Loading...

5 octombrie 2013

Manifestul ratiunii ecologice



De cand sunt copil ma tot intreb de ce oare ne-am pricopsit cu inteligenta asta, noi ca specie. Am ajuns cea mai de succes, ne-am asigurat supravietuirea insa, cum necum, inteligenta (cu consecinta ei directa, cunoasterea) a si otravit linistea si inocenta noastra pe care se pare ca le-am pierdut definitiv. Momentele noastre de pace si tihna par a fi temporare. Am creat religia si arta care ne da o oarecare asigurare ca sufletul e etern. Insa asta pare sa fie mai curand un simptom de contracarare a unei frici metafizice de moarte pe care constiinta umana superioara, produs al inteligentei si experientei, ne-a scos-o in cale. Pe langa o astfel de frica ancestrala, civilizatia ne ofera zi de zi motive de dezolare observand cum regulile jocului se schimba in timpul sau si cum nedreptatile si abuzurile semenilor se intalnesc pretutindeni. Iata ca inteligenta noastra a adus si un ingrijorator revers al medaliei. Procentul depresiilor in lumea civilizata atinge cifre de peste 80%. Asta inseamna ca, cumva, 80% din oameni si-ar dori (in inconstient) sa nu mai fie. Este inspaimantator. Multi nu recurg la sinuciderea propriuzisa de frica durerii momentului mortii sau datorita principiilor religioase. Cumva inteligenta noastra pare un blestem mai curand decat o calitate.

Si totusi, am incredere in intelepciunea naturii. Nimeni nu a vrut sa ne pedepseasca pe noi ca specie dandu-ne inteligenta si constiinta. Sunt convins ca acestea sunt calitati date de natura tocmai pentru protejarea si promovarea mediului insusi. Tocmai angoasa noastra morala care ne cuprinde odata cu dezastrele ecologice, pe care le-am facut sau le putem face, ne arata ca scopul ei este exact acesta. Protectia vietii in intreaga ei diversitate, crearea de rase si chiar specii noi de animale si chiar mutarea lor in alta galaxie peste cateva milioane sau miliarde de ani, cand soarele isi va fi epuizat energia, este scopul acestei ciudate inteligente pe care noi insine nu o intelegem inca si cu care nu stim ce sa facem. Omul nu e calaul vietii ci copilul ei. Viata si-a pus sperantele in om si a investit in el la fel cum parintii o fac. Inteligenta umana nu este doar a omului ci a intregii vieti. Daca aducem apa in deserturile pustii si viata pe alte planete atunci mintea omeneasca si-a spalat toate pacatele. Crimele istoriei pe care le-am facut impotriva altor specii si a propriilor nostri semeni ne vor fi iertate.

Nu suntem inca omul matur pe care mama noastra natura si-l doreste de la noi. Suntem inca primitivi in ciuda prapastiei culturale si tehnologice care ne separa de restul vietuitoarelor. Suntem inca copii. Dar, inca de pe acum, inca din frageda pruncie, trebuie sa facem un exercitiu de salvare a vietilor. Se poate spune ca incercarile la care suntem supusi, dezastrele ecologice pe care simtim profund ca trebuie sa le evitam, sunt niste teste pe care natura ni le pune asemenea unui parinte curios sa vada cum a evoluat copilul sau.




Mi-a ajuns prin fata ochilor si parerea lui Cristian Tudor Popescu, de aici (http://www.gandul.info/puterea-gandului/caini-si-oameni-11290769 ) a carui principala tema este eutanasierea cainilor vagabonzi la care dansul subscrie. Articolul in cauza e plin de idei sau consecinte ale acestora flagrant contradictorii unele cu altele. Nu imi propun aici sa le analizez in detaliu, ma rezum doar la opinia exprimata de dumnealui si preluata si de altii, cum ca dreptul la a ucide cainii este legitim in virtutea dreptului cu care ucidem, pe de o parte, animalele pentru hrana ca porcii, vacile sau gainile si, pe de alta parte, animalele daunatoare ca gandacii de bucatarie sau sobolanii.

