Manifestul societăţii automatiste
2.5.4.7.4.3. Filmul folosit ca mijloc de dezinformare şi manipulare publică
După cum am spus anterior, în urmă cu 14 ani am început un proiect artistic care a dus şi la un studiu sociologic asupra rolului dezinformaţional al filmelor comerciale marca Hollywood . Am descris în detaliu în conţinutul teoretic adiacent modul în care idei politice favorabile marilor industriaşi şi bancheri, dar nefavorabile omului simplu, sînt implementate dezinformaţional în mintea maselor, prin starurile de la Hollywood. Am absorbit o parte din acest studiu în această carte, devenind secţiunea „Instituţia electorală: un nod în reţeaua crimei sociale contemporane” . Din analiza fenomenului Hollywood pot spune orice temă politică într-un film de gen, cu ingredientele sale tipice, este o campanie de dezinformare. Adevărul curat nu are nevoie de o campanie plătită în însuşi costul filmului pentru a fi impus în mentalitatea publică. Numai faptul că s-au creat filme cu aceste teme arată că ceva e putred în naraţiunea prezentată. Susţinerea ei prin acest instrument de manipulare în masă trebuie să ne indice a vedea adevărul în contrariul acestor naraţiuni. În cazul acestor filme, balastul dezinformaţional din jurul acestor informaţii le-a acoperit şi înfundat, aşa că marele public nu le-a reţinut.
În oglindă cu această situaţie a fost cea a superstarului Michael Jackson. El a primit un potop de denigrări şi acuzaţii postume fără nici un fel de bază probatorie de molestare a copiilor, după ce în muzica sa au apărut teme anti-război şi anti-sărăcie. Poţi critica pe oricine în dictatura capitalistă. Dar atunci când critici armata şi războiul vei fi luat la vizor de câinii dinastiilor Rothschild- Rockefeller şi eu am păţit-o pe pielea mea …
S-au creat un număr mare de filme cu tema Pearl Harbor, cu principalul scop de a abate atenţia dinspre cele 4 indicii mari faţă de cunoaşterea şi tăinuirea în avans a atacului de către pilonii administrativi americani , ca un plan odios al marilor industriaşi şi bancheri de a instiga un război care să le sporească profiturile. Deşi le-am tot repetat pe parcursul ultimelor secţiuni, o să le repet pentru a fi cât mai bine ţinute minte de cititor. Ele sînt:
- repetarea identică a atacului şi asupra bazei americane de la Clark Field, Filipine;
- interceptarea avioanelor japoneze venind spre Pearl Harbor cu aproximativ 55 minute înainte de atac de către radarul de la Opana);
- depistarea şi scufundarea unui mini-submarin japonez spionând în zonă cu o oră şi 25 minute înainte de atac;
- mutarea în mai 1940 a flotei navale americane din Pacific de la baza din San Diego, California, la Pearl Harbor, invitând Japonia la atac.
Există foarte multe filme de gen Hollywood care abordează succint sau detaliat tema Pearl Harbor. Ele folosesc tehnicile de dezinformare pentru omul simplu imparţial, spre a-i ascunde la maximul posibil adevărul despre cum a fost plănuită acea tragedie. Acest obiectiv se face fie prin cenzură, fie prin turnarea unui balast cu detalii nesemnificative, aşa cum le-am arătat în cazul tehnicii de dezinformare prin camuflare în formă de haos informaţional . În primul caz, cele 4 indicii de mai sus nu sînt menţionate. În celălalt, ele sînt fie foarte succint menţionate, fie dispersate şi inundate de detalii obositoare, după modelul tehnicii de dezinformare prin camuflare în formă de hiperinflaţie informaţională . Rezultatul este însuşi procesul de dezinformare: aceste detalii fie îi obosesc mintea şi îi diminuează interesul pentru temă, fie îi distrag atenţia către o ficţiune lacrimogenă, ceea ce este o tehnică de dezinformare indirectă prin presiune psihologică în formă de explozie patetică .
