servească. Victoriile romanilor asupra răscoalelor sclavilor au dus la prăbuşirea în final a Imperiului, atacat atât din exterior de răzbunarea popoarelor cucerite, dar şi din interior, de revolta sclavilor. Acordarea de libertăţi superioare faţă de sclavia clasică, de către feudalism şi apoi de către capitalism, a dus la temperarea revoltei sclavului şi la o siguranţă mai mare a propriei vieţi pentru stăpânul însuşi.

Există o constantă a moralei ce este învăţată de fiecare în familie: dacă un membru al familiei foloseşte inegal resursele familiei, în favoarea lui spre defavoare celorlalţi, va primi dezaprobarea lor; când un copil nu împarte cu fratele său ce are, va suporta pedeapsa părinţilor. La nivel social se întâmplă acelaşi lucru, însă pedeapsa nu vine de la părinţi, ci de la ceilalţi membri ai societăţii, frustraţi de privilegiile prea mari a elitelor. „Imperativul categoric” al lui Kant, este de fapt o diversificare şi dezvoltare superioară a acestei experienţe timpurii. El l-a formulat în două feluri. O primă formulare a sa a fost: „acţionează astfel încât să întrebuinţezi omenirea atât în persoana ta, cât şi în persoana oricui altuia totdeauna în acelaşi timp ca scop, niciodată însă numai ca mijloc!”. Cea de-a doua a fost: "acţionează în aşa fel încât maxima acţiunilor tale să poată fi impusă ca lege universală!".

Desigur, după cum deja ştiam, sclavia este în profund dezacord cu aceste principii. În antichitate sclavul clasic era o persoană „ce merita să fie ucis, dar din diferite motive a fost lăsat să trăiască”. Reducerea statutului de om către un stadiu intermediar între om şi animal, mai mult către ultimul, a fost o soluţie de împăcare a practicilor socio-economice profitabile cu acest principiu etic imuabil.

Similar, sclavul salarial modern poate fi aruncat în nefiinţă precum o unealtă nefolositoare, după ce nu mai dă suficient randament. Obturarea accesului la serviciile medicale după pierderea locului de muncă, prin birocraţia pierderii asigurării de sănătate, este o practică a capitalismului ce reflectă identic modul în care sclavia clasică evalua sclavul. (Pe acest fond, furibunda campanie de vaccinare gratuită împotriva SARS-COV2, pare mai curând o capcană sau o campanie de publicitate politică, decât o practică medicală onestă) Astfel că statutul sclavului nu îl mai arată drept „scop”, aşa cum precizează Kant.

Nici cealaltă formulare a imperativului categoric nu susţine sclavia. După cum deja s-a afirmat de către majoritatea moraliştilor, sclavia nu poate fi în acord cu morala, pentru că stăpânul nu poate pune întreaga umanitate în persoana sclavului sau nu acceptă să fie tratat precum sclavul său. A ucide un om, sau a-i reduce potenţialul creator, nu poate niciodată deveni maximă universală, pentru că asta ar însemna dispariţia speciei umane. De fapt, însăşi morala ca disciplină a fost creată de figurile proeminente din filosofie şi religie tocmai pentru a contracara acest flagel al civilizaţiei. Între primele manifestări ale moralei în istoria civilizaţiei se află restricţia morală „Să nu ucizi!”. Această lege morală este una dintr-un grup de zece „porunci” din vechea carte cunoscută sub numele de „Vechiul Testament”. Ea este bază atât pentru Creştinism cât şi pentru Iudaism sau Islamism. Dacă ne uităm la motorul ideologic al sclaviei clasice, exprimat de echivalenţa enunţată mai sus, atunci vedem că sclavia nu poate exista fără moarte. Bătaia, cu care erau uneori speriaţi sclavii să fie mai eficienţi, este o moarte mai lentă. O altă astfel de „poruncă” din acest grup de 10 este „Să nu furi!”. Ea împiedică jaful specific societăţii clasice, care este principala origine a obţinerii sclavilor.

Aşadar, putem spune nu doar că sclavia este imorală, ci că însăşi morala este dedicată contracarării sclaviei. O să revin la acest subiect într-unul din articolele ulterioare. Acest percept moral este simţit de fiecare mai mult sau mai puţin clar în tribunalul său moral interior. Orice om educat într-o cultură civilizată, şi fără interese în comoditatea oferită de sclavie, o va dezavua. Şi acesta este motivul pentru care ea a şi fost mascată în forma salarială de astăzi. Pentru că, din păcate, sclavia este motorul principal al oricărei economii preautomatice, aşa cum este ea încă în societatea noastră.

Iată că moralmente sclavia nu se susţine de către argumentul sporirii libertăţii personale atâta timp cât se concretizează prin mutilarea psihică/spirituală a altora. Sclavia se dovedeşte astfel a fi mai curând un set de libertăţi abuzive, pe care stăpânul şi le ia de la sclavii săi, încălcându-le lor libertăţile esenţiale. De aceea celebrul argument al lui Aristotel de justificare a sclaviei, prin sporirea şi menţinerea libertăţilor superioare ale stăpânului, este demolat tocmai de această realitate a atentării la libertăţile altor oameni.