O astfel de viziune continua antica maxima afirmata de Protagoras, respectiv „Omul este masura tuturor lucrurilor". Intr-adevar, sunt de acord, omul este suprema valoare. Insa, in situatia in care isi bate joc de mediu, omul are nevoie de un bobarnac pentru a se trezi indiferent de cine ar fi el. Si cam de asta are nevoie specia umana astazi, ajunsa practic in pragul sufocarii mediului. Prin urmare, acum, cand puterea omului asupra necuvantatoarelor a ajuns atat de mare, maxima lui Protagoras trebuie regandita. Daca o luam ad litteram, putem ajunge la o consecinta absurda. A ucide toate animalele si a ne inmulti pe noi insine peste limita sustenabilitatii economiei actuale, conform acestei ei, poate parea un lucru bun deoarece specia umana ar prospera o perioada. Si totusi, pe termen lung, o astfel de actiune s-ar dovedi o catastrofa deoarece, fara animale, omul ar risca sa nu poata supravietui. In cel mai bun caz viata i-ar fi foarte grea si specia si-ar reduce aria. Iata de ce nu trebuie sa ne lasam sedusi de o intelegere superficiala a raportului nostru ca fiinta aflata in varful lantului trofic, cu celelalte creaturi aflate sub noi. Iata de ce avem nevoie de o morala care sa ne limiteze puterea atat in fata celorlalte vietuitoare cat si in fata semenilor nostri.

Este adevarat ca, fiind o specie de animal abia intrata in civilizatie, omul simte o oarecare placere ucigand si vanand. O astfel de placere este o consecinta fireasca a instinctului nutritiv ale carui ruine salbatice inca supravietuiesc in ADN-ul nostru. In acelasi timp insa, majoritatea dintre noi empatizam cu victimele noastre si cu prada ucisa de noi. Ritualurile de la sfarsitul vanatorii sunt practicate si de vanatorii moderni dar si de cei primitivi. Ne e mila de animalul ucis si ne cuprinde un sentiment depresiv analizandu-ne fapta, indiferent de cat ne-am justifica-o prin prisma necesitatii propriei supravietuiri. Filmul „Domestic”, regizat de Adrian Sitaru are ca principala tema aceasta angoasa morala a uciderii pentru hrana. Aceasta este ratiunea practica de care vorbea Kant si care se aplica si la raportarea la restul vietuitoarelor, nu numai la semenii nostri. Aceasta ratiune practica nu este doar un simplu complex matern proiectat in speciile pe care noi le crestem pentru hrana sau le vanam ci este o forta morala independenta cu o functie autoreglativa precisa. Sunt convins ca complexul matern si cel traumatic poate intari o astfel de forta in tribunalul psihicului. Insa ratiunea practica exista pe langa aceste complexe ca pulsiune psihica separata.

In acest moment putem spune ca pastrarea speciei umane in limitele actuale atat in sens de conservare cat si in sens de stopare a expansiunii, este o actiune morala. In sensul conservarii este o actiune morala cresterea si uciderea animalelor pentru hrana dar si vanarea rationala a celor salbatice conform principiului enuntat de Protagoras. Dimpotriva, stoparea cresterii populatiei umane, in special in zonele extrem-orientale, poate fi o actiune morala in conditiile in care expansiunea umana ameninta cu disparitia alte specii. Scaderea natalitatii in zonele civilizate ale globului atesta acest trend moral de acordare de sanse mai mari de supravietuire altor specii. Orice incercare de distrugere a mediului in zonele civilizate pentru scopul iluzoriu al cresterii nivelului de trai, acolo unde nivelul de trai este oricum foarte ridicat, este o actiune imorala.

