Evolutia conceptelor „destin” si „intamplare” in functie de evolutia statutului social al sclavului

english version here:

Politeismul greco-roman pe care crestinismul l-a inlocuit in lumea credea fara echivoc ca zeii, oamenii liberi, sclavii si animalele s-ar afla pe registre ontologice absolut diferite, ermetice. Religiile si filosofiile antice au avut in conceptul de „destin” nucleul lor de aplicabilitate sociala. Societatea funcţiona exclusiv discriminatoriu. Nimeni nu putea scapa de destin, nici macar zeii. Sisif a fost cel care a incercat asta si s-a ales cu un vultur ce-i manca sistematic ficatul. O astfel de metafora e in masura sa arate ce i se poate intampla sclavului daca isi refuza soarta de a fi sclav. Numai ca de 2000 de ani incepand cu Isus si Spartakus sclavii de profesie au cam inceput sa se sinucida. Or acest lucru le cam stricau afacerile stapanilor. * Daca sinucigasii ar fi ramas doar cei 2 totul ar fi fost in regula, totul s-ar fi incadrat in limitele unei statistici favorabile. Insa acestia au raspandit doctrine cam nefavorabile printre sclavi si mercenarii din armata deopotriva.

Din acest moment teoria destinului religiilor antice a fost schimbata pe cea a liberului arbitru al crestinismului. Filosofii crestini insa au scris fara echivoc impotriva teoriei destinului dar asta nu inseamna ca umanitatea a putut scapa cu adevarat de destin. Diferenţa e ca incepand cu crestinismul era un pacat sa ai sclavi pe cand anticii acceptau deschis acest lucru. Insa era nevoie in continuare de munca sclavilor spre a cladi civilizaţia. Oricum, chiar daca nu a putut renunţa total la ideea destinului totusi sansa acordata intamplarii, hazardului a facut din crestinism o oferta mai buna pentru sufletul sclavului. Nu a fost cine stie ce castig pentru sclav insa a fost mai mult decat nimic. Daca pana atunci sclavul se impacase (sau nu) cu soarta de a fi sclav, mai nou el s-a impacat cu speranţa de a fi candva eliberat, mantuit. Cel puţin sclavul crestin nu a mai fost ucis daca refuza sa munceasca ci lasat in biserica si manastirea lui sa se roage si folosit la convingerea celorlalţi sclavi de anumite „invaţaturi” printre care si celebra „da-i cezarului ce-i al cezarului”.