Libido de stapani si libido de sclavi

Libidoul are din insasi natura sa intima o anumita doza de reprimare, de constrangere. Insasi scopul sexualitatii este acela de a reduce numarul de reproduceri. La nivel celular reproducerile se fac fara noima, cu nemiluita insa atunci cand organismul creste in dimensiuni o astfel de reproducere permanenta ar fi un adevarat dezastru secatuind organismul parinte si slabind sansele puiului de supravietuire. Sexualitatea a impus un baraj, o restrictie in asa fel incat puii sa apara in anumite sezoane, atunci cand conditiile de mediu sunt favorabile cresterii si dezvoltarii puiului.

Dimensiunea trairii satisfactiei sexuale la animale depinde de statutul lor in lantul trofic. Ritualurile nesfarsite de curtare, preludiile prelungite sunt specifice animalului pradat. Circumspect in afara perioadei de rut el poate orbi realmente atunci cand libidoul ii explodeaza pe perioada rutului, uitand de discretie si supravietuire si aventurandu-se in actiuni care il pot costa viata in lupta cu rivalii si neatentia temporar suspendata fata de pradatori. Ochii lui freamata de dorinta, sexul ii este singurul scop. Iata cum sexualitatea impune conditii noi de reproducere; numai cel ce trece prin toate aceste probe auxiliare si care da dovada de rezistenta poate decide viitorul speciei si se poate imperechea. Specia se adapteaza astfel la atacurile pradatorilor si se poate apara de ei. Specia supravietuieste astfel.

Dimpotriva sexualitatea animalului aflat in varful lantului trofic este mult mai linistita. In cazul leului se poate intampla ca femela flata in calduri sa se imperecheze chiar cu doi masculi fara ca acestia sa aiba vreo obiectie. Fireste ca instinctul este puternic si aici si se manifesta ca atare insa in ochii masculului nu se manifesta acea disperare pentru obtinerea placerii ca in cazul masculului din speciile pradate. De cele mai multe ori masculul leu pare chiar plictisit si femela este cea care initiaza actul sexual. Preludiile sunt scurte si masculul are rol pasiv in ele. In schimb somnul pare sa fie activitatea de baza a postludiului. Dimpotriva, masculul prada nu are timp de dormit ci trebuie sa curteze o alta femela si apoi o alta.

Iata doua moduri diametral opuse de manifestare a sexualitatii. Leul in genere lipsit de dusmani naturali are un libido mult mai scazut. Supravietuirea sa nu este pusa in discutie cu nimic. Dimpotriva animalele prada si pradatorii mai mici au un comportament sexual mai „disperat" , mai puternic tocmai pentru ca doar exemplarele performante sa se imperecheze si sa asigure supravietuirea speciilor in fata pradatorilor. A face sex ca iepurii presupune sa fii atat de slab ca si ei, cu atat de putine mijloace de aparare in fata pradatorilor. Studii experimentale au aratat cum impulsurile electrice dureroase aplicate unei maimute ii poate creste direct proportional activitatea sexuala. Libidoul, energia lui este raspunsul speciei la amenintarile mediului.

Acelasi lucru se intampla si la oameni. Sexualitatea nevroticista a unei parti din populatia umana, reprimarile si refularile ei specifice nu vin asa et nihilo. Libidoul psihopatologic nu este natura intima a libidoului ci el devine psihopatologic in decursul istoriei pe masura ce „specia" de sclavi se adapteaza la conditiile sociale favorabile impuse de stapani. Din pacate societatea traditionala clasica a produs o ruptura ontologica in interiorul umanitatii astfel ca „homo homini lupus" adica omul este lup pentru semenul sau. Civilizatia clasica a produs o umanitate clivata, o umanitate formata din oameni prada si oameni pradatori. Sexualitatea omului prada a urmat acelasi principiu ca aceea a animalului prada si explozia ei a dus la spectrul psihopatologic cunoscut.