Mai mult decat atat se poate face un top al importantei animalelor pentru om si pentru viata in general. Exista animale mai valoroase decat altele. Unele sunt pe cale de disparitie altele prospera in femele construite de om. In aceasta evaluare morala omul ia in calcul doua elemente fundamentale care il fac pe animal sa fie mai aproape sau mai departe de noi. Primul este inteligenta. Celalalt este afectiunea. Inteligenta animalelor ne poate ajuta in demersul nostru uman de a promova viata. Prin urmare suntem datori la randul nostru sa protejam animalele inteligente mai mult decat pe cele mai putin inteligente (la un numar aproximativ egal de indivizi). Afectiunea pe care ele ne-o arata, fidelitatea lor in dragostea pe care ne-o ofera le asociaza cu insasi dragostea materna care ne este pavaza pentru intreaga viata pentru fiecare dintre noi. Afectiunea de care unele animale dau dovada fata de noi ne poate motiva sa credem ca truda noastra milenara are un scop si ca merita sa continuam. Daca vedem o vanatoare de delfini o vom simti mult mai dureros decat ca pe o vanatoare de reni, cerbi sau antilope africane tocmai pentru ca delfinul este o specie inteligenta dar si foarte afectiva. Uciderea lor pentru hrana pare la fel cu uciderea unui semen pentru hrana; ea este imorala in conditiile in care hrana se gaseste din abundenta insa poate deveni acceptabila in conditiile in care hrana lipseste.

Spiritul uman are o retinere in a ucide pentru hrana astfel de animale tocmai pentru ca, asemanandu-se foarte mult cu omul, un astfel de gest poate parea canibalism curat. Exista unele triburi primitive astazi in care canibalismul este o anumita forma de vanatoare si numai insistenta autoritatilor l-a stopat. Dar, cu siguranta, noi europenii si oamenii civilizati in general il consideram o practica macabra desi in secolul al XX-lea ne-a mai scapat sporadic si noua.

Probabil ca, daca traiam in Orientul indepartat, uciderea cainilor pentru hrana nu era vazuta ca un act barbar tocmai pentru ca, in lipsa hranei cu care se confrunta acei oameni, o astfel de practica justifica conservarea speciei umane. Dar uciderea cainilor fara un astfel de scop devine un act imoral in toata regula. Nu numai cu cainii se aplica acest principiu. Daca am ucide porci, vaci si gaini doar pentru placerea sadica de a ucide si nu datorita justificarii supravietuirii propriei noastre specii, atunci gestul nostru ar fi cu adevarat unul inuman. Exemplu este uciderea fara noima a bizonilor in America de Nord, imediat ce a fost cucerita de colonistii europeni. Acestia au nimicit turmele de bizoni cu intentia de a lovi astfel, indirect, in nativii americani care depindeau de aceste animale. Un astfel de masacru prelungit a ramas in istorie ca un act barbar. Din fericire americanii insisi si-au dat seama de asta tocmai datorita constiintei morale care vorbeste si acuza din strafundurile sufletului omenesc. De aceea, ulterior, cand unor europeni le-au venit idei similare de exterminare a „populatiilor inferioare”, fostii eugenisti colonisti si-au aratat fata umana si s-au opus acestui plan.