În anul 2001 a fost scos un film tipic pentru propaganda făcută de Hollywood, intitulat chiar „Pearl Harbor”, cu o durată record de 3 ore. Nu cred că e o simplă coincidenţă faptul că acest film a apărut tocmai în anul atacului asupra World Trede Center, iar dedesubturile relatate de David Ray Griffin în cartea sa „The New Pearl Harbor: Disturbing Questions About the Bush Administration and 9/11” (după care s-a făcut acest documentar ), atestă legătura dintre cele două evenimente. Filmul „Pearl Harbor” este special făcut astfel pentru a plictisi spectatorul neafectat şi neinteresat de subiect. Se ştie că un spectator neutru e atent cam la 90 de minute. Atât durează filmele de succes de obicei.
La minutul 01.23.43 se prezintă în 30 de secunde (presărate cu cadre neutre) povestea complicată a lui Tyler şi a radarului de la Opana şi a submarinului scufundat. Scenele se desfăşoară cu asemenea rapiditate încât un privitor neavizat nu pricepe nimic din ele, la finalul primelor 90 de minute. De asemenea, în fundalul scenei se arată în mod mincinos oameni alertaţi, ceea ce contrazice flagrant însăşi teoria atacului surpriză susţinută de autorităţi zeci de ani. Probabil că departamentul de dezinformare CIA încearcă să schimbe naraţiunea, cum că de fapt personalul militar ar fi fost alertat, dar din diferite motive n-ar fi răspuns atacului japonez, cu martorii deja îngropaţi, ce nu mai pot depune mărturie. Toate acestea se întâmplă timp de 5 minute până la atac, ceea ce dă falsa impresie celor care au fost atenţi că interceptarea radar sau lovirea submarinului ar fi avut loc imediat înainte de atac, şi astfel alerta nu ar fi putut ajunge la factorii decizionali. În realitate semnalul radar a fost interceptat cu aproape o oră înainte de atac, iar incidentul cu submarinul s-a întâmplat la 90 de minute. Scenele de război care urmează sînt pline de efecte speciale şi situaţii dramatice. Ele sînt special făcute pentru a acoperi cele 30 de secunde de adevăr istoric nefavorabil marilor industriaşi şi bancheri şi instrumentului lor principal de control al maselor, spionajul civil.
O altă manipulare grotescă este faptul că pe osciloscopul radarului se prezintă 6-7 avioane, pe când de fapt ele erau 183 de avioane , conform cu National Park Service . Acest lucru este menit să cârpească minciuna cum că acea formaţiune ar fi putut fi compusă din avioane B-17, care după spusele lui Marshall erau în număr de 148 cu toate, şi împărţite în toată lumea. Dincolo de radar, în film numărul lor este redat undeva la vreo 30-40, în cea mai mare parte zburând în formaţiuni de 4-5, o altă minciună.
De asemenea, japonezii sînt prezentaţi drept nişte călăi cu sânge rece, lipsiţi de empatie şi milă, un fel de zombi umanoizi. Recunoaştem aici tehnica de dezinformare indirectă prin negare în formă de contracarare în variantă de denigrare. Voi dezvolta această temă într-o secţiune ulterioară. În primele 90 de minute mai e presărat şi puţin rasism, pentru ca atenţia să fie diversionată către acest subiect sensibil pentru zilele noastre.
Timp de o oră şi 24 de minute, acest film prezintă o poveste oedipian-romanţată cu 2 prieteni din copilărie care ajung să iubească aceeaşi fată şi să se duşmănească pentru ea. Această relaţie afectivă triunghiulară are din start rolul de a ascunde adevărata dramă a sacrificării personalului militar american de la Pearl Harbor în scopul creării terorii internaţionale, foarte profitabilă pentru marii bancheri şi oligarhi ai zilei. Cei mai mulţi oameni sînt optimişti, aşa că aleg să ţină minte povestea de dragoste triunghiulară în faţa tragediei sacrificării militarilor la Pearl Harbor în scopul manipulării opiniei publice americane să accepte intrarea ţării lor în război. Recunoaştem aici tehnica de dezinformare indirectă prin presiune psihologică atât în formă de explozie patetică pentru cel de-al treilea , exclus din cuplul amoros, dar şi pe cea de reprimare sexuală, deoarece filmul are câteva scene adiacente destul de explicite.