Ideea lui Freud cum ca sexualitatea este originar, natural psihopatologica si ca ea devine „normala" abia prin reprimari „reusite" a facut-o insuficienta pentru anumite cazuri. Niciodata o astfel de conceptie nu va putea penetra mentalitatea aristocratoida a omului cu o viata indestulata si lipsita de griji. Daca un astfel de stil de viata este unul specific ereditatii atunci libidoul se afla la un nivel energetic destul de scazut departe de puseele sclavului sau omului de rand prin care se manifesta nevoia salbatica de supravietuire ca urmare a presiunilor exercitate de clasele superioare in scopul eficientei. Apolinismul aristocratoid insa nu cunoaste astfel de presiuni si traieste viata intr-o relaxare aproape totala. Numarul unor astfel de oameni a crescut in epoca contemporana datorita faptului ca robotii au preluat din munca manuala si omul s-a trezit cu timp liber suplimentarsi, deci cu presiuni scazute exercitate asupra sa. Un astfel de om nu este un nevrotic. Scaderea libidoului nu se datoreaza unei refulari (care doar de fapt il intareste progresiv) ci pur si simplu scaderii nivelului de alimentatie a afluentilor libidoului cu origine in factorul social. Fara aceste presiuni sociale libidoul se retrage catre starea lui naturala. Efervescenta libidinala a adolescentului sau indragostitului se datoreaza momentelor de cotitura specifice acestei varste sau perioade. Sexualitatea primeste astfel de tulburari si reactioneaza in felul ei. Omul contemporan se angajeaza in tot felul de contracte sociale care ii fac viata liniara iar libidoul se atrofiaza sau incearca presiuni de schimbare a stilului de viata si reorientari catre alt partener. Dar problema insa nu este cea a libidoului sau a tehnicilor inadecvate pentru a castiga satisfactie sexuala. Daca stilul de viata este unul care se apropie de cel al sclavului atunci orice fel de tehnica si comportament sexual devine banal, insipid sau atrage autoinvinovatiri ulterioare care a acelasi efect: nemultumirea si insatisfactia personala. Incercarea unor sexologi de a da tot felul de sfaturi cu privire la aceste tehnici este o tampenie. Niciodata omul nu va fi permanent indragostit si niciodata omul nu va fi un permanent visator.

Extinderea conceptului de „sexualitate" in afara albiei genitale facuta de pshanalza clasica era in acel moment singurul mod da a impaca reperele libidinale regasite in geneze nevrozelor si faptul ca o viata sexuala nu conduce neaparat la „rezolvarea nevrozei", adica ca satisfactiile „genitale" nu conduc la „vindecare". Insa o astfel de solutie de compromis pe care psihanaliza clasica l-a facut cu acest concept functioneaza pana la un anumit nivel. De aici incolo apar problemele si neclaritatile si toata lumea familiarizata cu conceptele psihologiei freudine le cam stie. Solutia este readucerea conceptului de „sexualitate" catre albia sa naturala si recunoasterea faptului ca originea nevrozei se afla mai profund de varstele primare, mai profund de prima copilarie si mai profund de libido. Acesta este doar varful aisbergului. Dincolo de aceasta haina nevroza are o grea mostenire ereditara pe care psihanaliza clasica a tratat-o in treacat. Intre timp sexualitatea a pierdut rolul de „cea mai puternica placere" umana a civilizatiei occidentale iar drogurile au fost cele care l-au detronat. Psihanaliza clasica orientata pe sexualitate pare depasita, uzata, neperformanta pentru nevoile civilizatiei contemporane.

Gabriel Baldovin

Razboiul ca baza a culturii clasice (dualiste)