Altfel stau lucrurile in privinta animalelor daunatoare pe care noi le exterminam sau incercam acest lucru. Uciderea acestor animale nu poate fi pusa pe aceeasi treapta cu uciderea maidanezilor asa cum crede domnul Cristian Tudor Popescu in articolul citat mai sus. Mai intai, conform criteriilor amintite, gandacii de bucatarie nu arata nici afectivitate si nici inteligenta care sa ii apropie foarte mult de om si sa ii judecam astfel dupa cum facem cu cainii. Apoi, la fel ca si mustele, ei pot atenta la sanatatea noastra intrand prin locuri murdare sau chiar insalubre. Daca gandacii nu ne-ar ameninta sanatatea atunci nu am avea nimic cu ei. Ii decimam pentru ca risca sa ne aduca substante nocive in alimente. In acelasi fel au facut si sobolanii, vestiti pentru raspandirea unor boli ca holera sau ciuma. Aceste boli au decimat practic umanitatea in secolele trecute. Ura impotriva lor vine din traumatismele acelor perioade ramase intiparite in inconstientul colectiv.
Dar, odata ce medicina a facut progrese si aceste boli au fost inlaturate, nu exclud posibilitatea ca, in viitor, sobolanii sa ajunga ei insisi animale de companie. Asa s-a intamplat si cu lupul. Acest animal ne-a terorizat mii de ani, mancandu-ne animalele domestice si amenintandu-ne bunastarea. Astazi, cand animalele domestice sunt crescute industrial in ferme izolate, lupul nu mai e o problema. Dupa ce a fost decimat in ultimele secole, el a ajuns recent sa fie ocrotit si respectat. Dihorii, care dadeau si inca mai dau iama in pasarile taranilor, au ajuns mai nou niste foarte dragalase animale de companie. Dar, se poate intampla si invers; daca ratonii, sobolanii si ursii intra in spatiul nostru vital si ne ingreuneaza viata, ne fura mancarea si ne ameninta igiena, putem sa devenim iarasi exterminatori. Asta ar fi de asemenea o solutie provizorie pana cand medicina ar gasi remediu iar vechile amenintari s-ar transforma in parteneriate. Multe specii de animale intra in concurenta directa pe resurse sau hrana cu omul astazi. Exista insa si voci rezonabile care cer reducerea expansiunii umane in spatiul salbatic si dezbaterile sunt intense.

Oricum ar fi, specia umana nu poate supravietui fara celelalte specii si fara un mediu sanatos. Intr-adevar suntem masura tuturor lucrurilor, intr-adevar suntem cea mai importanta specie insa, daca vrem sa ne aratam puterea chinuind gratuit animalele sau ucigandu-le fara a fi sprijiniti de scopul conservarii propriei specii si nepromovandu-le, asa cum fac unii dintre noi, de fapt dovedim contrariul. Dovedim ca nu avem destula inteligenta de vreme ce simtim nevoia sa ne intrecem cu ele. In felul acesta poate natura ar trebui sa investeasca in alta specie (sau, hai sa zicem, alti indivizi din specia umana) pentru a ajuta viata in viitoare cataclisme terestre sau cosmice.

Sistemul social ne educa in spiritul individualitatii pentru a ne decima puterea politica. Izolarea, dezolarea si dezradacinarea sunt consecintele acestei stari de lucruri. In situatia in care zi de zi ne instrainam de semeni, un animal de companie si chiar un animal, oricare ar fi el, ne poate fi salvarea. Un animal ne poate fi ancora in realitate impotriva coruperii naturii umane in false vise si idealuri care, pe termen lung, ne pot periclita propria specie si speciile inferioare noua. Un animal ne poate invata sa ne bucuram de lucrurile simple, sa luam lumea asa cum e si sa nu dorim cu disperare sa o facem conform cu unele ambitii personale nesemnificative provenite dintr-un fond psihopatolgic dezradacinat. Daca spiritul nostru uman ajunge intr-atat de corupt incat sa uite de intelepciunea naturii, lasandu-se sedus de lacomia utilitatii imediate, atunci riscam pieirea. Personal nu mi-e frica de o astfel de perspectiva pentru ca sunt convins ca spiritul uman e inca puternic. Dar, prin puterea pe care am dobandit-o in special in ultimul secol, noi am putea distruge in cateva minute pamantul. Bombele atomice existente in acest moment in lume pot distruge specia umana si majoritatea speciilor de pe Pamant. Privirea inocenta a unui animal sau a unui copil ne poate tempera pornirile criminale sublimate in actiuni revolutinar-tehnologico-sociale. Prin urmare spun NU eutanasierii maidanezilor dupa cum spun NU distrugerii mediului.
<




»»  read more

Postati un comentariu

Nume

E-mail *

Mesaj *

If you want to receive the entries that I write

insert your e-mail address here and then push the button bellow:

Delivered by FeedBurner

Facebook