Se creează astfel în psihicul omului o ambivalenţă ciudată între legea morală şi păstrarea comodităţii exploatării sclavagiste. Ca exemplu îl dăm pe însuşi Aristotel, care şi-a eliberat sclavii la sfârşitul vieţii, în loc să-i dea moştenire cuiva drag. Din această decizie ne putem da seama că el însuşi nu a crezut decât parţial în acel argument, respectiv din profitul pe care l-a avut din urma acestei practici. Însă, de fapt, latura sa morală l-a respins. Dacă nu l-ar fi respins, atunci stagiritul ar fi lăsat moştenire cuiva acei sclavi, pentru a face cuiva un „bine”. Kant spunea că acest conflict între comoditatea profitului datorat interesului personal şi legea morală nu trebuie să existe. Dar, desigur, o astfel de atitudine face parte din spiritul său rigid de reprimare a pasiunii şi promovare a raţiunii. Freud însă l-a găsit camuflat între multele conflicte psihice specifice diferitelor tulburări, chiar dacă nu l-a recunoscut ca atare, preferând să îl recunoască în conflictul dintre sexualitate şi normele sociale.

Oricum, chiar dacă sclavia a fost resimţită ca imorală în civilizaţie, totuşi utilitatea ei a prevalat. În ciuda presiunilor morale ale Creştinismului, după cum şi arată cifrele istoriei, sclavia clasică a continuat până recent. Într-adevăr, ea a fost înlocuită în mare parte de sistemul feudal, care, după cum am menţionat, a fost o formă mai uşoară de sclavie, sclavului acordându-i-se libertatea de a pleca sau rămâne pe moşia feudalului. Dar, cu toate astea, ştim foarte bine că sclavia clasică a fost adoptată de creştinism în America până la Războiul Civil american. Nu doar catolicismul şi (mai ales) protestantismul au practicat-o. Biserica Ortodoxă a practicat-o şi ea, chiar dacă mai sporadic, secolele trecute.

Conflictul între utilitatea sclaviei şi morala interzicerii ei a fost balansat de flexibilitatea din ce în ce mai mare a sistemului social. În antichitate, sistemul sclavagist clasic era mult mai rigid; refuzul sclaviei atrăgea moartea. Ulterior, în feudalism, refuzul ei atrăgea doar interzicerea accesului la resursele naturale, o viaţă austeră. Capitalismul a venit cu o altă găselniţă, respectiv a blamat orice fel de stil de viaţă tradiţional şi apoi a creat artificial false nevoi, promovate de tehnica publicităţii (advertising) pe care sistemul o sădeşte subliminal în mentalitatea potenţialului supus. Satisfacerea acestor nevoi în schimbul executării ordinelor dă o aparenţă de liber schimb sclaviei, supă cum am arătat în capitolul anterior .

În acest caz observăm că în această aparenţă de liber schimb salariu contra muncă, s-a infiltrat sclavia ca abuz asupra libertăţilor umane fundamentale, în special cea a liberei alegeri sau a odihnei şi socializării cu familia şi prietenii. În loc ca stima de sine să fie luată din acest mediu social proxim, el este manipulat să şi-o ia din zone nespecifice. Executantul modern de ordine acceptă vinderea libertăţii sale prin însăşi executarea acestor ordine în schimbul unor libertăţi mai puţin importante precum o falsă iluzie de respect sau ascensiunea socială de la străini sau cunoştinţe îndepărtate.

Printr-un complex sistem de sondare a opiniei publice, capitalismul contemporan reuşeşte să determine gradul de revoltă a executanţilor de ordine şi să le tempereze prin mesaje optimiste, divertisment sau chiar oferirea unor creşteri salariale. Aceste măsuri se traduc faptic prin scăderea presiunilor sclavagiste şi oferirii executantului de ordine momente mai mari de răgaz. Concediul de odihnă sau zilele libere de week-end, sunt alte măsuri menite să relaxeze executantul modern de ordine şi să-i reducă revolta tipică. Experienţa şi înţelepciunea venită odată cu vârsta fac ca acesta să prefere locuri de muncă mai puţin bine plătite dar mai relaxante, decât altele mai bine plătite, dar mai stresante.

Sistemul capitalist vine cu astfel de locuri de muncă în întâmpinarea acestei evoluţii personale. Iată că, spre deosebire de golăneala sclavagismului clasic, unde stăpânul era dispus să meargă periodic la război spre a cuceri noi sclavi, sau spre a înăbuşi o revoltă a celor deja avuţi, sclavia mascată a capitalismului are numeroase pedale de acceleraţie şi frână. Capitalismul are oroare de revolte publice şi a dezvoltat un întreg mecanism de absorbţie şi conversiune a furiei populare. Aceasta poate fi convertită în războiul fantasmatic al jocurilor , în divertisment şi uzul substanţe psihoactive, sau chiar la crearea artificială de războaie , în care sunt atraşi şi eliminaţi discret cei cu un grad mare de revoltă . Aceste măsuri de manipulare globală practic refac într-un mod profitabil morala medievală. Sclavagismul mascat al capitalismului este un sclavagism negociabil. Sclavagismul mascat al capitalismului este un sclavagism negociabil. În următoarea secţiune, ce va deveni un subcapitol, voi descrie metodele moderne diversificare de convingere ale sclaviei salariale moderne , spre deosebire de cele ale sclaviei clasice, bazate pe ameninţări directe orientate către sclav

Gabriel Baldovin