Dualismul este descins in mod direct de mentalitatea sclavagista/senioriala. Impartirea lumii in suflet si trup fara vreo legatura unul cu altul este un imperativ al mentalitatii clasice, razboinice. Pornind de la realitatea existentei unor invingatori si invinsi in razboaie adica a existentei unor stapani si sclavi cultura clasica trebuie neaparat sa dezvolte doua registre absolut ermetice de existenta si dezvoltare a lumii. Abia in secolul al XX-lea s-a simtit nevoia de a unifica acest dualism si de a-l transforma in monism prin unitatea artei cu viata concreta. Pana in acel moment realitate concreta, animalica trebuie sa fie dispretuita si apreciata cea transcendentala. Nimeni nu vazut concret o astfel de realitate, nu exista dovezi absolut sigure despre asa ceva ci doar cultura a fost cea care a servit drept „metaagentie de publicitate” pentru a convinge de existenta ei. Realitatea ei este aceea a realitatii superioritatii ontologice a seniorului fata de sclav. In realitate diferenta dintre sclav si senior este minima, tine doar de haine si de infatuare sa de adoptarea unor norme comportamentale impaunate. Intre cei doi sunt mult mai multe asemanari decat deosebiri. Insa din punct de vedere politic intre ei exista o diferenta dualista: sclavul are statutul viermelui pe care il poti calca in picioare cu usurinta iar stapanul este un zeu pe pamant care poate face „minuni” cu ajutorul trucurilor sale culturale. Nemurirea sufletului, infinitul, metafizica, sublimul, spiritualul transcendental sunt in relatie retroactiva cu mizeria, saracia, proasta educatie si badarania celor multi. Fericirea celor „alesi” se formeaza pe baza depresiilor si mutilarilor celorlalti. Preafericirea se datoreaza unui surplus de fericire luat de la cei ce se arata ceva mai nefericiti. E o chestiune de aritmetica elementara.

Astazi dualismul a ramas in credintele profunde (clasice ale) oamenilor desi fizica a spus cu voce tare ca nu exista sistem izolat. Nu mai conteaza! Sistemul social actual functioneaza tot cu ajutorul robilor care sunt convinsi ca trebuie sa isi spele pacatele si sa isi dedice viata fabricii. Cu toate vorbele frumoase si atent slefuite despre statul de drept, egalitatea de sanse si drepturile omului sistemul s-ar prabusi fara prostime, fara slujitori. Ca exista unele zone geopolitice unde aceste principii sunt puse in practica mai bine, unde sunt mai vizibile decat in alte parti asta e o alta problema. Peste tot insa e nevoie de maturatori de strada si de muncitori fara de care sistemul nu poate functiona. Este evident ca in miile sale de ani de experienta statul a ajuns suficient de abil incat pe langa aceste declaratii curtenitoare sa isi manifeste intentiile colonialiste. Institutii intregi ale statului sunt facute in continuare sa pregateasca muncitorul si gunoierul sa isi accepte conditia. Faptul ca acestia se simt in nesiguranta cu viata lor simpla si anonima si ca au nevoie se dea mari piloti de curse si sa isi cumpere masini luxoase pe care apoi sa le plateasca cu rate pe mai multi ani este una dintre nesfarsitele momeli cu care o parte din cetateni ii ademensc pe altii sa munceasca pentru ei.

Iata cum societatea deschisa si egalitatea de sanse se aplica mai mult inspre zonele superioare ale societatii si mai putin inspre cele de jos. Aici legea junglei se vede mai bine. Tot ce ii ramane sistemului este sa ii faci pe cei multi sa creada ca au ei o problema in perceptia sistemului, ca ei au un defect de educatie si de constructie de vad lumea in culori sumbre in timp ce ea ar fi, chipurile, un rai. A subventiona presa este o solutie. Oamenii de presa vor vedea si ei laptele si mierea tocmai pentru ca intr-adevar, in lumea in care s-au ridicat cu ajutorul seniorului aceste principii se aplica in cea mai mar parte iar legea junglei nu prea se vede. Daca aveti ocazia sa mergeti la niste banchete din high-life-ul social veti vedea cu adevarat niste oameni eleganti plini de amabilitate si respect pentru celalalt. Din pacate cei din strada nu se vad din caza luxului palatului.