Un alt film cu foarte puternică tentă dezinformativă este „They Were Expendable” (În traducere „De ei ne putem lipsi” ), din 1945 . La minutul 25, există o scenă în care un militar cu statut inferior cere explicaţii de la un ofiţer de rang înalt despre zvonurile despre un atac japonez ce urma să vină (în golful Lingayen din Filipine). Acesta îndeamnă spre pasivitate şi justifică neanunţarea atacului şi implicit sacrificarea personalului militar prin prisma faptului că pentru asta ar fi fost militarii chemaţi în armată şi acesta e destinul lor. Desigur, dacă li s-ar fi spus încă dinainte de recrutare faptul că rolul lor nu e doar acela de apăra ţara, ci şi de a fi sacrificaţi spre a determina o furie populară care să inflameze războiul, mulţi nu s-ar mai fi înrolat din primul moment. Dar au fost ademeniţi spre înrolare tocmai cu minciuni despre înapoierea japonezilor şi barbaria lor, după cum şi japonezilor şi s-a îndrugat despre americani.
Remarcăm la acest film tehnica de dezinformare indirectă prin negare în formă de clonare; filmul nu spune nimic nici de Clark Field şi nici de radarul de la Opana. Dar el oferă o za dezinformaţională de factură teoretică pentru cei ce ştiu despre aceste evenimente. O să vedem într-o secţiune ulterioară cum dezinformarea eficientă se desfăşoară pe niveluri de dezinformare, aşa cum face însăşi publicitatea şi arta; publicul format din categorii diverse primeşte informaţii mai simple sau mai complexe concentrate în acelaşi simbol. În cazul acestui film justificarea are următoarea formă: „da, militarii americani de la Pearl Harbor au fost sacrificaţi, dar în felul acesta a fost salvată naţiunea americană şi lumea în general de pericolul hitlerist şi cel japonez”. Recunoaştem aici a doua minciună, cu rol de za dezinformaţională precum naraţiunea avioanelor B17 cu care ar fi fost confundate cele japoneze de către Kermit Tyler . De fapt nu a existat nici un pericol deoarece Germania hitleristă şi Japonia naţionalistă au fost condiţionate de spioni FBI locali în aceste ţări, care au instigat războaiele, după cum am arătat la nivel mediu de detaliu în documentarul meu „Cea mai mare crimă din istorie” .
Dar dezinformarea din acest film nu se reduce la zaua dezinformaţională a justificării sacrificării propriilor cetăţeni cu truismul că acesta ar fi de fapt rolul militarului. În cele din urmă, în acest film nu se întâmplă nici un atac japonez în golful Lingayen, singurele atacuri sunt date de americanii înşişi asupra navelor japoneze. Aşa că omul simplu, care nu cunoaşte detaliile sacrificării acelor oameni în Hawai, rămâne cu impresia că acel militar căzuse pradă „teoriilor conspiraţiei”. Iată cum scena respectivă conţine o împletire absolut genială (în sens negativ) a tehnicilor de dezinformare indirectă a realităţii prin negare în formă de clonare, dar şi a celei de dezinformare indirectă prin contracarare în documente în formă de denigrare .
Titlul „De ei ne putem lipsi” este un cârlig pentru acei americani care au auzit din vorbă în vorbă că la Pearl Harbor (sau la Clark Field) concetăţeni de-ai lor au fost sacrificaţi şi nu li s-au dat posibilitatea de a se apăra într-o luptă dreaptă. La finalul filmului vedem că, de fapt, cei sacrificaţi au fost doar vreo 20 de oameni care n-au mai încăput într-un avion. Dar ei nu au fost sacrificaţi din intenţie deliberată, asemenea celor de la Pearl Harbor, ci datorită circumstanţelor externe; ei nu au fost sacrificaţi pentru că cineva ar fi avut un plan pentru asta, ci pentru că n-au mai fi avut loc. La Pearl Harbor au murit 2407 militari americani iar la Clark Field aproximativ 80. Pe lângă ei a existat şi drama supravieţuitorilor , respectiv 2000 la Pearl Harbor şi 1500 la Clark Field, dintre care în jur de 800 răniţi, care au ştiut despre radarul de la Opana şi despre refuzul generalului Douglas Macarthur de a permite apărarea bazei. Aceia care nu au vrut să „uite” despre aceste detalii au fost marginalizaţi social şi stigmatizaţi ca trădători de ţară şi „conspiraţionişti”. Aşadar, asemenea unui titlu înşelător din presa tabloidă, acest film se doreşte a fi o dezvăluire despre odioasa inginerie socială de la Pearl Harbor şi Clark Field, dar, de fapt, ea nu arată nici măcar a 1000-a parte din tragedia care s-a întâmplat atunci.