Si atunci pot sa vad ca inclusiv bunavointa si manierele elegante de care unt absolut convins in momentul in care ciocnesc zambitor un pahar de sampanie cu gazda palatului sunt niste minciuni foarte atent cusute. Nimeni nu o sa ma convinga ca luxul interlocutoriului meu nu este strans legat (ca sa nu zic conditionat) de saracia celor de pe strazile care nu se vad de la balcoanele palatului sau. Fireste ca pot zambi si eu in virtutea respectului fata de gazda in general. Dar amabilitatea sufocanta cu care ma inconjoara ma obliga sa ii accept „puritatea sufleteasca” si este prea posibil ca data viitoare sa nu mai accept o astfel de invitatie. Probabil ca as reveni daca as fi avut cultura ipocrita in sange, daca as fi crescut intr-un astfel de mediu. Insa eu stiu care este viata de marginal si stiu ca frustrarile mele din copilarie si ereditate se poate se afla in zidurile resedintei in care sunt invitat. Nu pot sa accept minciuna in viata mea, nici sa contribui la intarirea ei si nici sa o servesc altora.

Vampirul are nevoie de compasiune si dragoste. Chinuit de puseele implacabile ale imperativului categoric el nu ezita nici un moment sa se compatimeasca si sa se invinovateasca pentru vina de a mutila pe cei supusi lui fie direct prin actiunile pe care le face, fie indirect prin pactul cu sistemul si prin profitul care ii revine de pe urma lui.

Uneori are accese de bunatate sufocanta de la care doreste o rasplata pe masura. Generozitatea lui are si profunde ecouri de publicitate politica sau economica. Aceste pusee de apoteotica antropofilie sunt imediat inlocuite de sentimente de mizantropie acuta pe care o resimt cei din anturaj si angajatii sai. O mentalitate de dreapta, un dispret visceral fata de multime si prostime este carpeala cu care vampirul incearca sa isi inabuse vinovatia mostenita a vampirizarii. Ironizarea perpetua a prostiei si dispretul fata de cei multi este un fel de rationalizare si obiectivare a pozitiei sale sociale de forta. Poti sa iti bati joc de fraieri; doar sunt niste prosti, niste animalute pe care le vanezi din distractie.

Singura lui salvare este iluzia. Are nevoie de artisti care sa ii decoreze casa , care sa ii faca portretul si care sa ii gadile prostituant orgoliul lui elitist. O intreaga cultra a artistului izolat, neinteles, aiurit si visator este menita sa acopere aceasta politica a lasitatii.

Fireste ca nevoia de afirmatii sigure si nevoia de”perfectiune” a adevarului carora filosofia s-a simtit datoare sa le satisfaca au in spate acea nevoie a stapanului de a-si impune dominatia culturala. Adevarul unic, perfect si categoric este adevarul care poate fi folosit in marile tribunale ale imperiului pe care seniorul le foloseste in scopul convingerii sclavului cum ca este un pacatos si trebuie sa isi dedice viata corectarii acestui pacat sau ca seniorul este mult mai aproape de divinitate. Seniorul stie ca diferenta dintre el si hotul la drumul mare consta in capacitatea de a orbi a celor care vin sa se infrupte din roadele jafului sau. Si iata cum apare prostitutia culturala! Iata cum spiritualul are la baza cele mai josnice manifestari! Iata cum cultura clasica (ce supravietuieste si astazi in sufletul maselor mutilat de atatea secole de robie) se gudura amabil pe langa mana darnica a seniorului. Iata cum cultura clasica este o metaagentie de publicitate in masura sa ii entuziasmeze pe robi si sa ii faca mai eficienti!

Gabriel Baldovin

Originea psihopatologiei. Cele patru stadii al represiunii sociale

Acest articol este inclus proiectul de arta teoretica

Să crezi în continuare că tulburarea psihică îşi are originea în prima copilărie înseamnă a elimina aproape total rolul mediului social în geneza sa. O astfel de poziţie aruncă etiologia psihopatologică într-un spaţiu obscur aflat la limita paranormalului şi destinului ceea ce se înscrie într-un soi de neocartezianism. Există patru niveluri de reprimare la adresa omului care îi încarcă psihopatologic sufletul. Primul este cel al jafului originar, primitiv făcut de comunităţile/triburile rivale. Uciderea rivalului urmat de furtul de bunuri posedate de acesta este specificul culturii represive primitive. Cel de-al doilea stadiu este cel al eficienţei crescânde. În loc să îţi ucizi rivalul îl poţi transforma în sclav şi poate produce pentru tine mai mult decât cantitatea de bunuri furată odată cu uciderea lui.

Iniţial e suficientă armata pentru supravegherea sclavilor însă pentru eficientizarea lor maximă este nevoie şi de cultura clasică centrată în jurul religiei şi metafizicii.
Civilizaţia devine o mare şi gogonată minciună în stare să îl convingă pe sclav să îşi accepte resemnat starea. Promisiuni mincinoase ale unui rai pentru viaţa de apoi, povestiri stăruitore sau imagini trucate cu acest rai sunt parte ale acestei false culturi. Dintr-o dată apar reguli sociale devenite „legi fundamentale”, „imperative categorice” ale comportamentului moral cum ar fi acelea de genul „să nu furi!” sau „să nu ucizi!” care contrazic însele mecanismele cele mai intime ale construirii civilizaţiei clasice. Societatea clasică vinde aceste gogoşi monumentale ale civilizaţiei superioare pentru a-i pretinde sclavului să fie furat sistematic de către senior şi ucis dacă refuză să mai fie productiv. Iată cum două lucruri esenţialmente identice devin două lucruri absolut diferite odată trecute pe sub tutela legislaţiei, a justitiei! Societatea clasică nu fură ci îşi ridică drepturile de la sclavi. Ea nu ucide ci condamnă la moarte. Iată cum semnătura regelui, seniorului, tutorelui, preotului pe o bucată de hârtie poate transforma o ucidere într-un act de dreptate. Cultura şi civilizaţia clasică este cu adevărat fabuloasă!

Ameninţarea armată rămâne condiţia unei astfel de colonialism cultural originar. Funcţionarea ei se face după principiul simplu: „accepţi minciuna şi crezi în ea sau te catalogăm drept vrăjitor şi te ardem pe rug”. Odată cu acest stadiu omul devine un fel de robot forţat să accepte orice găluşcă culturală care trece prin cap autorităţilor politice/religioase/artistice în scopul unei artificiale echilibrări sociale.

Pierderea umanităţii odată cu starea de sclav se regăseşte în supraexcitarea libidinală prin care specia prădată încearcă să supravieţuiască în faţa ameninţărilor; creşterea numărului de urmaşi asigură o contrabalansare naturală faţă de teroarea vânătorii sistematice ce ameninţă specia cu dispariţia.

Reprimarea libidoului este cel de-al treilea stadiu cultural al dezumanizării. Şi aici nu este vorba de simple reprimări naturale ale libidoului cum ar fi refuzul eventualului partener sau răzbunarea perechii sale care implică amânarea satisfacerii. Aici este vorba despre o anatemizare în bloc a activităţii sexuale şi la supraevaluarea culturală a abstinenţei sau atrofierii sexuale. Un astfel de exemplu dat maselor este în măsură să le întunece cu adevărat mintea şi să creeze acea fantasmagorie culturală clasică care se regăseşte ulterior în simptomele nevrotice. Un sclav nevrotic este un sclav foarte uşor de manipulat şi exploatat.

O astfel de normă culturală este posibil să pornească de la constatări seculare şi norme specifice de igienă însă în final sfârşeşte prin a îngloba în sine aceeaşi tendinţă a culturii represive de a subjuga sclavul şi de a-l ţine în întuneric. Un individ care nu îşi înfrânează libidoul, un Casanova al epocii clasice originare este un om curajos în stare să îşi rişte viaţa pentru a obţine ce îşi doreşte. Un astfel de om nu poate fi un sclav bun iar educaţia trebuie să îl piseze încă din fragedă pruncie spre a-l intimida şi nevrotiza prin reprimări culturale.