Un alt film cu puternică tentă dezinformaţională este „În calea morţii” (original „In Harm's Way”) din 1965. La minutul 11.56 din acest film radarul Opana este înlocuit cu observaţia unui străjer de vas. Spectatorul este manipulat să creadă că observatorul n-a avut timp să anunţe baza. În realitate operatorul radar George Elliott a observat avioanele japoneze venind cu 55 minute înainte de atac, aşa că baza se putea organiza defensiv şi putea ridica acel B-17 în aer, în aşa fel încât nici un vas japonez nu putea scăpa de tonele sale de bombe. Recunoaştem aici de asemenea tehnica de dezinformare prin negare în formă de clonare, George Elliott fiind înlocuit cu acel străjer de vas. Dar în acest film această tehnică cuprinde şi tema submarinului: la minutul 11 submarinul japonez este confundat cu unul propriu; observăm aici clonarea naraţiunii mincinoase a avioanelor B 17 clonată în povestea submarinului. Remarcăm aici şi tehnica de dezinformare prin camuflare în documente în variantă de ambiguizare , unde datele istorice sunt special interpretate greşit pentru a provoca în mintea colectivă confuzie. Şi, pentru ca această confuzie informaţională să fie maximă, la minutul 12.30 vedem o scenă cu o falsă alarmă pe un vas, care este menită să contracareze realitatea istorică a nealertării bazei în urma interceptării atât a avioanelor japoneze cât şi a acelui mini-submarin. Aici este pusă în funcţiune şi tehnica de dezinformare prin negare în formă de antecedenţă în documente . La minutul 49 vedem o „conspiraţie” care aruncă vina pentru lipsa de alertare a bazei pe preşedintele american de atunci Franklin Delano Roosevelt. Preşedinţii în general sunt nişte interfeţe ale politicii făcute de fapt de marii industriaşi şi bancheri, care apoi le este servită prin rapoartele spionajului civil şi militar. FD Roosevelt şi alte marionete din statul american de atunci nu avea cum să ştie de submarin, avioane şi altele, care sunt parte a unei campanii făcută de spionajul civil şi militar american şi japonez. Am să revin într-o secţiune ulterioară la această temă cu detalii. Această idee este în primul rând o tehnică de dezinformare indirectă în documente, în formă de externalizare, dar şi una de contracarare în documente în forma de denigrare .
Un alt film dezinformaţional cu tema Pearl Harbor este făcut chiar de japonezi şi se numeşte „Furtună peste Pacific-Hawai” (original „Middowei daikaikûsen - Taiheiyô no arashi”). La minutul 42 există o scenă care susţine naraţiunea despre căutarea petrolului în sud de către Japonia Imperială. În secţiunea numită ”Manufacturarea probelor în produsele spionajului civil” am arătat că această naraţiune este un falsă, deoarece nu exista petrol în sud iar Japonia găsise deja în Manciuria sursa. Dar iată că această minciună este susţinută în acest film chiar de „sursă”. Mai departe, la minutul 55 vedem un avion B-17 zburând în Pacific aproape de Midway, în 1942, ceea ce întăreşte minciuna cu marja de distanţă în care aceste bombardiere puteau zbura în acea perioadă, pe care am demantelat-o în secţiunea „Minciuna cu avioanele B-17 care ar fi trebuit să ajungă în Hawaii dinspre continent…”, deja linkată mai sus.