Costumul femeii clasice superioare făcut din materiale care imită vegetaţia este menit parcă să ateste virginitatea lor princiară şi faptul că cumva se nasc prin seminţe ca plantele dacă nu cumva chiar că D-zeu le-a creat direct. În orice caz costumul feminin clasic arată că clasele superioare au o altfel de sexualitate decât cea a prostimii după cum specia stăpânilor ar fi cu totul alta decât cea a sclavilor. Pretenţia de a fi ontologic deasupra animalului şi sclavului deopotrivă şi de a avea un comportament „manierat” excesiv de preţios şi predispus la a se afla la antipodul celui al sclavului este menită de asemenea să implice o mentalitate nevroticistă a represiunii libidinale cu rezultate dezvăluite în amănunt de psihanaliza tradiţională.

Principalul sens al celebrei „Credo quia absurdum est" (Cred ceea ce este absurd) este următorul: munceşte tu fraier’e pentru mine, eu vin să îţi ridic graţios o parte din produsele tale iar tu te vei simţi în al nouălea cer pentru că ai şansa să te parazitez eu. Cum să nu crezi că există rai de dincolo de viaţă pentru cei ce ascultă de poruncile stăpânului şi nu se revoltă dacă o astfel de idee îţi ţine sclavii în ogradă şi bunăstarea ta creşte? E normal să crezi că există o divinitate căreia omul trebuie să îi aducă jertfe sau că Dumnezeu poate fi şi om sau că omul poate ajunge la dumnezeire dacă tu te identifici cultural cu divinitatea şi astfel sclavul se închină la tine şi acceptă să îi subtilizezi munca. E normal să accepţi că cineva se poate altfel decât prin unirea sexuală a părinţilor (într-o comunitate aproape primitivă) în momentul în care pleci de la premiza că unii fac parte din specia stăpânilor fundamental diferită de specia inferioară a sclavilor.

Ascensiunile economice spectaculoase specifice secolului al 19-lea au adus cu ele ridicarea la un stil de viaţă aristocratoid a mentalităţii represate cultural a sclavilor/ oamenilor de rând. O astfel de ascensiune socială s-a datorat exploziei industriale şi apariţiei burgheziei. Această clasă socială a devenit automat una nevrotică fiind incapabilă să se despartă de vechile represiuni culturale întipărite ereditar în mentalitatea lor. Libertatea politică şi economică datorată acumulărilor de averi s-a lovit de aceste scurtcircuitări ale mentalităţii modeste moştenite. Psihanaliza clasică s-a dezvoltat în interiorul unei astfel de realităţi sociale. Odată cu emanciparea sexuală a anilor 1960 (după ce psihanalza devenise principalul protagonist al unei astfel de mutaţii culturale) nevrozele au început să dispară cedând astfel locul depresiilor. Membrana sexualistă a vechilor deformaţii culturale ale mentalităţi clasice a fost extirpată odată cu experienţa psihanalizei clasice însă au rămas vechile rădăcini ale culturii clasice înfipte profund în mentalitatea sclavului. Exerciţiile de deermetizare hermeneutică a libidoului făcute de psihanaliza clasică se situează doar în zona mediană a psihicului: complexul Oedip, tendinţele excentrice ale libidoului reprimat şi anaclizat în comprtamente sociale respectabile aşa cum le-a descris psihanaliza clasică sunt doar zgâmăiri superficiale în zona mediană a psihicului omenesc. „Omul cu şobolani” se prezintă cu o nevroză obsesională, Freud îi este terapeut şi rezolvă acest nivel psihopatologic libidinal prin celebra metodă. După ani şi ani „omul cu şobolani” va avea un comportament paranoid în toată regula semn că odată cu rezolvarea nevrozei baza ei a rămas aproape intactă. Psihanaliza clasică a reuşit doar să taie „răul” de la coroană mai bine sau mai rău după cum s-a priceput. Psihanaliza clasică este depăşită în cazul „omul cu şobolani” 2. Încercările de rezolvare a unor astfel de simptome paranoide nu se soldează cu acelaşi succes ca şi cel din cazul simptomelor nevrotice. De aici încolo vorbeşte ereditatea profundă cu origine în afara psihopatologiei comportamentului sexual excentric pe care Freud l-a luat ca bază universală pentru tulburările psihice. Sexul „descoperit” de Freud e deja o banalitate pentru explicaţia tulburărilor psihice şi chiar pentru dimensiunea culturală (la nivel de receptare comunitară) a psihanalizei însăşi. Aş spune chiar că concepţia sexualităţii ca etiologie primară a psihopatologiei umane este o diversiune prin care cultura modernă a ascuns adevăratele cauze de urechile noilor sclavi şi să conducă la scăderea eficienţei lor... Freud a căzut pradă ei cu toată ambiţia sa de a se detaşa de prejudecăţi chiar cu preţul exagerării poziţiei opusă prejudecăţilor timpului său. „Inconştientul” i-a luat-o şi lui pe dinainte preferând să vadă sexualitate refulată în acuzele de persecuţie ale paranoicului în loc să facă invers, anume să le vadă pe acestea în explozia nevroticistă a sexualităţii. Dar Freud nu a avut depresii pe mână ci nevroze. Între timp nevrozele au cam dispărut în civilizaţia occidentală şi cu ele şi „secretele” dezvăluite de psihanaliza clasică. Depresiile le-au luat locul şi psihanaliza trebuie să sape dincolo de sexualitate.