Pare neverosimil pentru lipsa de respect faţă de memoria celor măcelăriţi pe 7 decembrie 1941, însă Hollywood a făcut şi o comedie-parodie pe tema Pearl Harbor şi războiul din Pacific, deşi evenimentul este cea mai neagră filă din istoria SUA. Această mizerie cruntă se numeşte „1941” şi a fost făcut în 1979. Pentru mine acest film înseamnă acelaşi lucru cu a face glume public despre Holocaust în faţa evreilor sau despre viol în faţa femeilor. A trata astfel această temă este o tehnică de dezinformare prin camuflare în documente în formă de trivializare.
Tema Pearl Harbor a fost tratată direct sau indirect de către multe filme. Majoritatea filmelor care o tratează direct susţin naraţiunea oficială a atacului surpriză. Cele care o tratează indirect susţin falsa imagine de eroi pe care ar fi avut-o generaţia Celui De-al Doilea Război Mondial, supranumită dezinformaţional „generaţia de aur”. Numeroasele filme cu această temă, între care cel mai celebru este „Salvaţi soldatul Ryan!” (Saving Private Ryan) din 1998, arată un eroism mult exagerat faţă de ce realitatea socială din societatea capitalistă în general, şi cea americană din acea perioadă în particular.
Filmul redă o poveste extrem de neverosimilă despre cum înalte cadre militare din Armata SUA ar fi ordonat o misiune de salvare a unui soldat în Normandia, după ce toţi cei 4 fraţi ai săi ar fi murit anterior în acel război în decurs de 2 săptămâni. Misiunea ar fi avut principalul scop de a-i aduce o uşurare sufletească mamei lor, şi a permite continuarea familiei prin supravieţuirea acestui singur fiu rămas în viaţă. O astfel de naraţiune continuă pe cea a „generaţiei de aur”, care este un baraj dezinformaţional spre a împiedica atenţia publică de a percepe sacrificarea celor 2000 de puşcaşi marini la Pearl Harbor. Această inginerie dezinformaţională este o manifestare a tehnicii de dezinformare indirectă prin contracarare în formă de cosmetizare . Per total filmul comunică faptul că toate „sacrificiile” pe care autorităţile le fac, precum războaiele, ar fi făcute de fapt pentru propăşire naţiunii şi speciei. Pe lângă asta, filmul susţine o viziune autocratică despre cât de neştiutori sînt naivii de la baza piramidei sociale care se împotrivesc misiunii de salvare a lui Ryan şi cât de înţelepţi ar fi şefii, care au conceput această misiune.
Generaţia de atunci nu este nici pe departe o „generaţie de aur”. Dimpotrivă, ea a provenit din cea mai ruşinoasă perioadă a istoriei Statelor Unite şi probabil a umanităţii în general. Ea a cuprins marea criză economică din 1929 şi numeroasele greve muncitoreşti de până atunci, pe care Poliţia le-a reprimat constant cu focuri de armă. Pentru a le ascunde din istorie, alături de alte interese convergente, spionajul civil internaţional a creat Cel De-al Doilea Război Mondial, după cum am arătat în detaliu în documentarul meu „Cea mai mare crimă din istorie” . Tragedia din decembrie 1989 din România şi războaiele iugoslave dintre anii 1992-1999 repetă aceeaşi reţetă, după cum am arătat în documentarul „Eroii au murit.1899. CIA” şi mai detaliat în cartea mea „Decembrie 1989 sub lupa psihologiei istoriei” .
Nu e de mirare că pe bazele acestei generaţii pierdute s-a creat ruşinea de la Pearl Harbor şi cea mai mare crimă din istorie, care a urmat după aceea. Cosmetizarea imaginii acestei generaţii a fost o mită de imagine prin care supravieţuitorilor acelei catastrofe umanitare li s-a dat un bonus de respect din partea autorităţilor spre a nu vorbi despre „zvonurile” faţă de Pearl Harbor şi Clark Field. Desigur, ca în majoritatea cazurilor, majoritatea a preferat să ia şi acest bonus şi să joace rolul de zei pe pământ, profitând de avantajul de imagine oferit de autorităţi, şi în acelaşi timp participând la acest proces de cosmetizare. Imaginea de erou a infamului general Douglas Macarthur, care a paralizat defensiva subordonaţilor la Clark Field, este şi ea un exemplu tipic de dezinformare prin cosmetizare. În următoarea secţiune voi descrie dezinformarea în mass-media şi reţelele de socializare .