Adevăratul coşmar, adevăratele monstruozităţi depozitate în fiinţa umană de sutele de ani de „civilizaţie” abia de acum încolo sunt de văzut. Abia de acum încolo se vede cinismul vopsit în maniere elegante, apoteoza susţinută de un sistem social principial mafiot şi sfinţenia decretată cu focul şi sabia. Civilizaţia occidentală a scăpat de nevrozele superficiale date de al treilea grad de represiune culturală însă dincolo de ele apar depresiile specifice celui de-al patrulea astfel de grad. Depresiile contemporane cu originea în această minciună globală sunt gata să cuprindă cultura occidentală contemporană şi să o macine din interior.

Ingineriile publicitare şi financiare ale marilor corporaţii urmează la scară contemporană marile gogoşi ale marii culturii clasice. O cultură bazată pe minciună, înşelătorie, pe ascunderea realităţilor şi pe manipulare învelită în scepticism religios, ştiinţific şi moral a luat locul rigidităţii metafizice şi religioase ale culturii clasice. Minciunile mai mici au luat locul unora mai gogonate. Pentru autorităţi asta înseamnă libertatea absolută cu care prostesc masele să le joace în strună.

Postmodernismul, cu întoarcerea lui jucăuş-ipocrită faţă tradiţie ignorând struţeşte realităţile sociale concrete reprezintă cel mai nou tip de mercenariat cultural, de prostituare a artistului faţă de interesele seniorului/autorităţilor. Minciuna cu zâmbetul pe buze, empatia învelită în spirit distant şi amuzamentul impasibil la nevoile semenilor au devenit părţi ale unei morale cinice care se şochează ipocrit atunci când turnurile gemene sunt doborâte în atacuri sinucigaşe.
Se plătesc bani grei pentru a menţine tradiţia în viaţă şi pentru a face ca neamul de sclavi să rămână sclavi. Hollywood-ul este substanţial subvenţionat de către stat pentru a produce spectacol în care să se strecoare discret idei favorabile colonialismului cultural american sau să contrazică teoriile conspiraţioniste care fac negocierile economice mondiale ale SUA mult mai dificile. Postmodernismul este tot un fel de astfel de găluşcă aruncată pe piaţă menită să facă uitate zbaterile politice „utopice” ale culturii nesubvenţionate ale începutului de secol al XX-lea.

În momentul în care poţi fi amendat sau chiar trimis la închisoare pentru că vezi teroriştii tot ca pe nişte oameni şi încerci să explici uman actele lor criminale înseamnă că sistemul în frunte cu G. W. Bush te obligă să accepţi că aceste acte teroriste vin cumva de la diavol. Iată cum „necredinţa” în zei poate deveni subiect de blam şi pedeapsă la fel cum se întâmpla în trecut.

Gabriel Baldovin